ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 21/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui, reclamanții P.V., C.L., L.C., C.V., G.E., M.I., M.F., P.M., ș.a., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, obligarea la plata despăgubirilor echivalente cu sporul de stabilitate și sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică neacordate în perioada 01 noiembrie 2000 - 30 iunie 2008, actualizate cu coeficientul de inflație calculat până la data achitării integrale, corectarea încadrărilor salariale cu includerea sporurilor respective și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă, precum și plata acestor drepturi pe viitor.

In motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin Legea nr. 104/1999 și O.G. nr. 56/1997 le-au fost legiferate sporurile solicitate, sporuri care au fost acordate în plus față de drepturile salariale reglementate de Legea nr. 50/1995. S-a mai precizat că, ulterior, salarizarea controlorilor financiari a fost reglementată prin O.U.G. nr. 160/2000, fiind abrogate sporurile prevăzute de Legea nr. 50/1995, fără a fi înlăturate însă și sporurile reglementate prin Legea nr. 104/1999. Totodată, funcția de controlor financiar s-a aflat la egalitate de remunerare cu cea de magistrat la nivelul curților de apel, însă, începând cu anul 2003, în beneficiul magistraților au fost reglementate prin O.U.G.

nr. 177/2002 și O.U.G. nr. 27/2006 unele sporuri de care nu au mai beneficiat și controlorii financiari, deși și aceștia lucrează în condiții vătămătoare. Au opinat reclamanții că sunt discriminați față de magistrați și alte categorii profesionale care beneficiază de aceste sporuri. Pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor Publice pentru ca, în cazul admiterii cererii, să fie obligat la asigurarea fondurilor necesare pentru plata drepturilor salariale solicitate, potrivit prevederilor Legii nr. 500/2002. Prin sentința civilă nr. 1512 din 04 decembrie 2008, Tribunalul Vaslui a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată, reținând, în esență, că statutul reclamanților este, începând cu data de 1 noiembrie 2000, de personal contractual de specialitate și că prin dispozițiile art. 6 ale O.U.G.

nr. 160/2000, aprobată prin Legea nr. 711/2001 au fost abrogate expres atât prevederile referitoare la sporurile prevăzute de Legea nr. 50/1995, în care au fost încorporate, conform art. 60 din Legea nr. 24/2000, modificările din Legea nr. 104/1999, cât și prevederile referitoare la sporurile din Anexa III/2 din O.U.G. nr. 24/2000, astfel încât drepturile solicitate nu sunt reglementate. A mai apreciat instanța că reclamanții nu sunt discriminați fată de categoriile profesionale indicate de aceștia, astfel încât nu se justifică acordarea unei despăgubiri pe acest temei.

Î mpotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții, iar prin Decizia nr. 229 din 17 martie 2009, Curte de Apel Iași, secția litigii de muncă, a admis recursul declarat, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre competentă soluționare în primă instanță Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, reținând că reclamanții au calitatea de funcționari publici, fiind numiți în funcție de Președintele Curții de Conturi. Prin sentința civilă nr. 101/CA din 9 iunie 2009 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 01 noiembrie 2000 - 10 iulie 2005, respingându-se în consecință acțiunea formulată pentru această perioadă.

Pe fondul cauzei, instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea, precum și cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, în ce privește excepția invocată, că drepturile solicitate de reclamanți sunt drepturi de creanță pentru care dreptul la acțiune se prescrie în termenul general de 3 ani, astfel încât, avându-se în vedere că reclamanții au formulat cerere de chemare în judecată la data de 11 iulie 2008, iar despăgubirile au fost solicitate începând cu data de 01 noiembrie 2000, pentru perioada 01 noiembrie 2000 - 10 iulie 2005 termenul de prescripție s-a împlinit. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că statutul reclamanților este, începând cu data de 01 noiembrie 2000, de personal contractual de specialitate, aceștia fiind retribuiți conform prevederilor O.U.G.

nr. 160/2000, cu o indemnizație ce reprezintă unica formă de remunerare pentru activitatea depusă. A apreciat judecătorul fondului că sporurile solicitate de reclamanți nu pot fi acordate, întrucât nu mai există temei legal în acest sens, reținând că prin Legea nr. 154/1998 au fost abrogate prevederile art. 52 din Legea nr. 50/1996 care prevedeau în beneficiul controlorilor financiari sporurile de care beneficiau magistrații, iar că prevederea ulterioară, respectiv Anexa III/2 din O.U.G. nr. 24/2000, a fost de asemenea abrogată prin art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 160 /2000. În ce privește susținerile relative la discriminare, s-a reținut că nu există elemente în baza cărora să se retină că reclamanții se află într-o situație comparabilă cu a altor categorii de personal care beneficiază de sporurile solicitate de aceștia.

S-a mai constatat că admiterea acțiunii reclamanților, în condițiile în care legea nu prevede acordarea sporurilor de stabilitate și pentru risc și suprasolicitare neuropsihică categoriei de personal din care aceștia fac parte, ar presupune nesocotirea deciziei Curții Constituționale nr. 820/2008, prin care s-a stabilit că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi din alte acte normative. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții, criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și nelegalitate, susținând că Legea nr. 104/1999 are caracter de lege organică conform dispozițiilor art. 73 pct. 1 lit. e) din Constituție, pârâta apreciind în mod greșit că prevedere pct. 14 din acest act normativ a fost abrogată prin art. 6 din O.U.G.

nr. 160/2000, întrucât acest din urmă act normativ este de nivel inferior Legii nr. 104/1999, fiind într-o vădită contradicție cu dispozițiile Constituției și ale Legii nr. 24/2000. Ca urmare, a apreciat recurenta, inaplicabilitatea normelor de abrogare determinată de neregularitatea modului în care au fost adoptate, face ca efectele pct. 14 din Legea nr. 104/1999, referitoare la art. 52 din O.G. nr. 9/1997, pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, să se producă și după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 160/2000. Au mai precizat recurenții că cele două sporuri solicitate nu au fost prevăzute în Legea nr. 50/1995, astfel că pârâta în mod greșit a procedat la sistarea plății acestor elemente salariale în baza prevederilor art. 6 alin. (19 din O.U.G.

nr. 160/2000, text ce se referă la salariul de merit, sporuri, indemnizații, stimulente prevăzute în Legea nr. 50/1995. Din interpretarea art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 160/2000 rezultă indubitabil că, o dată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 160/2000, au rămas fără aplicabilitate numai prevederile din Legea nr. 50/1995, nu și prevederile Legii nr. 104/1999, prin care, în sistemul de salarizare al controlorilor financiari s-au introdus atât sporul de stabilitate cât și sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică. Au mai arătat recurenții că au calitatea de personal contractual având încheiate contracte de muncă, aceste contracte fiind cele inițiale de la încadrarea fiecăruia în această instituție, neexistând niciun act adițional care să prevadă drepturile salariale în evoluția lor conform actelor normative în materie.

S-a mai susținut că neaplicabilitatea dispozițiilor de abrogare prevăzute la art. 6 din O.U.G. nr. 160/2000, este impusă și de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, întrucât, o atare măsură, adoptată prin ordonanță, nu este proporțională cu situația care a determinat reglementarea dreptului vizat, ea aducând atingere însăși existenței acelui drept, fără ca aceasta să fie justificată de o cauză de utilitate publică. A fost invocată Decizia nr. 21 din 10 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin care s-a decis că judecătorii, procurorii, magistrații - asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și după intrarea în vigoare a O.G.

nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001, apreciindu-se că această situație este similară celei din prezenta cauză. Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, precum și sub toate aspectele, potrivit art.304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. După cum în mod corect a reținut instanța de fond și după cum s-a precizat și prin recursul declarat, statutul reclamanților este, începând cu data de 01 noiembrie 2000, de personal contractual de specialitate, aceștia fiind retribuiți, pe perioada în discuție, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 160/2000 cu o indemnizație ce reprezintă, în conformitate cu prevederea art. 3 din acest act normativ, unica formă de remunerare lunară a activității corespunzătoare funcției de controlor financiar.

Se constată că, într-adevăr, nu există temei legal pentru acordarea sporurilor solicitate de reclamanți prin acțiunea introductivă, întrucât prevederile relative la aceste sporuri au fost abrogate. Avându-se în vedere dispozițiile art. 124 alin. (1) din Constituția României și Decizia Curții Constituționale nr. 838 din 27 mai 2009, teza recurenților relativă la inaplicabilitatea normelor de abrogare, determinată de neregularitatea modului în care au fost adoptate, prin raportare la prevederilor constituționale și cele ale Legii nr. 24/2000, nu poate fi reținută. Astfel, prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, Curtea Constituțională a reținut că potrivit Legii fundamentale, singura autoritate abilitată să exercită controlul constituționalității legilor sau ordonanțelor este instanța constituțională, instanțele judecătorești sau alte autorități publice ale statului neavând această competență, indiferent dacă actele normative în discuție sunt sau nu în vigoare.

S-a mai reținut de asemenea că nu pot fi repuse în vigoare norme ce și-au încetat aplicabilitatea, fiind abrogate prin acte normative ale autorității legiuitoare, prin invocarea unor vicii de tehnică legislativă sau a unor vicii de neconstituționalitate, o atare operațiune juridică putând fi realizată doar de autoritatea legiuitoare, Parlament sau Guvern, după caz, unica abilitată să dispună cu privire la soluțiile ce se impun în această materie. Se constată de asemenea nefondată susținerea recurenților potrivit căreia, o dată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 160/2000 ar fi rămas fără aplicabilitate numai prevederile Legii nr. 50/1995 referitoare la sporuri, nu și prevederile Legii nr. 104/1999, prin care, în sistemul de salarizare al controlorilor financiari, s-au introdus inclusiv sporurile solicitate, întrucât atât O.G.

nr. 9/1997, respectiv O.G. nr. 56/1997, aprobate prin Legea nr. 104/1999 cât și O.G. nr. 83/2000 reprezintă dispoziții de modificare, respectiv de completare ale Legii nr. 50/1996, ce în conformitate cu prevederile art. 62 din Legea nr. 24/2000 se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta, intervențiile ulterioare de modificare sau de completare a acestora trebuind raportate tot la actul de bază. În aprecierea temeiniciei recursului declarat, instanța de recurs reține și faptul că, prin mai multe decizii, (nr. 818/819/820 din 03 iulie 2008) Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii. Or, atâta vreme cât dispozițiile din actele normative cu putere de lege de salarizare, pe care le-au invocat reclamanții, nu au fost declarate neconstituționale, aceasta fiind singura modalitate de desființare a efectelor lor, instanța judecătorească nu putea să anuleze un asemenea act, chiar și implicit, prin lipsirea lui de eficacitate juridică, raportându-se la principiile constituționale și la prevederile O.G.

nr. 137/2000. Oricum, în speță nu ne aflăm în ipoteza prevăzută de ordonanță și anume „existența unui caz de discriminare în ceea ce privește aplicarea legii față de persoane care se află în situații analoage sau comparabile". Față de susținerea recurenților relativă la încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că în jurisprudența CEDO s-a afirmat că „o creanță nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudența bine stabilită a instanțelor (Kopecky împotriva Slovaciei, §52; Caracas împotriva României, §49).

În raport de cele mai sus menționate, Curtea apreciază că hotărârea recurată este legală, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de P.V., C.L., L.C., C.V., G.E., M.I., M.F., P.M., P.M., P.C., S.R., S.D., S.G., T.G., V.D., V.M. și D.C. împotriva sentinței civile nr. 101/CA din 9 iunie 2009 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 ianuarie 2010.