ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1634/2010

Asupra recursurilor civile de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Investit fiind, Tribunalul Sibiu, prin sentința civilă nr. 1552 din 11 decembrie 2006, pronunțată în dosar 2266/85/2006, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâții S.C. și S.V. și a respins acțiunea formulată și precizată de reclamanta D.A.W., împotriva pârâților S.C. și S.V., Statul Român prin Ministerul Finanțelor, SC A. SA Mediaș prin lichidator SC I.C. SRL Sibiu, Municipiul Sibiu prin Primar, Municipiul prin Consiliul Local, Primarul municipiului Mediaș și Consiliul Local Mediaș. Reclamanta a fost obligată să plătească pârâților S.C. și S.V., suma de 1200 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța astfel, Tribunalul Sibiu, a reținut că instanța a fost investită la 3 august 2004 cu o acțiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 39/1999 încheiat între SC A. SA Mediaș și S.C. și V. (contr. f. 44 dos. Jud. Mediaș), fiind chemat în judecată doar cumpărătorul S.C. Din motivarea acțiunii se reține că „ … cererea trebuie analizată în contextul conferit de disp. art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care instituie că... imobilele expropriate și ale căror construcții nu au fost demolate se pot restitui integral în natură persoanelor îndreptățite dacă nu au fost înstrăinate cu respectarea dispozițiilor legale". S-a precizat că imobilul a fost revendicat și notificat prin executorul judecătoresc T.V.

la data de 06 iulie 2001, iar pârâtul deși somat a ignorat acea somație încheind contractul de vânzare cumpărare, contestat, în condițiile Legii nr. 112/1995. Prin precizările depuse la filele 58 și 164 dos. jud. Mediaș, reclamanta își complinește cadrul procesual, iar asupra obiectului arată că „… nu este vorba de o acțiune în revendicare ci întemeiată pe Legea nr. 10/2001 iar prin memoriul depus la fila 164 dosar se indică temeiul juridic al acțiunii, respectiv art. 46 din Legea nr. 10/2001". Din starea de fapt prezentată, raportat la probatoriul administrat în cauză, se constată că imobilul din litigiu a trecut în proprietatea Statului în baza Legii nr. 187/1945, situație în care măsurile reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt reglementate prin legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, pentru acest imobil fiind incidente dispozițiile art. 11 din legea specială.

Î ntrucât imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 31/1999 reclamanta prin acțiunea promovată vizează constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, în condițiile dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001. Față de obiectul cauzei deduse judecății și data promovării acțiunii, respectiv 3 august 2004 pârâții S.C.

și V. au invocat următoarele excepții: 1. - excepția lipsei calității procesuale active, motivând că în temeiul principiului relativității efectelor actelor juridice, numai părțile contractante pot solicita anularea actului, reclamantul fiind un terț față de contractul a cărui anulare o cere; 2. - excepția prescripției dreptului la acțiune în anulare conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, termenul pentru promovarea acestui gen de acțiune era cel mai târziu la 12 februarie 2002, reclamanții solicitând anularea contractului în septembrie 2004; 3. - față de acțiunea în revendicare se invocă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei; 4. - inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe art. 480 C. civ.

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, motivând că reclamanta nu a urmat procedura administrativă necontencioasă prevăzută de art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, iar fosta unitate deținătoare pârâta A. SA nici până în prezent nu a emis o dispoziție prin care să dispună restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului din litigiu; 5. - excepția lipsei de interes a reclamantei. Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei a fost respinsă întrucât din motivarea în fapt și în drept a cererii, respectiv pe dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, rezultă fără putință de tăgadă că obiectul cauzei dedus judecății îl constituie constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare și nu anularea acestuia.

A fost respinsă de asemenea și excepția lipsei de interes a reclamantei, dat fiind scopul urmărit prin promovarea acțiunii. Excepția prescripției dreptului la acțiune a fost admisă de tribunal pentru următoarele considerente: Conform dispozițiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, „ prin derogare de la dreptul comun indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a prezentei legi". Prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, acest termen prevăzut de legea specială a fost prelungit succesiv până în februarie 2002. In atare situație, raportat la data promovării acțiunii respectiv 3 august 2004, dreptul la acțiune este prescris.

Î ntrucât prin precizările succesive, a motivelor invocate de reclamantă, se urmărește implicit revendicarea imobilului din litigiu, o astfel de acțiune întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială de imediată aplicabilitate pentru imobilele ce intră sub incidența sa, precum imobilul din litigiu. De altfel, jurisprudența este constantă sub acest aspect, întrucât procedura instituită de Legea nr. 10/2001 răspunde exigențelor impuse de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar liberul acces la justiție nu semnifică faptul că acest drept nu poate fi supus unor limitări sau condiționări atâta timp cât nu este atinsă substanța dreptului.

Instanța a considerat că, față de excepția analizată, cercetarea fondului cauzei și a celorlalte excepții invocate, este de prisos, întrucât prescripția este o excepție de procedură, iar normele care o reglementează, au caracter imperativ. Î mpotriva sentinței a declarat apel reclamanta, criticând soluția instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii, iar în subsidiar, casarea cu trimitere spre rejudecare. In motivarea apelului a susținut, în esență, că instanța de judecată încălcând principiul disponibilității și autoritatea de lucru judecat, a schimbat natura cererii de chemare în judecată, soluționând o acțiune privind constatarea nulității unui contract de vânzare cumpărare și nu o acțiune în revendicare care este imprescriptibilă.

A mai susținut reclamanta că a fost încălcată competența materială a instanței, respectiv că era competentă să judece cauza judecătoria și nu tribunalul, obiectul principal al pricinii fiind revendicarea unui imobil, însoțit de o cerere incidență privind constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, în cauză nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001. Conflictul de competență a fost soluționat irevocabil de Curtea de Apel Alba Iulia, fiind astfel încălcată autoritatea lucrului judecat. De asemenea s-a mai arătat că instanța a omis să se pronunțe asupra caracterului preluării abuzive a imobilului soluționând numai excepția prescripției dreptului la acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, acesta ducând la aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. Pe fondul cauzei s-a susținut că, pentru ca exproprierea să opereze trebuiau îndeplinite două cerințe, respectiv originea etnică germană și colaborarea cu Germania Hitleristă, iar potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 singura în măsură să analizeze valabilitatea titlului, era instanța de judecată. De asemenea a susținut că în mod greșit instanța a apreciat că după apariția Legii nr. 10/2001 nu mai sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, dar și așa, în speță sunt aplicabile dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. A mai invocat reaua credință a dobânditorilor S., care cunoșteau modul abuziv în care statul a intrat în posesia imobilului. Intimații S.C. și S.V. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului întrucât în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Ca excepții au invocat lipsa calității procesuale active a reclamantei și inadmisibilitatea acțiunii (în lipsa unei notificări făcute în termen), lipsa calității procesuale pasive a Statului Român. Prin decizia civilă nr. 2871 A din 26 octombrie 2007, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis apelul formulat de reclamanta D.A.W. împotriva sentinței civile nr. 1552 din 11 decembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Sibiu, pe care a desființai-o în parte în ceea ce privește soluționarea acțiunii civile formulată de reclamantă și în consecință a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea tuturor capetelor de cerere, aceleași instanțe de fond Tribunalul Sibiu; a menținut sentința numai in ceea ce privește soluția dată excepției prescripției dreptului la acțiune referitor la constarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 39/1999 și menținând respingerea acestui capăt de cerere.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele: Prin acțiunea civilă precizată (f. 57) reclamanta a solicitat să se constate caracterul abuziv al preluării imobilului din litigiu, anularei încheierii de în tabulare nr. 2025/1957 și a încheierilor ulterioare, anularea contractului de vânzare cumpărare prin care pârâții S.C. ș S.V. au cumpărat imobilul din litigiu și restituirea în natură imobilului revendicat acțiune întemeiată pe dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care a și atras de altfel competența Tribunalului pentru judecarea fondului. Or, instanța de fond, soluționând cauza, a stabilit corect că reclamanta are calitate procesuală activă, făcând dovada cu actele de stare civilă și Cartea Funciară, că este persoana îndreptățită la măsuri reparatorii ( natură sau echivalent) conform Legii nr. 10/2001.

A soluționat însă numai unul din capetele de cerere prin respingerea ca prescrisă a acțiunii în constatarea nulității contractului vânzare cumpărare, excepție prevăzută de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 acțiunea fiind introdusă la 3 august 2004. Or, termenul până la care putea introducă o astfel de acțiune expiră la data de 14 august 2002. Potrivit art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, termenul la acțiune prescrie în termen de 1 an de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen care a fost prelungit de două ori cu câte trei luni. In acest fel, corect instanța de fond a soluționat acest capăt de cerere. Apelul a fost admis însă pentru nesolutionarea celorlalte capete de cerere, privind caracterul abuziv al preluării imobilului de către Statul Român, anularea încheierilor de întabulare și restituirea în natură a imobilului.

In mod greșit instanța de fond a reținut că față de excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, cercetarea celorlalte capete de cerere și a excepțiilor invocate este de prisos. Nepronunțându-se asupra acestor capete de cerere, a fost încălcat principiul disponibilității reclamanta fiind aceea care a stabilit cadrul procesual. Î mpotriva menționatei decizi au formulat și motivat recurs, în termen legal pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - prin D.G.F.P. Sibiu precum și S.C. și S.V. critica vizând următoarele aspecte: In dezvoltarea recursului său, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - prin D.G.F.P., a invocat art. 304, alin. (1), pct. 9, C. proc.

civ. susținând că soluția instanței de apel de desființare în parte a sentinței civile nr. 1552/2006 a Tribunalului Sibiu este data cu încălcarea și aplicarea greșita a legii, întrucât acțiunea formulata de reclamantă este o acțiune în constatarea nulității unui contract, având mai multe capete de cerere accesorii, si nu o acțiune în revendicare întemeiata pe dispozițiile dreptului comun care să aibă un caracter principal în raport de acțiunea în constatarea nulității actului de vânzare astfel că soluția dată de prima instanță este temeinică și legală. La rândul lor, pârâții S., au invocat în recurs dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susținând că printr-o aplicare și interpretare greșită a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., instanța de apel a admis în parte apelul intimatei D., a desființat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe pentru a se pronunța și asupra celorlalte capete de cerere. Se susține ca dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. se aplică numai în cazul în care în mod greșit prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului. Analizând recursurile formulate, în raport de criticile comune, acestea fiind analizate împreuna, Înalta Curte, apreciară că sunt nefondate pentru următoarele considerente: Reclamanta a investit prima instanță cu acțiunea civilă precizată (f. 57 dosar fond) prin care a solicitat să se constate caracterul abuziv al preluării imobilului din litigiu, anularei încheierii de întabulare nr. 2025/1957 și a încheierilor ulterioare, anularea contractului de vânzare cumpărare prin care pârâții S.C.

ș S.V. au cumpărat imobilul din litigiu și restituirea în natură a imobilului revendicat, acțiune întemeiată pe dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care a și atras de altfel competența Tribunalului pentru judecarea fondului. Prin sentința civilă nr. 1522 din 11 decembrie 2006, prima instanță a stabilit că reclamanta are calitate procesuală activă fiind persoană îndreptățită la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, soluționând însă numai unul dintre capetele de cerere cu care a fost investită. Ori, tribunalul a omis să se pronunțe cu privire la caracterul abuziv al preluării imobilului din litigiu, anulării încheierii de întabulare nr. 2025/1957 și a încheierilor ulterioare precum și asupra restituirii în natură a imobilului revendicat.

Astfel, prin soluția pronunțată, instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. teza I care dispun că "în cazul în care se constata că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacata și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe". Caracterul imperativ al dispozițiilor legale menționate care privește și impune ordinea firească a procesului, se întemeiază pe necesitatea asigurării celor doua grade de jurisdicție. Exigența acestui principiu se impune nu numai în interesul părților ci și pentru respectarea competenței materiale a instanțelor deoarece fondul oricărui litigiu trebuie să fie soluționat de instanța competentă.

Pe de altă parte, omisiunea instanțelor de a arăta care sunt motivele de fapt și de drept pentru care cererile reclamantei sunt sau nu întemeiate, așa cum prevede art. 261 alin. (5) C. proc. civ., echivalează cu o necercetare a fondului care face imposibilă exercitarea controlului judiciar de instanța de recurs. Cum instanța de fond nu a verificat și nu s-a pronunțat pe fondul litigiului din perspectiva tuturor capetelor de cerere cu care a fost investită, aspect sesizat în mod corect de instanța de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursurile, menținând ca legală hotărârea recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - prin D.G.F.P. Sibiu și S.C. și S.V. împotriva deciziei civile nr. 287A din 26 octombrie 2007 a Curții de Apel Alba Iulia. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2010.