ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 57/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamanții P.V., C.L., C.L., C.V., G.E., M.I., M.F., P.M., P.M., P.C., S.R., S.D., Ș.G., Ț.G. și V.D. și U.M. au solicitat obligarea C.C.R. la plata unei despăgubiri echivalente cu sporul de confidențialitate de 15 % din salariul de bază începând cu data de 01 iulie 2005 până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, sume actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii drepturilor și până la data executării hotărârii judecătorești. r eclamanții au arătat că exercită activitatea de controlori financiari în cadrul C.C.J. Vaslui din cadrul C.C.R., existând un raport de muncă pe perioadă nedeterminată între reclamanți și această instituție.

S-a mai susținut că în temeiul Legii nr. 94/1992 pot lua cunoștință în timpul activității de serviciu de informații care constituie secrete de stat, de serviciu, comerciale sau individuale și că au obligația de a respecta confidențialitatea acestor informații, dar cu toate acestea, nu beneficiază de un spor salarial concretizat în sporul de confidențialitate, așa cum beneficiază alte categorii profesionale din instituții supuse controlului C.C.: personalul militar și funcționarii publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, personalul contractual din aparatul de lucru al Guvernului, angajații C.N.C.D. Reclamanții au considerat că sunt discriminați, fiind astfel încălcate prevederile D.U.D.O., Pactului i nternațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, C.E.D.O., Constituției României, Codului Muncii și a C.S.E.

C.C.R. prin întâmpinarea formulată a invocat excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 97/ CA din 1 iunie 2008 Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată și totodată a respins cererea de chemare în garanție a Ministerul Finanțelor Publice formulată de pârâtă. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond în temeiul dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., a analizat excepția prescripției extinctive. Instanța de fond a constatat că pricina dedusă judecății este o cerere în despăgubiri, iar perioada pentru care se solicită despăgubiri se referă la ultimii trei ani.

Deși pretențiile formulate indică ca și faptă cauzatoare de prejudiciu discriminarea, natura cererii nu este de constatare a discriminării, caz în care termenul de promovare a acțiunii ar curge de la data la care reclamanții au putut lua cunoștință de faptul discriminării, astfel că instanța de fond a respins această excepție. Pe fondul cauzei instanța a reținut că prevederile legale în materie stabilesc în mod expres și limitativ categoriile de funcționari publici care sunt beneficiari ai acestui spor și autoritățile care sunt obligate să acorde acest spor, controlorii financiari nefiind beneficiari ai acestor prevederi legale. Instanța a mai apreciat că în cauză nu există discriminare, în sensul prevederilor O.U.G.

nr. 137/2000, care să justifice acordarea de despăgubiri, deoarece reclamanții nu se află în situații comparabile (analoage) deoarece aceste categorii de subiecte sunt angajați ai unor persoane juridice sau instituții diferite, prestează activități diferite, având atribuții de serviciu diferite și beneficiază de legi de salarizare diferite, având un statut distinct. Situațiile deosebite în care se găsesc diferitele categorii de salariați determină soluții diferite din partea legiuitorului în ceea ce privește salarizarea acestora, fără ca prin această soluție să se încalce principiul egalității. De altfel, controlorii financiari beneficiază de o lege specială de salarizare, cu sporuri specifice complexității și riscurilor funcției pe care o îndeplinesc.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanții au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că pentru a stabili existența drepturilor solicitate, instanța a „analizat” în mod eronat statutul profesiei de controlor financiar (auditor public extern), apreciind greșit că indemnizația prevăzută în O.U.G. nr. 160/2000, a fost stabilită de legiuitor gândindu-se și la răspunderile specifice precum cea de confidențialitate. Reclamanții consideră că legiuitorul nu putea avea în vederea un astfel de spor la acel moment, care de fapt a fost stabilit mult mai târziu. De asemenea, se arată că instanța de fond în mod greșit a reținut că nu există discriminare, care să justifice acordarea de despăgubiri, în sensul prevederilor O.U.G.

nr. 137/2000. Se mai susține că potrivit Directivei 2000/EC/78, privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în J.O.C.E. nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare. Recurenții consideră că sunt în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare, însă pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate nu le-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial, iar principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.

Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina recurenților, implicit, și de drept, a instituit și o obligație de plată pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată [(potrivit art. 16 alin. (1) și art. 41 alin. (2) din Constituție, prevederi dezvoltate de art. 5, art. 6 și art. 154 C. muncii)]. Prin urmare, obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.

În fine, recurenții mai arată că singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, incompatibilitățile unor categorii de bugetari, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal de lucru, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc.).

Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 în forma de dinainte de aplicarea Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate dispune „ Dacă în exercitarea funcțiilor sale, C.C. ia cunoștință de informații care constituie secrete de stat, de serviciu, comerciale sau individuale, aceasta este obligată să respecte caracterul lor și să le facă cunoscute numai autorităților îndreptățite.” Conform dispozițiilor O.G. nr. 160/2000 controlorii financiari au fost remunerați distinct, fiind avut în vedere statutul acestora.

Prin acest act normativ, avându-se în vedere atât complexitatea muncii cât și răspunderile specifice calității lor, printre care și cea de confidențialitate prevăzută de Legea nr. 94/1992, s-au stabili indemnizații substanțial mai mari față de alte categorii de bugetari, specificându-se imperativ că această indemnizație este unica formă de remunerare a activității depuse de controlorii financiari. Ulterior apariției Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate a fost emisă Legea nr. 477/2004 privind Codul de conduită a personalului contractual din autoritățile și instituțiile publice care prevede în art. 7 alin. (2) pentru toți angajații contractuali bugetari obligația de a nu dezvălui informațiile nepublice la care au acces în exercitarea funcției.

Prin actele normative privind salarizarea personalului din sectorul bugetar (O.G. nr. 9/2005, O.G. nr. 3/2006, O.G. nr. 10/2007 și O.G. nr. 10/2008) se prevede acordarea unui spor de confidențialitate de până la 15 % din salariul de bază unor categorii de personal și posibilitatea acordării acestui spor și altor categorii de personal din instituțiile publice pentru care se prevede această posibilitate prin acte normative speciale. Î n conformitate cu dispozițiile legale incidente în cauză, respectiv art. 3 din Legea nr. 444/2006 „cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, beneficiază de un spor de până la 15 % din salariul de bază”.

Aplicarea acestor prevederi legale a fost extinsă, prin dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 6/2007 și la alte categorii de funcționari publici, respectiv cei care funcționează în aparatul de lucru al Guvernului, în cadrul A. P.C.N.S.A., Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Integrării Europene, Ministerul Economiei și Comerțului și Consiliului Legislativ. Prevederile legale mai sus arătate sunt foarte clare și nu comportă nici o dificultate de interpretare, stabilind în mod expres și limitativ categoriile de funcționari publici care sunt beneficiari ai acestui spor și autoritățile care sunt obligate să acorde acest spor, controlorii financiari nefiind beneficiari ai acestor prevederi legale.

Înalta Curte constată că nu există un act normativ care să prevadă acordarea sporului către controlorii financiari. Legiuitorul este consecvent în a acorda controlorilor financiari în considerarea complexității muncii, incompatibilităților și obligațiilor de serviciu, printre care și cea de confidențialitate, o indemnizație corespunzătoare pentru munca depusă, nefiind încălcat dreptul la un salariu decent pentru munca depusă, astfel cum susțin recurenții. În altă ordine de idei, Înalta Curte apreciază că este nefondată și critica recurenților în sensul că sunt discriminați în raport cu restul personalului din unitățile bugetare. Principiul egalității sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situație identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.

Funcția sa este aceea de a preveni formularea de distincții arbitrare și de a evita diferențele de tratament juridic fără motive obiective. Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă și perfecționată a principiului egalității tuturor în fața legii. De altfel, art. 7 din D.U.D.O. proclamă că toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul, fără deosebire, la protecția egală a legii. Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., este un drept subiectiv substanțial.

Textul în discuție enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei. Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., este un drept subiectiv substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat.

Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a oricărei forme de discriminare, și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a unui stat contractant. Făcând o interpretare nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat. Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statele introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

De asemenea, conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a C.E.D.O., principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte. În plus, Protocolul nr. 12 la C.E.D.O. impune interdicția generală a oricărei forme de discriminare. Curtea de la Strasbourg reține două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (C.E.D.O., 23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria A nr. 70, p. 46; C.E.D.O., 18 februarie 1991, Fredin, Seria A nr. 192, p. 60) și lipsa unei justificări obiective și rezonabile (C.E.D.O., 23 iulie 1968, Affaire linguistique belge c/Belgique, Seria A nr. 6, p. 9). În sistemul nostru juridic, principiul analizat se găsește reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituție și în O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată. Conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, discriminarea reprezintă orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”.

În opinia Înaltei Curți, în cauza de față, nu poate fi vorba de aplicarea unui tratament privilegiat sau discriminatoriu, de constatarea unei inegalități, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție. De altfel, prin decizia nr. 820 din 3 iulie 2008, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 și 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, și a reținut faptul că ele sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Or, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior arătate, o discriminare a recurenților în raport cu restul personalului din unitățile bugetare la care fac referire, în motivele de recurs, nu poate fi primită. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 și 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de P.V., C.L., C.L., C.V., G.E., M.I., M.F., P.M., P.M., P.C., S.R., S.D., Ș.G., Ț.G. și V.D. și U.M. împotriva sentinței civile nr. 97/ CA din 1 iunie 2008 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2010.