ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 21/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 21/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Vaslui, reclamanții P.V., C.L., L.C., C.V., G.E., M.I., M.F.,

P.M., ș.a., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a

României, obligarea la plata despăgubirilor echivalente cu sporul de

stabilitate și sporul pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică neacordate în perioada 01 noiembrie 2000 - 30 iunie 2008,

actualizate cu coeficientul de inflație calculat până la data

achitării integrale, corectarea încadrărilor salariale cu includerea

sporurilor respective și efectuarea mențiunilor corespunzătoare

în carnetele de muncă, precum și plata acestor drepturi pe viitor.

In motivarea acțiunii, reclamanții

au arătat că prin Legea nr. 104/1999 și O.G. nr. 56/1997 le-au

fost legiferate sporurile solicitate, sporuri care au fost acordate în plus

față de drepturile salariale reglementate de Legea nr. 50/1995.

S-a mai precizat că, ulterior,

salarizarea controlorilor financiari a fost reglementată prin O.U.G. nr.

160/2000, fiind abrogate sporurile prevăzute de Legea nr. 50/1995,

fără a fi înlăturate însă și sporurile reglementate

prin Legea nr. 104/1999.

Totodată, funcția de controlor

financiar s-a aflat la egalitate de remunerare cu cea de magistrat la nivelul

curților de apel, însă, începând cu anul 2003, în beneficiul

magistraților au fost reglementate prin O.U.G. nr. 177/2002 și O.U.G.

nr. 27/2006 unele sporuri de care nu au mai beneficiat și controlorii

financiari, deși și aceștia lucrează în condiții

vătămătoare.

Au opinat reclamanții că sunt

discriminați față de magistrați și alte categorii

profesionale care beneficiază de aceste sporuri.

Pârâta a formulat cerere de chemare în

garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor Publice pentru

ca, în cazul admiterii cererii, să fie obligat la asigurarea fondurilor

necesare pentru plata drepturilor salariale solicitate, potrivit prevederilor

Legii nr. 500/2002.

Prin sentința civilă nr. 1512 din

04 decembrie 2008, Tribunalul Vaslui a respins ca neîntemeiată

acțiunea formulată, reținând, în esență, că

statutul reclamanților este, începând cu data de 1 noiembrie 2000, de

personal contractual de specialitate și că prin dispozițiile

art. 6 ale O.U.G. nr. 160/2000, aprobată prin Legea nr. 711/2001 au fost

abrogate expres atât prevederile referitoare la sporurile prevăzute de

Legea nr. 50/1995, în care au fost încorporate, conform art. 60 din Legea nr.

24/2000, modificările din Legea nr. 104/1999, cât și prevederile

referitoare la sporurile din Anexa III/2 din O.U.G. nr. 24/2000, astfel încât

drepturile solicitate nu sunt reglementate.

A mai apreciat instanța că

reclamanții nu sunt discriminați fată de categoriile

profesionale indicate de aceștia, astfel încât nu se justifică

acordarea unei despăgubiri pe acest temei.

Î

mpotriva acestei hotărâri au declarat

recurs reclamanții, iar prin Decizia nr. 229 din 17 martie 2009, Curte de

Apel Iași, secția litigii de muncă, a admis recursul declarat, a

casat sentința atacată și a trimis cauza spre competentă

soluționare în primă instanță Curții de Apel Iași,

secția de contencios administrativ și fiscal, reținând că

reclamanții au calitatea de funcționari publici, fiind numiți în

funcție de Președintele Curții de Conturi.

Prin sentința civilă nr. 101/CA din

9 iunie 2009 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ

și fiscal, a fost admisă excepția prescripției dreptului la

acțiune pentru perioada 01 noiembrie 2000 - 10 iulie 2005, respingându-se

în consecință acțiunea formulată pentru această

perioadă. Pe fondul cauzei, instanța a respins ca neîntemeiată

acțiunea, precum și cererea de chemare în garanție a

Ministerului Economiei și Finanțelor.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut, în ce privește excepția

invocată, că drepturile solicitate de reclamanți sunt drepturi

de creanță pentru care dreptul la acțiune se prescrie în

termenul general de 3 ani, astfel încât, avându-se în vedere că

reclamanții au formulat cerere de chemare în judecată la data de 11

iulie 2008, iar despăgubirile au fost solicitate începând cu data de 01 noiembrie

2000, pentru perioada 01 noiembrie 2000 - 10 iulie 2005 termenul de

prescripție s-a împlinit.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că

statutul reclamanților este, începând cu data de 01 noiembrie 2000, de

personal contractual de specialitate, aceștia fiind retribuiți

conform prevederilor O.U.G. nr. 160/2000, cu o indemnizație ce

reprezintă unica formă de remunerare pentru activitatea depusă.

A apreciat judecătorul fondului că sporurile

solicitate de reclamanți nu pot fi acordate, întrucât nu mai există

temei legal în acest sens, reținând că prin Legea nr. 154/1998 au

fost abrogate prevederile art. 52 din Legea nr. 50/1996 care prevedeau în

beneficiul controlorilor financiari sporurile de care beneficiau

magistrații, iar că prevederea ulterioară, respectiv Anexa III/2

din O.U.G. nr. 24/2000, a fost de asemenea abrogată prin art. 6 alin. (2)

din O.U.G. nr. 160 /2000.

În ce privește susținerile relative la

discriminare, s-a reținut că nu există elemente în baza

cărora să se retină că reclamanții se află într-o

situație comparabilă cu a altor categorii de personal care

beneficiază de sporurile solicitate de aceștia.

S-a mai constatat că admiterea acțiunii

reclamanților, în condițiile în care legea nu prevede acordarea

sporurilor de stabilitate și pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică categoriei de personal din care aceștia fac parte, ar

presupune nesocotirea deciziei Curții Constituționale nr. 820/2008,

prin care s-a stabilit că instanțele judecătorești nu au

competența să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte

normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și

să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu

prevederi din alte acte normative.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs

reclamanții, criticând soluția pronunțată pentru

netemeinicie și nelegalitate, susținând că Legea nr. 104/1999

are caracter de lege organică conform dispozițiilor art. 73 pct. 1

lit. e) din Constituție, pârâta apreciind în mod greșit că

prevedere pct. 14 din acest act normativ a fost abrogată prin art. 6 din O.U.G.

nr. 160/2000, întrucât acest din urmă act normativ este de nivel inferior

Legii nr. 104/1999, fiind într-o vădită contradicție cu

dispozițiile Constituției și ale Legii nr. 24/2000.

Ca urmare, a apreciat recurenta, inaplicabilitatea normelor

de abrogare determinată de neregularitatea modului în care au fost

adoptate, face ca efectele pct. 14 din Legea nr. 104/1999, referitoare la art.

52 din O.G. nr. 9/1997, pentru modificarea și completarea Legii nr.

50/1996, să se producă și după intrarea în vigoare a O.U.G.

nr. 160/2000.

Au mai precizat recurenții că cele două

sporuri solicitate nu au fost prevăzute în Legea nr. 50/1995, astfel

că pârâta în mod greșit a procedat la sistarea plății

acestor elemente salariale în baza prevederilor art. 6 alin. (19 din O.U.G. nr.

160/2000, text ce se referă la salariul de merit, sporuri,

indemnizații, stimulente prevăzute în Legea nr. 50/1995.

Din interpretarea art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 160/2000 rezultă

indubitabil că, o dată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 160/2000,

au rămas fără aplicabilitate numai prevederile din Legea nr.

50/1995, nu și prevederile Legii nr. 104/1999, prin care, în sistemul de

salarizare al controlorilor financiari s-au introdus atât sporul de stabilitate

cât și sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Au mai arătat recurenții că au calitatea de

personal contractual având încheiate contracte de muncă, aceste contracte

fiind cele inițiale de la încadrarea fiecăruia în această

instituție, neexistând niciun act adițional care să prevadă

drepturile salariale în evoluția lor conform actelor normative în materie.

S-a mai susținut că neaplicabilitatea

dispozițiilor de abrogare prevăzute la art. 6 din O.U.G. nr.

160/2000, este impusă și de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1

la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale, întrucât, o atare măsură,

adoptată prin ordonanță, nu este proporțională cu

situația care a determinat reglementarea dreptului vizat, ea aducând

atingere însăși existenței acelui drept, fără ca

aceasta să fie justificată de o cauză de utilitate publică.

A fost invocată Decizia nr. 21 din 10 martie 2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin

care s-a decis că judecătorii, procurorii, magistrații -

asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la

un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și

după intrarea în vigoare a O.G. nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001,

apreciindu-se că această situație este similară celei din

prezenta cauză.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor

formulate, precum și sub toate aspectele, potrivit art.304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

După cum în mod corect a reținut instanța de

fond și după cum s-a precizat și prin recursul declarat,

statutul reclamanților este, începând cu data de 01 noiembrie 2000, de

personal contractual de specialitate, aceștia fiind retribuiți, pe

perioada în discuție, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 160/2000 cu o

indemnizație ce reprezintă, în conformitate cu prevederea art. 3 din

acest act normativ, unica formă de remunerare lunară a

activității corespunzătoare funcției de controlor

financiar.

Se constată că, într-adevăr, nu există

temei legal pentru acordarea sporurilor solicitate de reclamanți prin

acțiunea introductivă, întrucât prevederile relative la aceste

sporuri au fost abrogate.

Avându-se în vedere dispozițiile art. 124 alin. (1) din

Constituția României și Decizia Curții Constituționale nr. 838

din 27 mai 2009, teza recurenților relativă la inaplicabilitatea

normelor de abrogare, determinată de neregularitatea modului în care au

fost adoptate, prin raportare la prevederilor constituționale și cele

ale Legii nr. 24/2000, nu poate fi reținută.

Astfel, prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, Curtea

Constituțională a reținut că potrivit Legii fundamentale,

singura autoritate abilitată să exercită controlul constituționalității

legilor sau ordonanțelor este instanța constituțională,

instanțele judecătorești sau alte autorități publice

ale statului neavând această competență, indiferent dacă

actele normative în discuție sunt sau nu în vigoare.

S-a mai reținut de asemenea că nu pot fi repuse în

vigoare norme ce și-au încetat aplicabilitatea, fiind abrogate prin acte

normative ale autorității legiuitoare, prin invocarea unor vicii de

tehnică legislativă sau a unor vicii de neconstituționalitate, o

atare operațiune juridică putând fi realizată doar de

autoritatea legiuitoare, Parlament sau Guvern, după caz, unica

abilitată să dispună cu privire la soluțiile ce se impun în

această materie.

Se constată de asemenea nefondată susținerea

recurenților potrivit căreia, o dată cu intrarea în vigoare a O.U.G.

nr. 160/2000 ar fi rămas fără aplicabilitate numai prevederile

Legii nr. 50/1995 referitoare la sporuri, nu și prevederile Legii nr.

104/1999, prin care, în sistemul de salarizare al controlorilor financiari,

s-au introdus inclusiv sporurile solicitate, întrucât atât O.G. nr. 9/1997,

respectiv O.G. nr. 56/1997, aprobate prin Legea nr. 104/1999 cât și O.G.

nr. 83/2000 reprezintă dispoziții de modificare, respectiv de

completare ale Legii nr. 50/1996, ce în conformitate cu prevederile art. 62 din

Legea nr. 24/2000 se încorporează, de la data intrării lor în

vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta, intervențiile

ulterioare de modificare sau de completare a acestora trebuind raportate tot la

actul de bază.

În aprecierea temeiniciei recursului declarat, instanța

de recurs reține și faptul că, prin mai multe decizii, (nr.

818/819/820 din 03 iulie 2008) Curtea Constituțională a constatat

că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de

discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din ele se

desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au

competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte

normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și

să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu

prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la

adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.

Or, atâta vreme cât dispozițiile din actele normative

cu putere de lege de salarizare, pe care le-au invocat reclamanții, nu au

fost declarate neconstituționale, aceasta fiind singura modalitate de

desființare a efectelor lor, instanța judecătorească nu

putea să anuleze un asemenea act, chiar și implicit, prin lipsirea

lui de eficacitate juridică, raportându-se la principiile

constituționale și la prevederile O.G. nr. 137/2000.

Oricum, în speță nu ne aflăm în ipoteza

prevăzută de ordonanță și anume „existența unui

caz de discriminare în ceea ce privește aplicarea legii față de

persoane care se află în situații analoage sau comparabile".

Față de susținerea recurenților

relativă la încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta

Curte constată că în jurisprudența CEDO s-a afirmat că „o

creanță nu poate fi considerată ca având valoare

patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul

intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o

jurisprudența bine stabilită a instanțelor (Kopecky împotriva

Slovaciei, §52; Caracas împotriva României, §49).

În raport de cele mai sus menționate, Curtea

apreciază că hotărârea recurată este legală, astfel

încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat va fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de P.V., C.L., L.C., C.V., G.E., M.I.,

M.F., P.M., P.M., P.C., S.R., S.D., S.G., T.G., V.D., V.M. și D.C.

împotriva sentinței civile nr. 101/CA din 9 iunie 2009 a Curții de

Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 12 ianuarie 2010.