ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 601/2010

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 216 din 4 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București s-a

dispus admiterea excepției inadmisibilității

cererii și respingerea ca inadmisibilă a cererii

formulate de reclamanta

M.E. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin

Primarul General.

Pentru a se

pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:

Excepția

inadmisibilității cererii în raport cu prevederile deciziei

nr. LIII din 04 iunie 2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

recursul în interesul legii a

fost invocată de instanță din oficiu.

Prin concluzii scrise referitoare la

excepție, reclamanta a solicitat respingerea acesteia, arătând că cererea sa nu

se întemeiază doar pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 ci și pe

dispozițiile actelor normative invocate în cuprinsul cererii.

Prin cererea formulată, reclamanta

urmărește restituirea în natură sau prin echivalent valoric, a imobilului

construcție situat în București, sectorul 5, și a terenului aferent, expropriat

prin Decretul nr. 206/1987, fără ca despăgubirile stabilite să fi fost plătite.

In conformitate cu art. 1 și art. 11 din

Legea nr. 10/2001 sunt socotite ca fiind preluate abuziv de către stat și

imobilele expropriate în perioada 1945 - 1989, fiind supuse restituirii în

procedura prevăzută de lege.

Conform Deciziei nr. LIII din 04 iunie

2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul

legii, prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat posibilitatea

recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a unor

imobile de către stat, fără să diminueze accesul la justiție, aducând

perfecționări sistemului reparator și subordonându-l controlului judecătoresc,

prin norme cu caracter special. Legea nr. 10/2001 cuprinde atât norme speciale

de drept substanțial cât și reglementarea unei proceduri administrative

obligatorii și prealabilă sesizării instanței.

Deoarece această reglementare interesează

ordinea publică, ea este de imediată aplicare, în concordanță cu principiul

consacrat în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. In acest cadru legislativ

nu mai sunt incidente dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind

exproprierea pentru cauză de utilitate publică în cazul acțiunii având ca

obiect imobile expropriate în perioada 1945 - 1989, când acțiunea a fost

introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Aceste dispoziții precum și cele ale art.

481 C. civ. nu mai pot servi ca temei în cazul acțiunilor având ca obiect

imobile expropriate în perioada martie 1945 - decembrie 1989, după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru că reglementarea cu caracter special din

Legea nr. 10/2001 a oferit cadrul juridic complet pentru restituirea în natură

și/sau prin echivalent în cazul unor astfel de imobile.

Prin urmare, art. 11 și urm. din Legea nr.

10/2001, asigurând realizarea întregii proceduri de restituire, constituie

cadrul juridic special, singurul care poate fi invocat după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001. Această interpretare este impusă și de prevederile art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998, conform cărora pot fi revendicate de foștii

proprietari, doar imobilele care nu fac obiectul unei legi speciale de

reparații. Doar persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum

și cele care din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele

legale să utilizeze această procedură, au deschisă calea acțiunii în

revendicarea bunului expropriat.

In consecință, reținând că reclamanta are

deschisă procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, în termenele

prevăzute de această lege, instanța a reținut ca cererea reclamantei întemeiată

pe dreptul comun este inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr. 871 din 3

decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III - a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, s-a dispus respingerea apelului

declarat de reclamanta M.E., împotriva sentinței primei instanțe.

Pentru a se pronunța astfel instanța a

reținut următoarele:

In mod corect prima instanță a constatat

că acțiunea formulată de reclamantă este inadmisibilă în raport cu dispozițiile

art. 1 și art. 11 din Legea nr. 10/2001, care consideră că sunt preluate abuziv

și imobilele expropriate în perioada 1945 - 1989, fiind supuse restituirii

conform procedurii prevăzute de această lege, procedură care nu a fost urmată

de reclamanți.

In speță, reclamanta a solicitat

constatarea nulității absolute a procedurii exproprierii efectuate asupra

imobilului proprietatea sa și repunerea părților în situația anterioară, în

sensul restituirii imobilului în natură sau obligarea pârâtei la plata de

despăgubiri în ipoteza imposibilității restituirii imobilului în natură.

Reclamanta a solicitat constatarea că

imobilul a fost preluat abuziv (în baza unui titlu lovit de nulitate) care să-i

fie restituit în natură sau echivalent. Or, prin Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut

posibilitatea restituirii în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent și cu privire la imobilele expropriate, cu respectarea dispozițiilor

legale sau nu, în perioada 1945 - 1989, astfel că, succesorii fostului

proprietar de la care s-a expropriat imobilul, avea posibilitatea să solicite

restituirea imobilului, potrivit dispozițiilor legii speciale de reparații,

ceea ce nu au făcut.

In același sens s-a pronunțat și Înalta

Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. LIII din 04 iunie 2007 dată în

interesul legii, în care s-a reținut că reglementarea cu caracter special din

Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură și

prin măsuri reparatorii în echivalent, sens în care atât art. 11 alin. (1) din

această lege, mai prevede că „imobilele expropriate și ale căror construcții

edificate pe acestea nu au fost demolate se vor restitui în natură persoanelor

îndreptățite, dacă nu au fost înstrăinate, cu respectarea dispozițiilor

legale", specificând că „dacă persoana îndreptățită a primit o

despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea unei sume

reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare

stabilit conform legislației în vigoare".

Dispozițiile din celelalte alineate ale

art. 11 și urm. din Legea nr. 10/2001 asigură realizarea în practică a întregii

proceduri de restituire și, respectiv, a măsurilor reparatorii în echivalent,

constituind un cadru juridic cu caracter special, pentru cererile de

retrocedare a imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, singurul ce poate fi invocat după intrarea în vigoare a dispozițiilor

acestei legi.

Prin urmare, câtă vreme, Legea nr.

10/2001 constituie o lege generală, reparatorie în cazul imobilelor preluate

abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, precum și de imediată aplicare,

deoarece privește ordinea publică iar Legea nr. 33/1994 care reglementează

cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică au un caracter general,

față de Lege nr. 10/2001, s-a constatat că dispozițiile art. 35 ale acestei

ultime legi nu sunt aplicabile acțiunilor având ca obiect imobile expropriate

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care au fost introduse după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, acțiunile privind

restituirea imobilelor expropriate în perioada 1945 - 1989 indiferent de

temeiul de drept invocat, sunt inadmisibile dacă au fost introduse după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta criticând-o ca nelegală și netemeinică.

Astfel, instanța nu s-a pronunțat asupra

tuturor motivelor de apel invocate, respectiv asupra aceluia privitor la

aplicarea Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33 din 9 iunie

2008, potrivit cu care acțiunile întemeiate pe dreptul comun având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 sunt

admisibile, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între Legea nr.

10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului convenția având prioritate.

Conform art. 1 din Protocolul adițional

la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale,

fără a putea fi lipsit de proprietatea sa în afara unei cauze de utilitate

publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale

dreptului internațional.

Prin urmare, există neconcordanță între

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Legea nr. 10/2001, deoarece chiar

dacă dispozițiile LII din 4 iunie 2007 sunt obligatorii, în realitate primează

ca aplicare dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Legea nr. 33/1994 nu face nici o

precizare în legătură cu perioada în care bunurile au fost expropriate, și în

consecință, interpretarea instanței de apel este greșită, deoarece legea este

specială iar procedura pentru acțiunea în retrocedarea bunului expropriat este

contencioasă.

Pe de altă parte, recurenta a notificat

intimata în sensul Legii nr. 10/2001, notificare la care nu a primit răspuns.

Solicită admiterea recursului, casarea

hotărârii, respingerea excepției inadmisibilității acțiunii și trimiterea

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Motivează în drept pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinând recursul declarat de reclamantă

instanța reține că acesta este întemeiat, în cauză fiind incidente dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constând în încălcarea, consecință a reținerii

inadmisibilității, a dreptului de acces la o instanță de judecată, contrar

dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și a art. 1

din Protocolul nr. 1 la Convenție, drepturile procesuale ale părților trebuind

a fi analizate în substanța lor în raport cu drepturile civile subiective

deduse judecății și nu pe excepție, înlăturând astfel dreptul de acces la un

tribunal, în condițiile în care dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu

sunt excluse de la aplicare, iar pe de altă parte instanța trebuia să determine

în raport cu petitul cererii, cadrul juridic incident.

In consecință, în raport de dispozițiile

art. 312 C. proc. civ. se va dispune admiterea recursului, casarea deciziei

instanței de apel și a sentinței primei instanțe, dispunându-se trimiterea

cauzei spre rejudecare acesteia din urmă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamanta M.E. împotriva

deciziei nr. 871 A din 3 decembrie 2008 a Curții de

Apel București,

secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Casează

decizia atacată precum și sentința nr. 216 din 4 februarie

2008 a Tribunalului București,

secția a

IV

- a civilă, și

trimite cauza

acestei din urmă instanțe

pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 3 februarie 2010.