ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 460/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Înalta Curte

de Casație și  Justiție la 01 aprilie 2009, numita I.I.I., cu domiciliul ales la

Tribunalul Sibiu cu sediul în Sibiu județul Sibiu, a formulat, în

contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției cu sediul în București, Curtea

de Apel Alba Iulia cu sediul în Alba Iulia, Curtea de Apel Iași cu sediul în

Iași, județul Iași, Tribunalul Vaslui cu sediul în Vaslui, județul Vaslui,

Tribunalul Sibiu cu sediul în Sibiu, județul Sibiu contestație în anulare

împotriva deciziei civile nr. 5613 din 7 octombrie 2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

În motivarea contestației, se precizează

că prin sentința civilă nr. 388 din 07 aprilie 2008 Tribunalul Sibiu a admis

acțiunea formulată; împotriva sentinței au declarat recurs pârâții Ministerul

Justiției și Curtea de Apel Alba Iulia iar prin decizia civilă nr. 613 din 7

aprilie 2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate

de pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Alba Iulia, pe care a casat-o

și pe fond a respins acțiunea ca nefondată.

Contestatoarea invocă incidența art. 317 alin.

(2) C. proc. civ. și art. 318 alin. (1) C. proc. civ., învederând că prin

decizia nr. 104 din 20 ianuarie 2009, Curtea Constituțională a decis ca fiind

neconstituționale dispozițiile art. I și art. II din O.U.G. nr. 75/2008, astfel

că Înalta Curte de Casație și Justiție era, la data pronunțării deciziei

5613/2008 necompetentă.

Se consideră că, din punct de vedere

material, competentă să soluționeze recursul era Curtea de Apel Alba Iulia, și

nu Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pe fondul cauzei, se susține că Înalta

Curte de Casație și Justiție, prin decizia 5613 din 7 octombrie 2008 trebuia să

analizeze pe fond cererea, să constate dacă asistenții judiciari sunt sau nu

îndreptățiți să primească acest spor și nu să constate că prin decizia sus

arătat s-a soluționat în mod negativ și obligatoriu acest drept cuvenit

asistenților judiciari.

La dosarul cauzei, Ministerul Justiției

și Libertăților Cetățenești a formulat întâmpinare prin care invocă excepția

inadmisibilității contestației în anulare, deoarece nu ar fi îndeplinită a doua

condiție impusă de art. 317 alin. (1) C. proc. civ., și anume că motivele

prevăzute la pct. 2 al alin. (1) din art. 317 C. proc. civ. puteau fi invocate

prin intermediul căilor de atac; astfel, contestatoarea putea invoca în recurs

potrivit art. 2 din Legea nr. 47/92 excepția de neconstituționlitate O.U.G. nr.

75/2008.

Se mai consideră că această contestație

în anulare trebuie respinsă, ea nu poate fi exercitată pentru remedierea unor

greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor

dispoziții legale de drept substanțial sau procedural; contestatoarea nu are

deschisă calea unei contestații speciale întemeiate pe dispozițiile art. 318 C.

proc. civ., deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 5613

din 23 septembrie 2008 a admis recursurile declarate, a casat sentința

Tribunalului Sibiu și pe fond a respins acțiunea ca nefondată, deoarece a

stabilit că decizia 21/2008 nu a nominalizat și asistenți judiciari ca având

dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, deoarece

nu a beneficiat de dreptul pretins până la intrarea în vigoare a O.G. nr. 83/2000.

Analizând contestația în anulare prin

prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că acțiunea este nefondată pentru următoarele considerente:

Dispozițiile art. 317 alin. (2) C. proc.

civ. prevăd că o hotărâre irevocabilă poate fi atacată cu contestație în

anulare, numai dacă motivele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau

recursului, sau când hotărârea a fost dată de judecător cu încălcarea

dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

Prevederile art. 318 alin. (1) C. proc.

civ. dispun că hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu

contestație când dezlegarea dată este rezultatul unor greșeli materiale sau

când instanța, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis din

greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Motivele invocate de contestatoare nu se

încadrează în dispozițiile art. 317 alin. (2) C. proc. civ., deoarece o atare

contestație nu se poate întemeia pe motive de pe care partea a omis să le

invoce în calea căii ordinare de atac, deoarece imposibilitatea de a le fi

invocat în cadrul căii ordinare reprezintă o condiție esențială pentru

admiterea contestației în anulare de drept comun.

Necompetența instanței nu poate justifica

admiterea căii extraordinare de atac, deoarece contestatoarea avea

posibilitatea să invoce excepția în căile ordinare de atac promovate în cauză,

inclusiv excepția de neconstituționalitate a prevederilor O.U.G. nr. 95/2008,

în baza prevederilor Legii nr. 47/1992.

Nici dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

nu sunt incidente în contestația supusă judecății, aceste prevederi vizează

greșeli de procedură și nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a

probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui

incident procedural. A da posibilitatea părților de a se plânge aceleiași

instanțe care a dat hotărâre de modul în care a apreciat probele, a interpretat

legea și a stabilit raporturile dintre părți, ar însemna să se deschidă dreptul

părților de a provoca rejudecarea căii de atac a recursului.

Pentru aceste considerente, se va

respinge contestația în anulare împotriva deciziei civile nr. 5613 din 7

octombrie 2008 a Înaltei Curți de Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare declarată

de contestatoarea I.I.I. împotriva deciziei civile nr. 5613 din 7 octombrie

2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2010.