ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2837/2008

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 1660 din 27 decembrie 2006, Tribunalul Sibiu, secția civilă, a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanta A.W.D., prin mandatar P.C.I., în contradictoriu cu pârâtele A.V.A.S. București și SC I. SA Mediaș, prin lichidator SC C. SRL, cu consecința obligării acestor pârâte să emită decizie motivată de răspuns la notificarea reclamantei, înregistrată la Biroul executorului judecătoresc T.V.P. sub nr. 114/2001, și respingerii tuturor celorlalte cereri formulate în contradictoriu cu aceleași pârâte; a respins acțiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Primarul municipiului Mediaș; a respins excepția lipsei calității de mandatar în persoana domnului P.C.I.; a obligat pe pârâtele A.V.A.S.

București și SC I. SA Mediaș, prin lichidator SC C. SRL, să plătească, fiecare, reclamantei suma de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a respinge excepția lipsei calității de mandatar în persoana domnului P.C.I., tribunalul a reținut că la fila 37 din dosar există procura de reprezentare dată acestei persoane de către reclamanta D.A.W. Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că prin notificarea înregistrată la biroul executorului judecătoresc T.V.P., sub nr. 114/2001, în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, reclamanta a solicitat în temeiul acestei legi restituirea în natură a imobilului situat în Mediaș, înscris în C.F. Mediaș nr. 2287 și că prin refuzul de a se răspunde la această notificare, reclamanta suferă un prejudiciu, așa încât pasivitatea persoanei juridice notificate urmează a fi sancționată de instanță.

Astfel, întrucât pârâta SC I. SA Mediaș a fost integral privatizată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în cauză își găsesc aplicarea dispozițiile art. 29 din lege, potrivit cărora măsurile reparatorii prin echivalent se propun de către instituția care a efectuat privatizarea, în speță A.V.A.S., așa încât din această perspectivă se impune obligarea pârâtei A.V.A.S. să emită decizie motivată de răspuns la notificarea reclamantei. Cum, însă, reclamanta a solicitat restituirea în natură a bunului, aspect asupra căruia este în drept să dispună doar societatea care îl deține, se impune și obligarea pârâtei SC I. SA Mediaș să emită decizie motivată de răspuns la notificare.

În ce privește acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Primarul municipiului Mediaș, tribunalul a apreciat că nu poate fi primită, întrucât pârâții menționați nu au calitatea să se pronunțe în cazul dedus judecății, dispozițiile art. 26 pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 nefiind incidente atâta timp cât se cunoaște persoana juridică deținătoare a imobilului litigios. Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel pârâta A.V.A.S. București. Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, prin decizia nr. 131/A din 13 aprilie 2007, a respins apelul ca nefondat și a obligat-o pe apelantă la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă, în sumă de 1130 lei.

Pentru a decide astfel, curtea a reținut următoarele: Prima critică, vizând nedepunerea notificării la A.V.A.S., nu poate fi primită față de scopul primordial al Legii nr. 10/2001 de a asigura repararea prejudiciilor cauzate prin atingerile aduse dreptului de proprietate prin măsurile adoptate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. A.V.A.S. fiind chemată în judecată odată cu introducerea cererii, la data de 24 septembrie 2004, fiind parte în proces, a luat cunoștință de toate înscrisurile, inclusiv de notificare. Mai mult, conform dispozițiilor art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, notificarea înregistrată face dovada deplină în fața oricărei autorități, persoană fizică sau juridică, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei instituții decât cea care deține imobilul.

În speță s-a făcut dovada formulării notificării de către reclamantă, prin mandatar, în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, iar apelanta, luând cunoștință de notificare odată cu chemarea sa în judecată în calitate de pârâtă, are obligația de a răspunde acestei notificări, în conformitate cu dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, coroborat cu art. 29 din aceiași lege, fiind astfel corect obligată de prima instanță să aducă la îndeplinire această obligație, în calitatea sa de instituție implicată în privatizare. Nici cea de-a doua critică nu poate fi primită, cu atât mai mult cu cât instanța de fond nu s-a substituit unităților învestite cu soluționarea notificărilor și cărora legea le conferă plenitudinea de competență în realizarea procedurii administrative.

În situația în care de la data introducerii acțiunii și până la pronunțarea sentinței instanței de fond, apelanta A.V.A.S. nu a răspuns notificării reclamantei, deși a luat cunoștință de aceasta, deci nu și-a îndeplinit obligația legală stabilită de art. 26 din Legea nr. 10/2001, nici ultima critică privitoare la cheltuielile de judecată nu poate fi primită. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către pârâta A.V.A.S. care, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici: 1. Instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001 la situația de fapt stabilită în cauză, deoarece atâta timp cât nu s-a făcut dovada comunicării și înregistrării notificării reclamantei la A.V.A.S., această instituție nu putea fi obligată să emită decizie/dispoziție de răspuns la notificare.

Art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, reglementează regimul juridic al reparațiilor pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, însă pentru a fi urmată procedura administrativă prevăzută de art. 29, respectiv pentru ca A.V.A.S. să poată face propunere de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale, este necesară învestirea legală a A.V.A.S. cu notificarea de restituire. În speță, A.V.A.S. nu a fost legal învestită, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, să soluționeze notificarea reclamantei privind imobilul situat în Mediaș, județul Sibiu, la dosar neexistând nicio probă care să dovedească faptul că notificarea reclamantei a fost comunicată A.V.A.S.-ului; potrivit Legii nr. 10/2001, A.V.A.S.

nu are obligația de a face demersuri pentru a intra în posesia notificării reclamantei, ci această obligație revine reclamantei sau celorlalte autorități învestite cu notificarea, întrucât dacă acestea se considerau necompetente să o soluționeze, trebuia să-și decline competența de soluționare a respectivei notificări către A.V.A.S. 2. Instanțele anterioare au pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, deoarece au soluționat fondul notificării reclamantei, depășindu-și astfel atribuțiile puterii judecătorești și învestindu-se cu puteri administrative, soluționând anticipat și fără a avea dreptul o notificare ce trebuia adresată A.V.A.S.-ului spre competentă soluționare.

Conform Legii nr. 10/2001, republicată, se prevede în mod explicit obligativitatea respectării procedurii administrative prealabile oricăror proceduri de natură contencioasă-judecătorească, stabilind procedura contencioasă abia în materie de contestații la eventualele decizii emise de către instituțiile abilitate, ca act final al procedurii administrative. Prin maniera de abordare a cauzei și prin finalitatea la care s-a ajuns în dosar, instanța a încălcat dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, pronunțându-se asupra calității reclamantei de persoană îndreptățită, fără ca A.V.A.S. să fie învestită cu notificarea acesteia, ceea ce, implicit, semnifică ignorarea procedurii administrative prealabile stabilite de lege.

Competența instanței poate interveni numai în măsura în care se emite decizie sau dispoziție motivată prin finalizarea procedurii administrative și această decizie poate face obiectul analizei instanței judecătorești pentru legalitate, în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. 3. Instanța de apel a stabilit în mod nejustificat și nelegal în sarcina A.V.A.S. plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1130 RON. În cauză, nu se poate reține nicio culpă în sarcina A.V.A.S., atâta timp cât reclamanta avea obligația de notificare a A.V.A.S.-ului sau celelalte instituții legal învestite cu notificarea aveau obligația să o decline/comunice către A.V.A.S., în condițiile legii, situație față de care stabilirea cheltuielilor de judecată în sarcina A.V.A.S.

este nelegală. Mai mult, cheltuielile de judecată sunt arbitrar stabilite, deoarece nu sunt justificate prin dovezi clare, ca fiind conforme în raport de costurile reale ale procesului, ceea ce impune exonerarea A.V.A.S.-ului de plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1130 RON. Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: 1. Recurenta susține că pentru a emite decizie cu propunere de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale pentru un imobil evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, A.V.A.S. trebuie să fie legal învestită cu notificarea persoanei îndreptățite.

Această susținere este corectă în lumina dispozițiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu trimitere la dispozițiile art. 26 alin. (1) din aceeași lege, numai că, în speță, nu se poate reține că recurenta-pârâtă A.V.A.S. nu ar fi fost legal învestită cu soluționarea notificării reclamantei și că, din această cauză, instituirea în sarcina sa a obligației de a emite decizie motivată de răspuns la notificarea reclamantei ar fi contrară dispozițiilor legale menționate, cum eronat se pretinde prin prima critică din recurs. Astfel, în speță este cert stabilit că notificarea de restituire a reclamantei a fost făcută în termen legal și comunicată, prin intermediul executorului judecătoresc, unității deținătoare a imobilului solicitat, pârâta SC I. SA Mediaș, sens în care sunt dovezile de la filele 34-36 dosar fond.

De asemenea, este cert stabilit, și recurenta nu contestă – că unitatea deținătoare a imobilului solicitat, pârâta SC I. SA Mediaș, a fost integral privatizată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce aduce în discuție competența A.V.A.S. în soluționarea notificării reclamantei, întrucât din reglementarea dispozițiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, care fac trimitere la dispozițiile art. 26 alin. (1) din aceeași lege, rezultă că atunci când nu este posibilă restituirea în natură a unui imobil evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, instituția publică ce a efectuat privatizarea este obligată ca, în soluționarea notificării persoanei îndreptățite, să emită decizie/dispoziție motivată cu propunere de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale.

În acest context s-a dispus obligarea în primă instanță a pârâtei A.V.A.S. să emită decizie motivată de răspuns la notificarea reclamantei, măsură care este legală, după cum corect s-a reținut și de instanța de apel. Faptul că notificarea reclamantei a fost înregistrată la unitatea deținătoare SC I. SA Mediaș, societate comercială integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar nu la instituția publică implicată în privatizarea acesteia, respectiv recurenta-pârâtă A.V.A.S., nu echivalează cu nelegala sesizare a acesteia din urmă cu soluționarea notificării reclamantei, cum se invocă în recurs.

Sub acest aspect trebuie avut în vedere că reclamanta a solicitat prin notificare restituirea în natură a imobilului și că asupra acestei măsuri reparatorii este competentă să se pronunțe, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, unitatea deținătoare a imobilului, pârâta SC I. SA Mediaș, care a și fost obligată în cauză să emită decizie motivată de răspuns la notificarea reclamantei. Prin urmare, în funcție de modul în care pârâta SC I. SA Mediaș va soluționa notificarea reclamantei se va pronunța și recurenta-pârâtă A.V.A.S. asupra aceleiași notificări, în sensul că numai în eventualitatea refuzului unității deținătoare de restituire în natură a imobilului se poate pune problema măsurilor reparatorii prin echivalent, cu privire la care competența aparține A.V.A.S., conform art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Nu se poate reține că recurenta-pârâtă A.V.A.S. nu ar fi fost legal învestită cu soluționarea notificării reclamantei, în condițiile în care ea a fost chemată în judecată în litigiul pendinte tocmai în realizarea dreptului reclamantei de a obține soluționarea notificării de către entitățile cărora Legea nr. 10/2001 le recunoaște această competență, astfel că de la data sesizării instanței, recurenta-pârâtă A.V.A.S., care a luat cunoștință de notificarea reclamantei, trebuie socotită ca legal învestită cu soluționarea acesteia; în plus, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, în virtutea cărora, deși înregistrată la o altă instituție, respectiv la pârâta SC I. SA Mediaș, notificarea reclamantei face dovada deplină în fața oricărei autorități, deși și în fața recurentei-pârâte A.V.A.S., a respectării termenului de declanșare a procedurii administrative de restituire.

Rezultă că prin confirmarea hotărârii de fond în ce privește obligația stabilită în sarcina pârâtei-recurente A.V.A.S. de a emite decizie de răspuns la notificarea reclamantei, instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, așa încât prima critică din recurs apare ca nefondată, cu consecința inaplicabilității cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 2. Recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, și pe considerentul că instanțele anterioare au soluționat fondul notificării, ceea ce, în opinia sa, se putea realiza exclusiv în procedura administrativă, de către entitățile cărora Legea nr. 10/2001 le conferă expres o atare competență.

Critica este lipsită de pertinență și nu poate astfel ocaziona motivul de modificare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., neimpunându-se a se analiza argumentele ce i se subsumează, în condițiile în care prin hotărârea de fond, menținută de instanța de apel, nu s-a soluționat fondul notificării. Soluționarea fondului notificării ar fi presupus statuarea, prin dispozitivul hotărârii primei instanțe, asupra măsurilor reparatorii cuvenite reclamantei, ceea ce nu este cazul în speță, unde prima instanță s-a limitat să dispună obligarea pârâtelor SC I. Mediaș SA și A.V.A.S.

„să emită decizie motivată de răspuns la notificarea reclamantei, înregistrată la Biroul executorului judecătoresc T.V.P.”; instanța nu a statuat, deci, asupra fondului notificării, ci asupra executării de către pârâte a obligației instituite în mod imperativ în sarcina lor de Legea nr. 10/2001, prin dispozițiile art. 25 și art. 29 cu referire la art. 26, aceea de soluționare a notificării de restituire formulate în baza acestei legi, or printr-o atare măsură nu s-a ignorat procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, ci, dimpotrivă, s-a trimis la această procedură în vederea soluționării notificării reclamantei de către entitățile cu competența stabilită în acest sens de Legea nr. 10/2001.

3. Nici critica privind greșita aplicare la speță, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. nu este fondată, ceea ce face inaplicabil și din acest punct de vedere cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va putea fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. În speță, condițiile textului legal menționat erau îndeplinite în etapa procesuală anterioară, deoarece prin respingerea apelului pârâtei A.V.A.S., soluție confirmată în calea de atac a recursului, această parte a căzut în pretenții, culpa sa procesuală rezultând implicit din pierderea procesului; pe cale de consecință, instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. atunci când a obligat-o pe apelanta-pârâtă A.V.A.S. la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă. Cât privește argumentul recurentei după care suma de 1130 RON, la care a obligat-o instanța de apel cu titlu de cheltuieli de judecată, nu ar fi justificată de dovezi, nici acesta nu poate fi primit, întrucât la fila 21 din dosarul de apel se află chitanța de plată a onorariului de avocat suportat de reclamantă în etapa procesuală a apelului, în cuantum de 1000 RON, respectiv la filele 41-43 din același dosar se află bonul fiscal, chitanța și factura în cuantum de 130 lei, ce atestă contravaloarea cheltuielilor de deplasare a avocatului părții la instanța de apel, iar onorariul de avocat și cheltuielile de deplasare la instanță intră în categoria cheltuielilor de judecată, așa cum reiese din alin. (2) și (3) ale art. 274 C. proc.

civ. Față de considerentele prezentate, Înalta Curte apreciază că recursul pârâtei A.V.A.S. nu este fondat, motiv pentru care îl va respinge, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 131/A din 13 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 mai 2008.