ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 334/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 873 din 16 iunie 2008

pronunțată de Tribunalul Maramureș a fost admisă excepția lipsei calității

procesuale pasive invocată de pârâții C.L., C.N.O. și C.D.M. și în consecință

s-a respins acțiunea promovată de reclamanta A.N.A.R., prin D.A. Someș - Tisa.

De asemenea a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii invocată de

pârâta SC E.T. SRL și s-a respins acțiunea promovată de reclamantă împotriva

acestei pârâte.

Prin aceeași sentință s-a

admis cererea reconvențională formulată de pârâta SC E.T. SRL în contradictoriu

cu reclamanta și în consecință s-a constatat că la data de 13 noiembrie 2005 a

intervenit rezilierea contractului de închiriere din 26 octombrie 2008.

În final, reclamanta a fost

obligată să le achite pârâților suma de 3.500 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut că prin acțiunea formulată reclamanta A.N.A.R., prin

D.A. Someș – Tisa, a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC E.T. SRL obligarea

acesteia la plata sumei de 108.497,88 lei contravaloare chirie datorată în baza

contractului de închiriere din 28 octombrie 2008, pe perioada august 2003 - aprilie

2006, suma de 420.584,95 lei penalități de întârziere, și cheltuieli de

judecată.

Reconvențional, pârâta a

solicitat constatarea rezilierii de drept a contractului începând cu data de 13

noiembrie 2005 urmare a efectelor pactului comisoriu de gradul III inserat de

părți și deopotrivă notificării rezilierii contractului de către reclamantă.

În ceea ce privește excepția

inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtă pentru lipsa procedurii

concilierii directe reglementată de art. 7201 C. proc. civ., aceasta a fost

respinsă pe considerentul că s-a făcut dovada parcurgerii acestei proceduri

prealabile.

Privitor la excepția lipsei

calității procesuale pasive invocate de pârâții C.L., C.N.O. și C.D.M. instanța

a reținut că, reclamanta a precizat la 7 aprilie 2008 faptul că acești pârâți

au fost chemați în judecată pentru opozabilitatea hotărârii ori, în situația în

care nici o normă legală nu prevede obligația chemării în judecată într-un

litigiu comercial în pretenții a administratorilor persoanei juridice, excepția

a fost admisă.

S-a reținut că solicitările

reclamantei în sensul obligării pârâtei la plata chiriei aferente lunilor

august 2003 - august 2004 au fost respinse, deoarece, raportat la data

înregistrării acțiunii, 29 septembrie 2007 și avându-se în vedere dispozițiile

Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, dreptul material la

acțiune este prescris.

Cu privire la facturile

emise de reclamantă în perioada 31 august 2004 - 13 noiembrie 2005 s-a reținut

de către prima instanță că acestea nu au fost acceptate la plată de către

pârâtă, nu au fost cuprinse în contabilitate fiind contestate, situație în care

s-a înțeles a se invoca excepția de neexecutare a contractului de către

reclamantă, motivat de faptul că, aceasta nu ar fi asigurat pârâtei utila și

liniștita folosință a bunurilor închiriate potrivit scopului închirierii.

La art. 23 din contract

părțile au inserat un pact comisoriu de gradul III, o clauză prin care părțile

prevăd că în cazul în care nu își execută obligațiile sale, contractul se

consideră rezolvat de drept, ceea ce înseamnă că instanța de judecată nu se

poate pronunța asupra oportunității rezilierii, fiind necesar ca, în prealabil,

partea să fi fost pusă în întârziere în formele prevăzute de lege.

Ca urmare a rezilierii

contractului începând cu 13 noiembrie 2005, prima instanță a considerat că nu

se mai justifică cererea reclamantei în sensul obligării pârâtei la plata

vreunei sume de bani cu titlu de chirie ulterior datei de 13 noiembrie 2005.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva acestei sentințe a fost soluționat prin decizia civilă nr.

11 din 29 ianuarie 2009 a Curții de Apel Cluj - secția comercială de contencios

administrativ și fiscal, în sensul admiterii și schimbării în parte a hotărârii

primei instanțe.

În consecință, acțiunea

reclamantei a fost admisă în parte împotriva pârâtei SC E.T. SRL, care a fost

obligată să plătească suma totală de 183.511,86 lei din care 30.300,107 lei

reprezentând contravaloarea chiriei aferente imobilului în litigiu pentru

perioada septembrie 2004 - 12 noiembrie 2005 și 153.211,76 lei cu titlu de

penalități de întârziere calculate conform clauzelor contractuale, începând cu

data scadenței chiriei pentru fiecare lună și până la data de 6 septembrie

2007.

Au fost respinse restul

pretențiilor formulate de către reclamantă și s-a dispus compensarea

cheltuielilor de judecată ocazionate celor două părți la fond, până la concurența

sumei de 3.500 lei.

Totodată, s-a constatat

renunțarea reclamantei la judecarea apelului formulat împotriva aceleiași

sentințe, în contradictoriu cu pârâții C.L., C.N.O. și C.D.M.

Cu privire la cheltuielile

de judecată în apel instanța a dispus și compensarea acestora până la

concurența sumei de 2.468,72 lei și s-au respins restul pretențiilor privind

acordarea acestor sume în apel.

Curtea a reținut că excepția

prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei august

2003 - august 2004 au fost corect soluționate întrucât nu a avut loc o

întrerupere a cursului prescripției, actele invocate în acest sens nefiind

însușite de reprezentanții legali ai societății pârâte, iar în privința cererii

reconvenționale și aceasta a fost soluționată legal, rezilierea contractului de

locațiune intervenind la 13 noiembrie 2005, cum bine a reținut prima instanță,

față de manifestarea de voință a reclamantei în acest sens extrem de clară și

care astfel și-a produs pe deplin efectele.

De asemenea, instanța de

apel a mai reținut că prin apelul declarat reclamanta și-a manifestat

nemulțumirea în principal în ceea ce privește soluția de respingere a acțiunii

principale pentru pretențiile aferente perioadei septembrie 2004 - noiembrie

2005, relevându-se că prima instanță a considerat greșit că era incidentă

excepția neexecutării contractului.

S-a reținut că nu erau

îndeplinite cerințele de admisibilitate ale unui astfel de incident

contractual, întrucât neexecutarea obligației din partea reclamantei nu apare

ca fiind suficient de caracterizată și de importantă pentru a justifica neplata

de către pârâtă a chiriei pentru imobilul în litigiu.

Pentru a dispune astfel,

Curtea a luat în considerare în primul rând clauzele contractuale, printre

obligațiile locatorului nefigurând și aceea referitoare la punerea la

dispoziția chiriașului a actelor de proprietate asupra imobilului, iar pârâta a

avut cunoștință de starea spațiului încă de la semnarea contractului și a fost

în măsură ca în perioada 2000 - 2003 să execute lucrări de reabilitare chiar în

lipsa unor autorizații de construire.

În concluzie, s-a reținut

că, faptul că reclamanta nu a fost în măsură să-i pună la dispoziția pârâtei

actele care să dovedească că este proprietara imobilului, nu au împiedicat chiriașa

să efectueze lucrări de reabilitare, în urma cărora a utilizat, parțial,

spațiul închiriat, astfel încât excepția invocată prin întâmpinare nu a fost

reținută, neexecutarea acestei obligații nefiind suficient de importantă.

Curtea a mai reținut și incidența

prevederilor art. 4 alin (3) din Legea nr. 469/2002, în privința penalităților,

pe considerentul că părțile au încheiat contractul anterior intrării în vigoare

a acestui act normativ.

Împotriva acestei decizii

reclamanta a declarat recurs solicitând admiterea acestuia, casarea în parte a

deciziei Curții de Apel Cluj, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și

admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de

recurs reclamanta arată următoarele:

Debitoarea SC E.T. SRL a

recunoscut debitul prin semnarea fără obiecțiuni a extrasului de cont

înregistrat din 10 noiembrie 2004, iar procesul - verbal de conciliere din 7

decembrie 2004 și nota de calcul a penalităților au fost înregistrate la

societatea pârâtă, chiar dacă aceste acte nu au fost semnate de către

reprezentantul său legal.

De aici rezultă că

administratorul L.T. a luat la cunoștință de situația facturilor neachitate.

Cu privire la perioada 13

noiembrie 2005 - aprilie 2006 recurenta consideră că cererea reconvențională

este lipsită de temei legal deoarece rezilierea unui contract de închiriere

operează numai pentru viitor iar recurenta s-a opus rezilierii de plin drept a

contractului de închiriere în scris, pe considerentul că pârâta nu i-a predat

folosința imobilului, de unde a tras concluzia că intenția sa era de a continua

derularea închirierii.

Recurenta arată că nu este

de acord cu rezilierea de plin drept a contractului de închiriere deoarece

imobilului a fost folosit de intimată atât până în luna aprilie 2006, cât și

ulterior până la data intrării în posesia efectivă a acestuia.

Prin întâmpinarea

înregistrată la 26 octombrie 2009 intimații SC E.T. SRL și C.L., C.N.O. și C.D.M.

au solicitat respingerea recursului ca nefondat, pentru considerentele reținute

în decizia din apel.

Recursul nu este fondat.

Pentru a produce efecte

juridice, inclusiv efectul întreruptiv al cursului prescripției dreptului

material la acțiune recunoașterea debitului, precum și emiterea de înscrisuri

în numele persoanei juridice trebuie realizate de către reprezentanții lor

legali, fiind lipsită de relevanță, în condițiile în care acestea nu emană de

la reprezentant, împrejurarea că înscrisurile au fost înregistrate în

evidențele persoanei juridice.

Prin urmare cele reținute de

către instanța de apel cu privire la debitul aferent perioadei august 2003 - august

2004 în sensul prescrierii dreptului de a solicita sumele de bani aferente

acestei perioade sunt corecte.

Nici cel de-al doilea motiv

de recurs cu privire la modul de soluționare a cererii reconvenționale nu este

fondat întrucât, așa cum bine a reținut Curtea manifestarea de voință a

reclamantei - recurente, în sensul rezilierii contractului de locațiune din 26

octombrie 1998, începând cu data de 13 noiembrie 2005 este neechivocă, fiind făcută

în temeiul art. 23 din contract care instituie un pact comisoriu expres de

gradul III și care și-a produs pe deplin efectele.

Împrejurarea că pârâta a

rămas și ulterior acestui moment în posesia imobilului în litigiu nu schimbă cu

nimic situația, întrucât a dispărut temeiul contractual pe care reclamanta și-a

întemeiat în drept pretențiile sale, eventualele sume pentru perioada în care

reclamanta a fost lipsită de folosința spațiului care a făcut obiectul

locațiunii, ulterior datei rezilierii putând fi solicitate doar pe tărâm

delictual, sub formă de despăgubiri, iar nu cu titlu de chirie, și din acest

punct de vedere hotărârea pronunțată în apel fiind legală.

În baza acestor considerente

mai sus reținute, nefiind fondat, în temeiul art. 312 alin (1) C. proc. civ.

recursul reclamantei se va respinge, iar decizia nr. 11/2009 a Curții de Apel

Cluj atacată cu prezentul recurs va fi menținută.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta A.N.A.R., prin D.A. Someș - Tisa Cluj Napoca împotriva deciziei nr.

11/2009 din 29 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția

comercială, contencios, administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 februarie 2010.