ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 07.03.2018

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 701/2018

HOTĂRÂRE
07.03.2018
CAMERĂ
civil_2
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 701/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Ședința publică din data de 7 martie 2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/2015 din 10.03.2015, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., s-a solicitat instanței, ca prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la predarea imobilului apartament nr. x, situat administrativ în comuna Șelimbăr, Str. x, etaj. 7, jud. Sibiu cu toate finisajele complete, conform actului adițional la contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/15.12.2014 de BNP C., iar în caz de refuz, să i se permită să procedeze la realizarea tuturor finisajelor convenite prin convenția părților urmând ca aceasta să fie obligată la plata contravalorii acestora, obligarea pârâtei la plata sumei de 20 de Euro (echivalent în RON la cursul BNR din data plății) pentru fiecare zi de întârziere în predarea imobilului, astfel cum a fost convenit între părti calculată de la data de 19.12.2014 și până la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, obligarea pârâtei la plata sumei de 20 de Euro (echivalent în RON la cursul BNR din data plății) pentru fiecare zi de întârziere în predarea imobilului, astfel cum a fost convenit între părți de la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată și până la data predării efective. Cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 5803/31.10.2016 pronunțată de Judecătoria Sibiu, s-a admis în parte acțiunea formulată și completată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., s-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei 20 Euro sau echivalentul în RON la cursul BNR din data plății pentru fiecare zi de întârziere în predarea imobilului situat în Șelimbăr, str. x B, calculată de la data de 19 decembrie 2014 și până în 31 martie 2015; a fost obligată pârâta la realizarea reparațiilor tavanului băii din apartamentul 73, situat în Șelimbăr, str. x B, precum și la refacerea hidroizolațiilor tavanului băii. S-a respins în rest acțiunea. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 2728 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel B., solicitând schimbarea sentinței în parte, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate și completate, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 293 din 5 aprilie 2017 Tribunalul Sibiu a respins apelul declarat de B. împotriva sentinței civile nr. 5803/2016 pronunțată de Judecătoria Sibiu.

Împotriva acestei decizii, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâta B. a declarat recurs, solicitând casarea deciziei civile nr. 293/2017, admiterea apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 5803/31.10.2016, cu consecința schimbării hotărârii instanței de fond nr. 5803/31.10.2016, respectiv respingerea acțiunii civile formulate de către intimata-reclamanta, ca neîntemeiată.

La termenul din data de 25 octombrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, din oficiu, a invocat excepția necompetenței materiale a acestei instanțe în soluționarea recursului.

Prin decizia civilă nr. 152/2017 din 25 octombrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia a declinat competența de soluționare a recursului declarat de pârâta B., împotriva deciziei civile nr. 293 din 5 aprilie 2017 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, în dosarul nr. x/2015, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu motivarea că potrivit art. 96 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă ca instanță de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege.

Prin urmare, dacă nu este menționat expres într-o normă legală (și alin. (4) al art. 483 C. proc. civ. menționează "în cazurile anume prevăzute de lege") că recursul se judecă de Curtea de Apel ca instanță imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea ce se atacă cu recurs, Curtea nu este competentă să judece recursul.

S-a mai reținut că aceste susțineri se coroborează și cu prevederile art. 483 C. proc. civ. al cărui titlu este "Obiectul și scopul recursului. Instanța competentă" și care la alin. (3) menționează expres că recursul se judecă de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Așa fiind, s-a apreciat că Înalta Curte de Casație și Justiție este cea care are în competență judecata recursurilor, această regulă fiind exprimată fără echivoc în art. 483 alin. (3).

S-a mai reținut că decizia atacată cu recurs în prezentul dosar este pronunțată anterior publicării Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, astfel că nu se poate pune în discuție aplicabilitatea acesteia în cauză, iar pe de altă parte, decizia menționată doar tranșează problematica admisibilității căii de atac a recursului și nu competența de soluționare a acestuia.

Raportat la aceste considerente, plecând de la textele legale menționate, se reține că nu ne regăsim în una din situațiile de excepție la care art. 483 alin. (4) C. proc. civ. face referire, motiv pentru care devine incidentă regula generală înscrisă la alin. (3) și care specifică faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanța care are competența de a se pronunța asupra căii de atac a recursului.

Recursul a fost înregistrat la data de 20 noiembrie 2017 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

În ședința publică din 28 februarie 2018 Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat din oficiu excepția de necompetență materială a instanței și a reținut cauza în pronunțare sub acest aspect.

Analizând cu prioritate excepția invocată din oficiu, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite cu următoarele considerente:

Potrivit prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

Din perspectiva art. 21 și art. 24 din Legea nr. 304/2004, prin decizia Curții Constituționale nr. 321/2017 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 580 din 20/07/2017) s-a reținut că,,(...) dispozițiile art. 21 și art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, rap. la cele ale art. 29 alin. (5), teza II din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale sunt constituționale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătorești de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești".

Prin aceeași decizie a Curții Constituționale s-a mai reținut la paragraful nr. 21 că, în accepțiunea Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul reglementat de Legea nr. 47/1992 nu poate fi înțeles drept o cale extraordinară de atac în condițiile C. proc. civ. sau penală, după caz. Astfel fiind, Curtea Constituțională a reținut că este vorba de o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privința hotărârilor judecătorești prin care se respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale. Prin urmare, acest recurs apare ca un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.

Din prevederile legale anterioare și din considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 321/2017 se desprinde faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile pe care legiuitorul le-a conceput, în înțelesul de cale extraordinară de atac sau de remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.

Cu alte cuvinte, în soluționarea excepției de necompetență materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

În speța supusă examinării, Curtea de Apel Alba Iulia a apreciat că împotriva deciziei civile nr. 293 din 5 aprilie 2017 pronunțată de Tribunalul Sibiu nu se poate exercita recursul la Curte, în condițiile art. 96 alin. (3) C. proc. civ.. Pe cale de consecință, a considerat că prevederile art. 97 pct. 1 C. proc. civ. permit Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra recursului îndreptat împotriva unei decizii emise de tribunal ca instanță de apel.

Contrar celor reținute de către Curtea de Apel Alba Iulia, Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

Interpretarea dată de Curtea de Apel Alba Iulia art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod.

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Relevantă sub acest aspect este prezența sintagmei "instanța ierarhic superioară" în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

Or, toate aceste dispoziții legale reprezintă o aplicație particulară a unui principiu de drept procesual civil (decurgând din principiul de organizare judecătorească în sistem ierarhic de tip piramidal), conform căruia instanțelor de control judiciar le revine competența de a soluționa căile de atac prevăzute de lege, din treaptă în treaptă.

În ceea ce privește decizia Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, Curtea de Apel Alba Iulia a arătat cu justețe că aceasta nu vine în sprijinul deciziei de declinare, întrucât doar tranșează problematica admisibilității căii de atac a recursului și nu competența de soluționare a acestuia.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Sibiu în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Alba Iulia căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 293 din 5 aprilie 2017 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2018.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2018-02-01
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 221/2018
Ședința publică din data de 1 februarie 2018 Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Sibiu sub nr. x/2010, reclamanta S.
ÎCCJ 2018-10-04
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4020/2018
Ședința publică din data de 4 octombrie 2018 Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la data de 27.01.2016, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta, C. au solicitat ob
ÎCCJ 2018-05-08
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1594/2018
Ședința publică din data de 8 mai 2018 Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 12 septembrie 2016 pe rolul Judecătoriei Sibiu sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. B.
ÎCCJ 2018-04-24
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1315/2018
Ședința publică din data de 24 aprilie 2018 Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele: Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sibiu, secția Civilă, la data de 22 aprilie 2016, sub dosar nr. x/2016, reclamanții A. și B.
ÎCCJ 2018-05-03
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1558/2018
Ședința publică din data de 3 mai 2018 Asupra cererii de revizuire de față; Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Sibiu sub nr. x/2010, reclamanta S.C. A. S.R.
Sursă