ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 601/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 216 din 4 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București s-a dispus admiterea excepției inadmisibilității cererii și respingerea ca inadmisibilă a cererii formulate de reclamanta M.E. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele: Excepția inadmisibilității cererii în raport cu prevederile deciziei nr. LIII din 04 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii a fost invocată de instanță din oficiu. Prin concluzii scrise referitoare la excepție, reclamanta a solicitat respingerea acesteia, arătând că cererea sa nu se întemeiază doar pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 ci și pe dispozițiile actelor normative invocate în cuprinsul cererii.

Prin cererea formulată, reclamanta urmărește restituirea în natură sau prin echivalent valoric, a imobilului construcție situat în București, sectorul 5, și a terenului aferent, expropriat prin Decretul nr. 206/1987, fără ca despăgubirile stabilite să fi fost plătite. In conformitate cu art. 1 și art. 11 din Legea nr. 10/2001 sunt socotite ca fiind preluate abuziv de către stat și imobilele expropriate în perioada 1945 - 1989, fiind supuse restituirii în procedura prevăzută de lege. Conform Deciziei nr. LIII din 04 iunie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a unor imobile de către stat, fără să diminueze accesul la justiție, aducând perfecționări sistemului reparator și subordonându-l controlului judecătoresc, prin norme cu caracter special.

Legea nr. 10/2001 cuprinde atât norme speciale de drept substanțial cât și reglementarea unei proceduri administrative obligatorii și prealabilă sesizării instanței. Deoarece această reglementare interesează ordinea publică, ea este de imediată aplicare, în concordanță cu principiul consacrat în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. In acest cadru legislativ nu mai sunt incidente dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică în cazul acțiunii având ca obiect imobile expropriate în perioada 1945 - 1989, când acțiunea a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Aceste dispoziții precum și cele ale art. 481 C. civ.

nu mai pot servi ca temei în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada martie 1945 - decembrie 1989, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru că reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 a oferit cadrul juridic complet pentru restituirea în natură și/sau prin echivalent în cazul unor astfel de imobile. Prin urmare, art. 11 și urm. din Legea nr. 10/2001, asigurând realizarea întregii proceduri de restituire, constituie cadrul juridic special, singurul care poate fi invocat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Această interpretare este impusă și de prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, conform cărora pot fi revendicate de foștii proprietari, doar imobilele care nu fac obiectul unei legi speciale de reparații.

Doar persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale să utilizeze această procedură, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului expropriat. In consecință, reținând că reclamanta are deschisă procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, în termenele prevăzute de această lege, instanța a reținut ca cererea reclamantei întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă. Prin decizia civilă nr. 871 din 3 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III - a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a dispus respingerea apelului declarat de reclamanta M.E., împotriva sentinței primei instanțe.

Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut următoarele: In mod corect prima instanță a constatat că acțiunea formulată de reclamantă este inadmisibilă în raport cu dispozițiile art. 1 și art. 11 din Legea nr. 10/2001, care consideră că sunt preluate abuziv și imobilele expropriate în perioada 1945 - 1989, fiind supuse restituirii conform procedurii prevăzute de această lege, procedură care nu a fost urmată de reclamanți. In speță, reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a procedurii exproprierii efectuate asupra imobilului proprietatea sa și repunerea părților în situația anterioară, în sensul restituirii imobilului în natură sau obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în ipoteza imposibilității restituirii imobilului în natură.

Reclamanta a solicitat constatarea că imobilul a fost preluat abuziv (în baza unui titlu lovit de nulitate) care să-i fie restituit în natură sau echivalent. Or, prin Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut posibilitatea restituirii în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent și cu privire la imobilele expropriate, cu respectarea dispozițiilor legale sau nu, în perioada 1945 - 1989, astfel că, succesorii fostului proprietar de la care s-a expropriat imobilul, avea posibilitatea să solicite restituirea imobilului, potrivit dispozițiilor legii speciale de reparații, ceea ce nu au făcut.

In același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. LIII din 04 iunie 2007 dată în interesul legii, în care s-a reținut că reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură și prin măsuri reparatorii în echivalent, sens în care atât art. 11 alin. (1) din această lege, mai prevede că „imobilele expropriate și ale căror construcții edificate pe acestea nu au fost demolate se vor restitui în natură persoanelor îndreptățite, dacă nu au fost înstrăinate, cu respectarea dispozițiilor legale", specificând că „dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare". Dispozițiile din celelalte alineate ale art. 11 și urm. din Legea nr. 10/2001 asigură realizarea în practică a întregii proceduri de restituire și, respectiv, a măsurilor reparatorii în echivalent, constituind un cadru juridic cu caracter special, pentru cererile de retrocedare a imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, singurul ce poate fi invocat după intrarea în vigoare a dispozițiilor acestei legi.

Prin urmare, câtă vreme, Legea nr. 10/2001 constituie o lege generală, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, precum și de imediată aplicare, deoarece privește ordinea publică iar Legea nr. 33/1994 care reglementează cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică au un caracter general, față de Lege nr. 10/2001, s-a constatat că dispozițiile art. 35 ale acestei ultime legi nu sunt aplicabile acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Prin urmare, acțiunile privind restituirea imobilelor expropriate în perioada 1945 - 1989 indiferent de temeiul de drept invocat, sunt inadmisibile dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta criticând-o ca nelegală și netemeinică. Astfel, instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de apel invocate, respectiv asupra aceluia privitor la aplicarea Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33 din 9 iunie 2008, potrivit cu care acțiunile întemeiate pe dreptul comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 sunt admisibile, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului convenția având prioritate.

Conform art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, fără a putea fi lipsit de proprietatea sa în afara unei cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Prin urmare, există neconcordanță între Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Legea nr. 10/2001, deoarece chiar dacă dispozițiile LII din 4 iunie 2007 sunt obligatorii, în realitate primează ca aplicare dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Legea nr. 33/1994 nu face nici o precizare în legătură cu perioada în care bunurile au fost expropriate, și în consecință, interpretarea instanței de apel este greșită, deoarece legea este specială iar procedura pentru acțiunea în retrocedarea bunului expropriat este contencioasă.

Pe de altă parte, recurenta a notificat intimata în sensul Legii nr. 10/2001, notificare la care nu a primit răspuns. Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii, respingerea excepției inadmisibilității acțiunii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Motivează în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Examinând recursul declarat de reclamantă instanța reține că acesta este întemeiat, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., constând în încălcarea, consecință a reținerii inadmisibilității, a dreptului de acces la o instanță de judecată, contrar dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, drepturile procesuale ale părților trebuind a fi analizate în substanța lor în raport cu drepturile civile subiective deduse judecății și nu pe excepție, înlăturând astfel dreptul de acces la un tribunal, în condițiile în care dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu sunt excluse de la aplicare, iar pe de altă parte instanța trebuia să determine în raport cu petitul cererii, cadrul juridic incident. In consecință, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc.

civ. se va dispune admiterea recursului, casarea deciziei instanței de apel și a sentinței primei instanțe, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare acesteia din urmă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta M.E. împotriva deciziei nr. 871 A din 3 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Casează decizia atacată precum și sentința nr. 216 din 4 februarie 2008 a Tribunalului București, secția a IV - a civilă, și trimite cauza acestei din urmă instanțe pentru rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2010.