ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1503/2011

Ședința publică de la 7 aprilie 2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Sibiu, reclamanta SC P.S. SA Mediaș prin administrator judiciar B.G.

a solicitat în contradictoriu cu pârâtele A.V.A.S București și Statul Român

prin Ministerul Finanțelor, obligarea acestora la plata de despăgubiri pentru

imobilul situat în Mediaș.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că societatea a fost privatizată în baza Legii nr. 58/1991, conform

contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 28 din 7 februarie 1995 încheiat

cu Fondul Proprietatea de Stat, iar în urma încheierii acestui contract,

vânzătorul a transferat proprietatea asupra acțiunilor, iar reclamanta a

achitat prețul acestora. O dată cu vânzarea acțiunilor, a fost transferată

proprietatea asupra terenurilor și clădirilor înscrise în anexa 1 la contract.

Ulterior, fostul proprietar al imobilului și-a redobândit dreptul de proprietate

asupra acestuia, imobilul ieșind din patrimoniul reclamantei, în baza unor hotărâri

judecătorești irevocabile.

În raport de acestea, reclamanta

susține că pârâtele trebuie să răspundă pentru evicțiune, respectiv să

despăgubească reclamanta cu contravaloarea imobilului în cauză.

Acțiunea a fost întemeiată în drept

pe dispozițiile art. 1336 C. civ., O.U.G. nr. 88/1997 și Legea nr. 137/2002.

Pârâta A.V.A.S. București a invocat

excepția lipsa concilierii directe, excepția netimbrării acțiunii și excepția

prescripției dreptului material la acțiune, asupra cărora tribunalul s-a

pronunțat prin încheierea de ședință din data de 2 februarie 2010, în sensul

respingerii acestora ca neîntemeiate.

Pârâtul Statul Român prin Direcția

Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a invocat tardivitatea

introducerii acțiunii, respinsă de către instanță ca neîntemeiată.

Tribunalul Sibiu, secția comercială

și de contencios administrativ, prin sentința comercială nr. 953/C din 18 mai

2010 a admis acțiunea formulată de reclamantă, și a obligat pârâții la plata

sumei de 460.643 lei cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea

imobilului restituit foștilor proprietari.

Pentru a dispune astfel, tribunalul

a reținut că prin decizia nr. 7500/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

și decizia 1743/A/2004 a Curții de Apel Alba Iulia, s-a restituit fostului

proprietar imobilul situat în Mediaș, care a devenit proprietatea reclamantei

odată cu vânzarea acțiunilor de către pârâta A.V.A.S București. În această

situație, devin aplicabile dispozițiile art. 32

4

din O.U.G nr.

88/1997, deoarece contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat înainte de

intrarea în vigoare a acestei legi, dispoziții de care beneficiază de

reclamanta. Aceste dispoziții se coroborează cu cele ale Codului Civil,

respectiv art. 1337 care reglementează răspunderea vânzătorului pentru

evicțiune totală sau parțială, precum și cu dispozițiile art. 6.3 din contract.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor, tribunalul a stabilit cuantumul despăgubirilor la valoarea de

circulație a bunului, astfel cum a fost stabilită prin expertiza de

specialitate.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel pârâta A.V.A.S București și pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice.

Pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice a arătat că acțiunea reclamantei este tardivă, inadmisibilă,

netemeinică și nelegală, dreptul reclamantei fiind prescris. În speță nu sunt

întrunite cerințele prevăzute de lege, respectiv solicitarea expresă adresată

instituției publice implicată în privatizare, pentru acordarea despăgubirilor,

refuzul instituției publice implicată în privatizare, în speță A.V.A.S de a da

curs solicitării.

Pârâta A.V.A.S București a reiterat

excepția lipsei procedurii concilierii directe, acțiunea fiind netimbrată și

tardiv introdusă în raport de dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002, art.

32

28

din O.U.G. nr. 88/1999 și art. 3 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958. Prejudiciul trebuie limitat la valoarea contabilă a acestor bunuri și

nu la valoarea de piață. De asemenea, din această valoare, se cuvin despăgubiri

în cuantum de 42 % , întrucât A.V.A.S prin contractul de vânzare cumpărare a

vândut acțiuni în cuantum de 42% din capitalul social al SC P.S. SA.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială,

prin decizia comercială nr. 112/A din 15 octombrie 2010 a respins ca nefondate

ambele apeluri ale pârâtelor.

În ceea ce privește excepția

netimbrării acțiunii și apelului, Curtea a reținut că reclamanta este o

societate comercială în reorganizare, care se supune Legii nr. 85/2006,

acțiunea intrând sub incidența art. 77 din legea sus evocată.

Excepția neîndeplinirii procedurii

prealabile, Curtea a apreciat-o ca neîntemeiată, întrucât societatea reclamantă

nu este supusă procedurii falimentului, fiind deschisă procedura reorganizării

societății, nefiind ridicat dreptul de administrare al debitoarei,

administratorul judiciar având atribuții de coordonare și verificare a activității

societății.

În ceea ce privește excepția

prescripției, Curtea a reținut că termenul de prescripție aplicabil este cel

prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Interesul reclamantei

în promovarea acțiunii în despăgubire s-a născut la data când a pierdut posesia

și folosința imobilelor, respectiv în aprilie 2009.

Criticile privind întinderea

despăgubirii au fost respinse ca nefondate, constatând că dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 rămân în vigoare pentru contractele încheiate înainte

de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, astfel cum rezultă din

dispozițiile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002. În speță, contractul a

fost încheiat la data de 7 februarie 1995, iar în raport de această dată

despăgubirea se stabilește potrivit dreptului comun.

Apărarea pârâtului Statului Român

prin Ministerul Finanțelor Publice privind lipsa calității procesuale pasive a

fost înlăturată, întrucât Statul are obligația de a garanta îndeplinirea de

către A.V.A.S a obligației de despăgubire.

Curtea a constatat, de asemenea, că

obligația Ministerului Finanțelor Publice este subsidiară celei a A.V.A.S,

neoperând solidaritatea între pârâte în îndeplinirea obligației de despăgubire.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termen legal, pârâtul D.G.F.P. Sibiu în numele și pentru Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care a solicitat admiterea

recursului, modificarea în tot a deciziei recurată, și pe fondul cauzei

respingerea acțiunii ca fiind tardiv introdusă, inadmisibilă și nelegală.

Recurenta nu a încadrat în drept

recursul formulat.

Prin criticile formulate, recurenta

a susținut că acțiunea reclamantei a fost tardiv formulată, în raport de

dispozițiile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, raportat la speța de

față în care termenul de prescripție a început să curgă la data de 30

septembrie 2005, dată la care s-a pronunțat decizia civilă nr. 7500 din 30

septembrie 2005 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, termenul de 3 ani

fiind împlinit la data de 30 septembrie 2008, acțiunea fiind formulată peste

termenul legal.

Susține că în mod eronat a reținut

instanța de apel că termenul de prescripție a început să curgă de la data

pierderii posesiei și folosinței în aprilie 2009, când hotărârea sus menționată

a fost pusă în aplicare.

Pe fondul cauzei, apreciază că

acțiunea reclamantei este nelegală, deoarece Statul Român garantează

îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute

de art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, însă în speța de față această

garanție nu poate opera întrucât nu sunt întrunite condițiile speciale prevăzute

expres de lege și anume: solicitarea adresată instituției publice implicată în

privatizare pentru acordarea despăgubirilor stabilite, dovada dreptului de

proprietate de către reclamantă, refuzul A.V.A.S de a da curs solicitării

reclamantei.

În final, recurenta arată că pârâta

A.V.A.S a primit imobilul în litigiu de la Statul Român cu titlu gratuit,

acesta nefiind cuprins în lista anexă a contractului de vânzare-cumpărare de

acțiuni, deci imobilul nu a fost niciodată proprietatea reclamantei, aceasta

având numai dreptul de folosință gratuită.

Recursul este nefondat, urmând a fi

respins pentru următoarele considerente :

Prealabil examinării criticilor

recurentei, Înalta Curte în raport de dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., constată că deși recurenta nu a încadrat în drept motivele invocate

conform dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., acestea se încadrează în motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi

analizate în consecință.

Prima critică din recurs se referă

la excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocându-se faptul că

termenul general de prescripție prevăzut de art. 1 și art. 3 din Decretul nr.

167/1958 a început să curgă de la data pronunțării deciziei nr. 7500 din 30

septembrie 2005 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care

reclamanta a fost obligată să lase în deplină proprietate și posesie terenul în

litigiu.

Această excepție a fost în mod legal

soluționată de către cele două instanțe în sensul respingerii ei.

Art. 32

4

din O.U.G. nr.

88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare nu prevede

un termen de prescripție special pentru introducerea acțiunilor prevăzute de

acest text de lege, fiind aplicabile prevederile dreptului comun cu privire la

termenul de prescripție. Termenul de prescripție este cel de 3 ani prevăzut de

art. 3 din Decretul nr. 167/1958 și curge de la data nașterii dreptului la

acțiune al reclamantei, adică de la data la care terenul a ieșit din

patrimoniul reclamantei prin restituirea fostului proprietar.

Prin decizia nr. 7500 din 30

septembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanta a

fost obligată să lase în deplină proprietate și posesie terenul în litigiu și a

fost pusă în executare în aprilie 2009 (fila 27 dosar fond), astfel că acesta

este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani.

Față de data introducerii pe rolul

tribunalului a cererii de chemare în judecată, respectiv 23 octombrie 2010, se

constată că acțiunea este formulată în cadrul termenului de prescripție de 3

ani, nefiind întemeiate susținerile pârâtei cu privire la prescrierea dreptului

la acțiune al reclamantei și la tardivitatea introducerii acțiunii.

Nici cea de-a doua critică formulată

de pârâtă nu este fondată.

Prin intermediul acestei critici,

pârâta reiterează excepția lipsei calității procesuale pasive.

Soluționarea acestei excepții nu

este susceptibilă de critică, aceasta fiind în mod legal respinsă, obligația de

garantare a pârâtei rezultând din dispozițiile art. 32

4

alin. (6)

din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 99/1999.

În raport de aceste considerente, în

temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtei ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta D.G.F.P. Sibiu pentru Statul Român - prin Ministerul

Finanțelor Publice împotriva deciziei comerciale nr. 112/A din 15 octombrie

2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 aprilie 2011.