ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 57/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 57/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată

reclamanții P.V., C.L., C.L., C.V., G.E., M.I., M.F., P.M., P.M., P.C., S.R., S.D.,

Ș.G., Ț.G. și V.D. și U.M. au solicitat obligarea C.C.R. la plata unei

despăgubiri echivalente cu sporul de confidențialitate de 15 % din salariul de

bază începând cu data de 01 iulie 2005 până la data rămânerii irevocabile a

hotărârii judecătorești, sume actualizate cu indicele de inflație de la data

nașterii drepturilor și până la data executării hotărârii judecătorești.

r

eclamanții au arătat că

exercită activitatea de controlori financiari în cadrul C.C.J. Vaslui din

cadrul C.C.R., existând un raport

de muncă

pe perioadă nedeterminată între reclamanți și această instituție.

S-a

mai susținut că în

temeiul Legii nr. 94/1992 pot lua cunoștință în timpul activității de

serviciu de informații care constituie secrete de stat, de serviciu, comerciale

sau individuale și că au obligația de a respecta confidențialitatea acestor

informații, dar cu toate acestea, nu beneficiază de un spor salarial concretizat

în sporul de confidențialitate, așa cum beneficiază alte categorii profesionale

din instituții supuse controlului C.C.: personalul militar și funcționarii

publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine

publică și siguranță națională, personalul contractual din aparatul de lucru al

Guvernului, angajații C.N.C.D.

Reclamanții au considerat că

sunt discriminați, fiind astfel încălcate prevederile D.U.D.O., Pactului

i

nternațional cu privire la drepturile

economice, sociale și culturale, C.E.D.O., Constituției României, Codului

Muncii și a C.S.E.

C.C.R. prin întâmpinarea

formulată a invocat excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune,

iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 97/

CA din 1 iunie 2008 Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și

fiscal, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, a respins

acțiunea reclamanților ca neîntemeiată și totodată a respins cererea de chemare

în garanție a Ministerul Finanțelor Publice formulată de pârâtă.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond în temeiul dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., a analizat

excepția prescripției extinctive.

Instanța de fond a constatat

că pricina dedusă judecății este o cerere în despăgubiri, iar perioada pentru

care se solicită despăgubiri se referă la ultimii trei ani.

Deși pretențiile formulate

indică ca și faptă cauzatoare de prejudiciu discriminarea, natura

cererii nu este de constatare a discriminării,

caz în care termenul de promovare a acțiunii ar curge

de la data la care

reclamanții au putut lua cunoștință de faptul discriminării, astfel că instanța

de fond a respins această excepție.

Pe fondul cauzei instanța a

reținut că prevederile legale în materie stabilesc în mod expres și limitativ

categoriile de funcționari publici care sunt beneficiari ai acestui spor și

autoritățile care sunt obligate să acorde acest spor, controlorii financiari

nefiind beneficiari ai acestor prevederi legale.

Instanța a mai apreciat că

în cauză nu există discriminare, în sensul prevederilor O.U.G. nr. 137/2000,

care să justifice acordarea de despăgubiri, deoarece reclamanții nu se află în situații

comparabile (analoage) deoarece aceste categorii de subiecte sunt angajați ai

unor persoane juridice sau instituții diferite, prestează activități diferite,

având atribuții de serviciu diferite și beneficiază de legi de salarizare

diferite, având un statut distinct.

Situațiile deosebite în care

se găsesc diferitele categorii de salariați determină soluții diferite din

partea legiuitorului în ceea ce privește salarizarea acestora, fără ca prin

această soluție să se încalce principiul egalității.

De altfel, controlorii

financiari beneficiază de o lege specială de salarizare, cu sporuri specifice

complexității și riscurilor funcției pe care o îndeplinesc.

Împotriva hotărârii

instanței de fond reclamanții au declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se

arată că pentru a stabili existența drepturilor solicitate, instanța a

„analizat” în mod eronat statutul profesiei de controlor financiar (auditor

public extern), apreciind greșit că indemnizația prevăzută în O.U.G. nr. 160/2000,

a fost stabilită de legiuitor gândindu-se și la răspunderile specifice precum cea

de confidențialitate. Reclamanții consideră

că legiuitorul nu putea avea în vederea un astfel de

spor la acel

moment, care de fapt a fost stabilit mult mai târziu.

De asemenea, se arată că

instanța de fond în mod greșit a reținut că nu există

discriminare, care să justifice acordarea de despăgubiri, în sensul

prevederilor O.U.G.

nr. 137/2000.

Se mai

susține că potrivit Directivei 2000/EC/78, privind crearea cadrului general în

favoarea

tratamentului

egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul

comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în J.O.C.E.

nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării

discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma

unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații

chiar similare.

Recurenții consideră că sunt

în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare,

însă pentru îndeplinirea obligației de

confidențialitate nu le-a fost recunoscut și

dreptul corelativ salarial,

iar

principiul egalității de tratament în

salarizare implică recunoașterea acelorași

obiective și elemente de

salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.

Ca atare, legiuitorul,

instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate

în sarcina recurenților, implicit, și de drept, a instituit și o obligație de

plată pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită,

lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept

salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale

privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la

salariu pentru munca prestată [(potrivit art. 16 alin. (1) și art. 41 alin. (2)

din Constituție, prevederi dezvoltate de art. 5, art. 6 și art. 154 C. muncii)].

Prin urmare, obligația de

confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă,

atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care

prestează activități, în temeiul unui raport de

muncă, indiferent de felul raportului de

muncă și al funcției deținute.

În fine, recurenții mai

arată că

singurele obiective și elemente

care pot duce la o diferențiere în sistemul de

salarizare sunt nivelul

studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii,

condițiile de muncă, incompatibilitățile unor categorii de bugetari, dar cu

sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate

reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului),

nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu

totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste

programul normal de lucru, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei

pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi

doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații

speciale de confidențialitate, etc.).

Examinând cauza și sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 4 alin. (3)

din Legea nr. 94/1992 în forma de dinainte de aplicarea Legii nr. 182/2002

privind protecția informațiilor clasificate dispune „

Dacă în exercitarea funcțiilor sale, C.C. ia cunoștință de informații

care constituie secrete de stat, de serviciu,

comerciale sau individuale, aceasta este

obligată să respecte caracterul lor și să le facă cunoscute numai

autorităților

îndreptățite.”

Conform dispozițiilor O.G. nr.

160/2000 controlorii financiari au fost remunerați

distinct, fiind avut în vedere statutul acestora.

Prin

acest act

normativ,

avându-se în vedere atât complexitatea muncii cât și răspunderile

specifice calității lor, printre care și cea de

confidențialitate prevăzută de Legea nr.

94/1992, s-au stabili indemnizații substanțial mai mari față de alte

categorii de

bugetari,

specificându-se imperativ că această indemnizație este unica formă de

remunerare

a activității depuse de controlorii financiari.

Ulterior

apariției Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor

clasificate a fost emisă

Legea nr. 477/2004 privind Codul de conduită a

personalului contractual din autoritățile și instituțiile publice care

prevede în art. 7

alin. (2) pentru toți angajații contractuali bugetari

obligația de a nu dezvălui informațiile nepublice la care au acces în

exercitarea funcției.

Prin

actele normative privind salarizarea personalului din sectorul bugetar (O.G. nr.

9/2005, O.G. nr. 3/2006, O.G. nr. 10/2007 și O.G. nr. 10/2008)

se

prevede acordarea unui spor de confidențialitate de până la 15 % din salariul

de

bază unor

categorii de personal și posibilitatea acordării acestui spor și altor

categorii de personal din instituțiile publice pentru care se prevede această

posibilitate prin acte normative speciale.

Î

n conformitate cu dispozițiile legale incidente în cauză, respectiv art.

3

din Legea nr. 444/2006 „cadrele

militare în activitate, funcționarii publici cu statut

special,

militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile

publice de apărare națională, ordine publică și

siguranță națională, beneficiază de un

spor de până la 15 % din salariul

de bază”.

Aplicarea

acestor prevederi legale a fost extinsă, prin dispozițiile art. 15

din O.G. nr. 6/2007 și la

alte categorii de funcționari publici, respectiv cei care funcționează în aparatul

de lucru al Guvernului, în cadrul A.

P.C.N.S.A.,

Ministerul Afacerilor

Externe,

Ministerul Integrării Europene, Ministerul Economiei și Comerțului și

Consiliului

Legislativ.

Prevederile

legale mai sus arătate sunt foarte clare și nu comportă nici

o

dificultate de interpretare, stabilind în mod expres și limitativ categoriile

de

funcționari publici care sunt beneficiari ai acestui spor și

autoritățile care sunt

obligate să acorde acest spor, controlorii

financiari nefiind beneficiari ai acestor

prevederi

legale.

Înalta

Curte constată

că nu există un act normativ care

să prevadă acordarea sporului către

controlorii financiari. Legiuitorul este

consecvent

în a acorda controlorilor financiari în considerarea complexității muncii,

incompatibilităților și obligațiilor de serviciu,

printre care și cea de confidențialitate, o

indemnizație corespunzătoare pentru munca depusă, nefiind încălcat

dreptul la un salariu decent pentru munca depusă, astfel cum susțin recurenții.

În altă ordine de idei, Înalta

Curte apreciază că este nefondată și critica recurenților în sensul că sunt

discriminați în raport cu restul personalului din unitățile bugetare.

Principiul egalității sau

nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situație

identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne

uniformitate.

Funcția sa este aceea de a

preveni formularea de distincții arbitrare și de a evita diferențele de

tratament juridic fără motive obiective.

Principiul nediscriminării

este înscris în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a

drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal

tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul

nediscriminării apare ca o formă modernă și perfecționată a principiului

egalității tuturor în fața legii. De altfel, art. 7 din D.U.D.O. proclamă că

toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul, fără deosebire, la

protecția egală a legii.

Ca natură juridică, dreptul

la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., este un drept subiectiv

substanțial. Textul în discuție enumeră un număr de 13 motive de

nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este

interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza

ei.

Dreptul la nediscriminare prevăzut

de art. 14 din C.E.D.O., este un drept subiectiv substanțial, care nu are o

existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și

libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi

invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin

aceea că, într-o situație dată, este posibil să fie încălcat, fără a se

constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat.

Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în

legătură cu un alt drept apărat de Convenție și/sau de protocoalele sale

adiționale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a oricărei forme de discriminare,

și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a unui stat

contractant.

Făcând o interpretare

nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a

distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror

particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament

devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când

autoritățile statele introduc distincții între situații analoage și

comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și

obiectivă.

De asemenea, conform

jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a C.E.D.O.,

principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de

soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la

stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații

distincte.

În plus, Protocolul nr. 12

la C.E.D.O. impune interdicția generală a oricărei forme de discriminare.

Curtea de la Strasbourg reține două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de

tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (C.E.D.O., 23

noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria A nr. 70, p. 46; C.E.D.O., 18 februarie

1991, Fredin, Seria A nr. 192, p. 60) și lipsa unei justificări obiective și

rezonabile (C.E.D.O., 23 iulie 1968, Affaire linguistique belge c/Belgique,

Seria A nr. 6, p. 9).

În sistemul nostru juridic,

principiul analizat se găsește reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituție

și în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de

discriminare, republicată.

Conform art. 2 alin. (1) din

O.G. nr. 137/2000, republicată, discriminarea reprezintă orice deosebire,

excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie,

limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă,

handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o

categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect

restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în

condiții de egalitate, a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic,

economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”.

În opinia Înaltei Curți, în

cauza de față, nu poate fi vorba de aplicarea unui tratament privilegiat sau

discriminatoriu, de constatarea unei inegalități, contrare prevederilor art. 16

alin. (1) din Constituție.

De altfel, prin decizia nr. 820

din 3 iulie 2008, Curtea Constituțională a admis excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 și 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1)

din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de

discriminare, republicată, și a reținut faptul că ele sunt neconstituționale în

măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești

au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere

de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme

create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Or, raportat la

circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate

prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior

arătate, o discriminare a recurenților în raport cu restul personalului din

unitățile bugetare la care fac referire, în motivele de recurs, nu poate fi

primită.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot

fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe

care o va menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1)

teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 și 28 din Legea contenciosului

administrativ, modificată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de P.V., C.L., C.L., C.V., G.E., M.I., M.F., P.M., P.M., P.C., S.R., S.D., Ș.G.,

Ț.G. și V.D. și U.M. împotriva sentinței civile nr. 97/ CA din 1 iunie 2008 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 ianuarie 2010.