ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2053/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3657 din 11 noiembrie 2008 pronunțată în dosarul nr. 5900/30/c/2002 Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantului R.I. pentru acordare despăgubiri pentru imobil expropriat anterior anului 1989. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș în dosar nr. 5900/30/2008, la data de 5 iulie 2007, reclamantul R.I. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Timișoara prin Primar, să fie obligată aceasta la emiterea unei dispoziții în sensul despăgubirii pentru suprafața de 324 mp din C.F.

3821 Timișoara nr. top. 30216. În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost despăgubit pentru terenul de 363 mp înscris în aceeași carte funciară, însă pentru suprafața de 324 mp ocupată în prezent de un bloc, nu a fost despăgubit. S-a mai arătat că, anterior construirii blocului, antecesorii reclamantului au fost proprietarii unei construcții edificate pe suprafața în litigiu, care însă nu a fost demolată, fără a se primi vreo despăgubire în acest sens. Acțiunea reclamantului nu a fost întemeiată în drept. Ulterior, acesta a precizat ca temei juridic Legea nr. 112/1995. Prin întâmpinare, pârâta Primăria municipiului Timișoara prin Primar a invocat excepția inadmisibilității acțiunii de față, dat fiind că acesta nu a uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 aplicabilă în speță.

Față de prevederile art. 137 C. proc. civ., instanța a analizat cu precădere excepția invocată și care a fost admisă pentru următoarele considerente. În adevăr, așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, reclamantul a uzat de prevederile primei legi reparatorii adoptate după anul 1989, cea cu nr. 112/1995, obținând despăgubiri pentru imobilul înscris în C.F. 3821 Timișoara nr. top. 30216 construcție și teren aferent în suprafață de 363 mp situat administrativ în Timișoara, în speță nu s-a făcut dovada că reclamantul ar fi atacat hotărârea nr. 818 din 11 septembrie 1997 de acordare a acestor despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995, context în care reclamantul nu ar mai putea apela la dispozițiile acestei legi pentru a obține despăgubiri pentru diferențe de teren în întindere de 324 mp, așa cum tinde a acredita ideea prin precizarea de acțiune depusă la acest termen de judecată.

Demersul judiciar al reclamantului nu poate fi primit și pentru că, ulterior adoptării Legii nr. 112/1995, a intrat în vigoare o altă lege cu caracter reparator, aceea cu nr. 10/2001 care reglementa situația juridică a imobilelor preluate de stat, de organizațiile cooperatiste sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, este evident că această lege, deși specială față de dispozițiile codului civil sau ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 231/1998, are aplicabilitate generală în materia reparării în natură a daunelor produse prin preluarea abuzivă a bunurilor imobile (sau prin echivalent dacă restituirea în natură a imobilelor nu este posibilă) acoperind prin dispozițiile art. 2 toate situațiile posibile.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu intrând în sfera de aplicare a acesteia, reclamantul era îndreptățit să solicite măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) numai în condițiile legii speciale, fiind obligat să recurgă la procedura administrativă prealabilă prevăzută de lege. Or, acesta nu a înțeles să inițieze această procedură grațioasă prin remiterea unei notificări persoanei juridice deținătoare a imobilului, în cuprinsul căreia să solicite restituirea în natură și a diferenței de 324 mp sau măsuri reparatorii în echivalent pentru construcția demolată și pentru terenul ocupat în prezent de o altă construcție.

Nu se poate spune nici că reclamantul nu a avut asigurat accesul la justiție, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atâta vreme cât acestuia i s-a asigurat o cale specială de urmat în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului de care au fost spoliați antecesorii săi, iar termenul de depunere a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 a fost prelungit succesiv, tocmai pentru a da posibilitatea celor aflați în situația reclamantului de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea menționată, singurele posibile după intrarea în vigoare a acesteia. Stabilirea unui termen în care foștii proprietari sau moștenitorii acestora, puteau solicita retrocedarea imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 10/2001 a fost de natură să asigure respectarea principiului securității și stabilității raporturilor juridice în materia proprietății.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel în termen legal reclamantul, solicitând schimbarea ei și în consecință admiterea acțiunii, considerându-se că ea reprezintă o greșită interpretare și aplicare a legii la cauza dedusă judecății. Reclamantul și-a motivat apelul prin aceea că, din totalul suprafeței ce i-a fost expropriat anterior anului 1989, el a fost despăgubit în baza Legii nr. 112/1995 doar pentru construcție și pentru terenurile 363 mp, nu și pentru restul de suprafață de 324 mp care a aparținut antecesorilor săi și de a cărui folosință și posesie a fost și este lipsit și în prezent. S-a menționat că a așteptat ca statul să-l despăgubească și pentru această diferență de teren și că nu a mai formulat o altă acțiune în justiție pentru că ar fi fost obligat să plătească la stat o cotă de 10% din despăgubirile ce urmau să-i fie acordate, suma pe care nu o putea plăti, fiind pensionar și având o pensie mică.

Reclamantul a susținut de asemenea, că statul a omis, cu rea-credință, să-i plătească despăgubirile și pentru diferența de teren și că neformularea notificării la Legea nr. 10/2001 – din cauza unei imposibilități absolute – nu împiedică formularea unei acțiuni în despăgubiri întemeiate pe dreptul comun, din moment ce preluarea terenului de la antecesorii săi a fost abuzivă și din moment ce, în acest fel, s-a încălcat dreptul său de proprietate prevăzut de art. 1 alin. (1) al Protocolului adițional (nr. 1) la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin decizia civilă nr. 44 A din 9 martie 2009 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul R.I.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reținut următoarele: Imobilul din C.F. 3821 Timișoara în litigiu (format, inițial, din două nr. top. 2894 de 267 mp și 2895 de 420 mp – în total 687 mp) a fost proprietatea antecesorilor reclamantului și că în anul 1956, în baza Decretului nr. 92/1950, el a fost preluat de stat, pe o parte din el fiind construit ulterior un bloc de locuințe și căi de acces. Fiind vorba de un bun imobil ce face parte din categoria celor ce au constituit obiectul legilor speciale de reparație, proprietara tabulară a recurs la procedura Legii nr. 112/1995, (prima în materie în ordine cronologică), care s-a finalizat prin emiterea hotărârii nr. 818 din 11 septembrie 1997 a Comisiei Județene Timiș pentru aplicarea acestei legi, prin care, reclamantului și celeilalte moștenitoare, R.S., i-au fost acordate despăgubiri pentru casa preluată de stat și pentru terenul de 363 mp reînscris în C.F.

3821 Timișoara sub nr. top. 30216 (f. 11 – 12 dosar fond). Această hotărâre a fost comunicată reclamantului care, dacă ar fi avut nemulțumiri legate de modul de soluționare al cererii sale, ar fi putut să o atace în instanță, în termenul legal, lucru pe care nu l-a făcut, după cum nu a recurs nici la procedura specială a Legii nr. 10/2001 (care a urmat celei anterior menționate), astfel cum acesta recunoaște în mod constant. În pofida a ceea ce a afirmat, reclamantul nu a făcut dovada împrejurărilor care l-ar fi obstrucționat în mod obiectiv în a utiliza de reglementările speciale în materie, faptul că nu a recurs la acestea pentru că ar fi fost nevoit să plătească taxe judiciare la valoarea pretențiilor sale, neputând avea o astfel de natură, știut fiind că prin prevederi exprese conținute în aceste legi, orice acțiuni în justiție inițiate în baza lor, au fost scutite de la plata unor astfel de taxe.

Prin urmare, omisiunea deliberată de utilizare, în termenele stipulate, a procedurilor de reparație materială prevăzute de legile speciale se opune, cu putere de evidență, formulării unei cereri de restituire în baza dreptului comun, aspect prevăzut de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și consacrat și în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, într-un recurs în interesul legii în această materie. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul care a susținut următoarele critici de nelegalitate: Decizia Curții de Apel Timișoara este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii; nu s-a ținut cont că s-a adresat autorităților în vederea acordării de despăgubiri pentru întreg imobilul, dar s-a omis cu rea-credință acordarea acestora pentru suprafața de 687 mp.

Se mai susține că se încalcă dreptul său de proprietate, garantat de art. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de asemenea, că instanța nu a ținut cont de faptul că reclamantul nu a putut formula cerere pe Legea nr. 10/2001. Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: În mod corect Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 44/A din 9 martie 2009 a respins apelul declarat de reclamantul R.I., împotriva sentinței civile nr. 3657 din 11 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș, prin care s-a respins acțiunea reclamantului având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilul expropriat anterior anului 1989. Criticile formulate de recurentul – reclamant nu pot fi primite.

Instanțele de judecată au procedat la interpretarea și aplicarea în mod just a dispozițiilor incidente, considerând că acțiunea reclamantului nu poate fi primită deoarece reclamantul a uzat de prevederile Legii nr. 112/1995 obținând despăgubiri pentru imobilul înscris în C.F. nr. 3821 Timișoara nr. top.

30216 construcție și teren aferent în suprafața de 363 mp, dar nu a solicitat despăgubiri și pentru suprafața de 324 mp (diferența de teren ce face obiectul prezentei cauze), și nici nu a formulat acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 – lege specială, cu caracter reparatoriu, ce reglementează situația juridică a imobilelor preluate de stat de organizațiile cooperatiste, sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Motivele de recurs invocate de recurentul – reclamant privind omiterea de către autorități a acordării de despăgubiri pentru suprafața de teren de 324 mp nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate. După apariția Legii nr. 10/2001 reclamantul avea la îndemână acțiunea prin care să solicite măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) numai în condițiile acestei legi speciale, dar acesta nu a uzat de această posibilitate conferită de lege pentru restituirea imobilelor preluate abuziv.

Nu se poate reține nici încălcarea dreptului de proprietate garantat de Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamantul a avut asigurat accesul la justiție în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiindu-i asigurată posibilitatea legală de a se adresa autorității competente pentru a solicita măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, dar nu a înțeles să inițieze această procedură prin care să solicite restituirea în natură sau prin echivalent a diferenței de teren de 324 mp și a construcției demolate. Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc.

civ. se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.I. împotriva deciziei nr. 44 A din 9 martie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2010 .