ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1634/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1634/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor civile de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Investit fiind, Tribunalul Sibiu, prin sentința civilă nr.

1552 din 11 decembrie 2006, pronunțată în dosar 2266/85/2006, a admis excepția

prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâții S.C. și S.V. și a respins

acțiunea formulată și precizată de reclamanta D.A.W., împotriva pârâților S.C.

și S.V., Statul Român prin Ministerul Finanțelor, SC A. SA Mediaș prin

lichidator SC I.C. SRL Sibiu, Municipiul Sibiu prin Primar, Municipiul prin

Consiliul Local, Primarul municipiului Mediaș și Consiliul Local Mediaș.

Reclamanta a fost obligată să plătească pârâților S.C. și S.V., suma de

1200 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța astfel, Tribunalul Sibiu, a reținut că instanța a

fost investită la 3 august 2004 cu o acțiune în anularea contractului de

vânzare-cumpărare nr. 39/1999 încheiat între SC A. SA Mediaș și S.C. și V.

(contr. f. 44 dos. Jud. Mediaș), fiind chemat în judecată doar cumpărătorul S.C.

Din motivarea acțiunii se reține că „ .... cererea trebuie

analizată în contextul conferit de disp. art. 11 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 care instituie că... imobilele expropriate și ale căror construcții nu

au fost demolate se pot restitui integral în natură persoanelor îndreptățite

dacă nu au fost înstrăinate cu respectarea dispozițiilor legale".

S-a precizat că imobilul a fost revendicat și notificat prin executorul

judecătoresc T.V. la data de 06 iulie 2001, iar pârâtul deși somat a ignorat

acea somație încheind contractul de vânzare cumpărare, contestat, în condițiile

Legii nr. 112/1995.

Prin precizările depuse la filele 58 și 164 dos. jud. Mediaș,

reclamanta își complinește cadrul procesual, iar asupra obiectului arată că

„.... nu este vorba de o acțiune în revendicare ci întemeiată pe Legea nr.

10/2001 iar prin memoriul depus la fila 164 dosar se indică temeiul juridic al

acțiunii, respectiv art. 46 din Legea nr. 10/2001".

Din starea de fapt prezentată, raportat la probatoriul administrat în

cauză, se constată că imobilul din litigiu a trecut în proprietatea Statului în

baza Legii nr. 187/1945, situație în care măsurile reparatorii pentru imobilele

preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt reglementate

prin legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, pentru acest imobil fiind

incidente dispozițiile art. 11 din legea specială.

Î

ntrucât imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 în baza

contractului de vânzare cumpărare nr. 31/1999 reclamanta prin acțiunea

promovată vizează constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, în

condițiile dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Față de obiectul cauzei deduse judecății și data promovării acțiunii,

respectiv 3 august 2004 pârâții S.C. și V. au invocat următoarele excepții:

1.

- excepția lipsei calității procesuale active, motivând că în

temeiul principiului relativității efectelor actelor juridice, numai părțile

contractante pot solicita anularea actului, reclamantul fiind un terț față de

contractul a cărui anulare o cere;

2.

-

excepția prescripției dreptului la acțiune în anulare conform

art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, termenul pentru promovarea acestui gen

de acțiune era cel mai târziu la 12 februarie 2002, reclamanții solicitând

anularea contractului în septembrie 2004;

lipsei calității procesuale active a reclamantei;

pe art. 480 C. civ. după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, motivând că

reclamanta nu a urmat procedura administrativă necontencioasă prevăzută de art.

21-23 din Legea nr. 10/2001, iar fosta unitate deținătoare pârâta A. SA nici

până în prezent nu a emis o dispoziție prin care să dispună restituirea în

natură sau prin echivalent a imobilului din litigiu;

Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei a fost

respinsă întrucât din motivarea în fapt și în drept a cererii, respectiv pe

dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, rezultă fără putință de

tăgadă că obiectul cauzei dedus judecății îl constituie constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare cumpărare și nu anularea acestuia.

A fost respinsă de asemenea și excepția lipsei de interes a

reclamantei, dat fiind scopul urmărit prin promovarea acțiunii.

Excepția prescripției dreptului la acțiune a fost admisă de tribunal

pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, „ prin

derogare de la dreptul comun indiferent de cauza de nulitate, dreptul la

acțiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a

prezentei legi".

Prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, acest termen prevăzut

de legea specială a fost prelungit succesiv până în februarie 2002.

In atare situație, raportat la data promovării acțiunii respectiv 3

august 2004, dreptul la acțiune este prescris.

Î

ntrucât prin precizările succesive, a motivelor invocate de reclamantă,

se urmărește implicit revendicarea imobilului din litigiu, o astfel de acțiune

întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, lege specială de imediată aplicabilitate pentru imobilele ce intră

sub incidența sa, precum imobilul din litigiu.

De altfel, jurisprudența este constantă sub acest aspect, întrucât

procedura instituită de Legea nr. 10/2001 răspunde exigențelor impuse de art. 6

alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar liberul acces la

justiție nu semnifică faptul că acest drept nu poate fi supus unor limitări sau

condiționări atâta timp cât nu este atinsă substanța dreptului.

Instanța a considerat că, față de excepția analizată, cercetarea

fondului cauzei și a celorlalte excepții invocate, este de prisos, întrucât

prescripția este o excepție de procedură, iar normele care o reglementează, au

caracter imperativ.

Î

mpotriva sentinței a declarat apel reclamanta, criticând soluția

instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea

apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii,

iar în subsidiar, casarea cu trimitere spre rejudecare.

In motivarea apelului a susținut, în esență, că instanța de judecată

încălcând principiul disponibilității și autoritatea de lucru judecat, a

schimbat natura cererii de chemare în judecată, soluționând o acțiune privind

constatarea nulității unui contract de vânzare cumpărare și nu o acțiune în

revendicare care este imprescriptibilă.

A mai susținut reclamanta că a fost încălcată competența materială a

instanței, respectiv că era competentă să judece cauza judecătoria și nu

tribunalul, obiectul principal al pricinii fiind revendicarea unui imobil,

însoțit de o cerere incidență privind constatarea nulității contractului de

vânzare cumpărare, în cauză nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Conflictul de competență a fost soluționat irevocabil de Curtea de Apel Alba

Iulia, fiind astfel încălcată autoritatea lucrului judecat.

De asemenea s-a mai arătat că instanța a omis să se pronunțe asupra

caracterului preluării abuzive a imobilului soluționând numai excepția

prescripției dreptului la acțiune în constatarea nulității contractului de

vânzare cumpărare, acesta ducând la aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fondul cauzei s-a susținut că, pentru ca exproprierea să

opereze trebuiau îndeplinite două cerințe, respectiv originea etnică germană și

colaborarea cu Germania Hitleristă, iar potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998

singura în măsură să analizeze valabilitatea titlului, era instanța de

judecată.

De asemenea a susținut că în mod greșit instanța a apreciat că după

apariția Legii nr. 10/2001 nu mai sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun,

dar și așa, în speță sunt aplicabile dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001.

A mai invocat reaua credință a dobânditorilor S., care cunoșteau modul

abuziv în care statul a intrat în posesia imobilului.

Intimații S.C. și S.V. au depus la dosar întâmpinare, prin care au

solicitat respingerea apelului întrucât în cauză sunt aplicabile dispozițiile

art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Ca excepții au invocat lipsa calității procesuale active a reclamantei

și inadmisibilitatea acțiunii (în lipsa unei notificări făcute în termen),

lipsa calității procesuale pasive a Statului Român.

Prin decizia civilă nr. 2871

A din 26 octombrie 2007, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a

admis apelul formulat de reclamanta

D.A.W. împotriva sentinței civile nr. 1552 din 11 decembrie 2006 pronunțată de

Tribunalul Sibiu, pe care a desființai-o în parte în ceea ce privește

soluționarea acțiunii civile formulată de

reclamantă și în consecință a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea tuturor

capetelor de cerere, aceleași instanțe de fond Tribunalul Sibiu; a menținut

sentința

numai in ceea ce

privește soluția dată excepției prescripției dreptului la acțiune referitor la

constarea

nulității absolute

a contractului de vânzare cumpărare nr. 39/1999 și menținând respingerea

acestui

capăt de cerere.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a avut în vedere

următoarele:

Prin acțiunea civilă precizată (f. 57) reclamanta a solicitat să se

constate caracterul abuziv al preluării imobilului din litigiu, anularei

încheierii de în tabulare nr. 2025/1957 și a încheierilor ulterioare, anularea

contractului de vânzare cumpărare prin care pârâții S.C. ș S.V. au cumpărat

imobilul din litigiu și restituirea în natură imobilului revendicat acțiune

întemeiată pe dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care a și atras de altfel

competența Tribunalului pentru judecarea fondului.

Or, instanța de fond, soluționând cauza, a stabilit corect că

reclamanta are calitate procesuală activă, făcând dovada cu actele de stare

civilă și Cartea Funciară, că este persoana îndreptățită la măsuri reparatorii

( natură sau echivalent) conform Legii nr. 10/2001.

A soluționat însă numai unul din capetele de cerere prin respingerea ca

prescrisă a acțiunii în constatarea nulității contractului vânzare cumpărare,

excepție prevăzută de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 acțiunea fiind

introdusă la 3 august 2004. Or, termenul până la care putea introducă o astfel

de acțiune expiră la data de 14 august 2002.

Potrivit art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, termenul la acțiune

prescrie în termen de 1 an de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

termen care a fost prelungit de două ori cu câte trei luni.

In acest fel, corect instanța de fond a soluționat acest capăt de

cerere.

Apelul a fost admis însă pentru nesolutionarea celorlalte capete de

cerere, privind caracterul abuziv al preluării imobilului de către Statul

Român, anularea încheierilor de întabulare și restituirea în natură a

imobilului.

In mod greșit instanța de fond a reținut că față de excepția

prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, cercetarea celorlalte capete

de cerere și a excepțiilor invocate este de prisos.

Nepronunțându-se asupra acestor capete de cerere, a fost încălcat

principiul disponibilității reclamanta fiind aceea care a stabilit cadrul

procesual.

Î

mpotriva menționatei

decizi au formulat și motivat recurs, în termen legal pârâții Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice - prin

D.G.F.P. Sibiu precum și S.C.

și S.V. critica vizând următoarele

aspecte:

In dezvoltarea recursului său, pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice - prin D.G.F.P., a invocat art. 304, alin. (1), pct. 9, C. proc.

civ. susținând că soluția instanței de apel de desființare în parte a sentinței

civile nr. 1552/2006 a Tribunalului Sibiu este data cu încălcarea și aplicarea

greșita a legii, întrucât acțiunea formulata de reclamantă este o acțiune în

constatarea nulității unui contract, având mai multe capete de cerere

accesorii, si nu o acțiune în revendicare întemeiata pe dispozițiile dreptului

comun care să aibă un caracter principal în raport de acțiunea în constatarea

nulității actului de vânzare astfel că soluția dată de prima instanță este

temeinică și legală.

La rândul lor, pârâții S., au invocat în recurs

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susținând că printr-o aplicare

și interpretare greșită a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanța

de apel a admis în parte apelul intimatei D., a desființat hotărârea atacată și

a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe pentru a se pronunța și asupra

celorlalte capete de cerere.

Se susține ca dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. se aplică

numai în cazul în care în mod greșit prima instanță a rezolvat procesul fără a

intra în cercetarea fondului.

Analizând recursurile formulate, în

raport de criticile comune, acestea fiind analizate împreuna,

Înalta Curte, apreciară că sunt nefondate pentru următoarele

considerente:

Reclamanta a investit prima instanță cu acțiunea civilă precizată (f.

57 dosar fond) prin care a solicitat să se constate caracterul abuziv al

preluării imobilului din litigiu, anularei încheierii de întabulare nr. 2025/1957

și a încheierilor ulterioare, anularea contractului de vânzare cumpărare prin

care pârâții S.C. ș S.V. au cumpărat imobilul din litigiu și restituirea în

natură a imobilului revendicat, acțiune întemeiată pe dispozițiilor Legii nr.

10/2001, care a și atras de altfel competența Tribunalului pentru judecarea

fondului.

Prin sentința civilă nr. 1522 din 11 decembrie 2006, prima instanță a

stabilit că reclamanta are calitate procesuală activă fiind persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, soluționând însă

numai unul dintre capetele de cerere cu care a fost investită.

Ori, tribunalul a omis să se pronunțe cu privire la caracterul abuziv

al preluării imobilului din litigiu, anulării încheierii de întabulare nr.

2025/1957 și a încheierilor ulterioare precum și asupra restituirii în natură a

imobilului revendicat.

Astfel, prin soluția pronunțată, instanța de apel a dat eficiență

dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. teza

I

care dispun că

"în cazul în care se constata că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat

procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa

părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea

atacata și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe".

Caracterul imperativ al dispozițiilor legale menționate care privește

și impune ordinea firească a procesului, se întemeiază pe necesitatea

asigurării celor doua grade de jurisdicție. Exigența acestui principiu se

impune nu numai în interesul părților ci și pentru respectarea competenței

materiale a instanțelor deoarece fondul oricărui litigiu trebuie să fie

soluționat de instanța competentă.

Pe de altă parte, omisiunea instanțelor de a arăta care sunt motivele

de fapt și de drept pentru care cererile reclamantei sunt sau nu întemeiate,

așa cum prevede art. 261 alin. (5) C. proc. civ., echivalează cu o necercetare

a fondului care face imposibilă exercitarea controlului judiciar de instanța de

recurs.

Cum instanța de fond nu a verificat și nu s-a pronunțat pe fondul

litigiului din perspectiva tuturor capetelor de cerere cu care a fost

investită, aspect sesizat în mod corect de instanța de apel, Înalta Curte, în

temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursurile, menținând ca legală

hotărârea recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâții Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice - prin D.G.F.P. Sibiu și S.C. și S.V. împotriva

deciziei civile nr. 287A din 26 octombrie 2007 a Curții de Apel Alba Iulia.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2010.