ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 742/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea formulată la 17

ianuarie 2007, reclamanta N.D.M., prin mandatar N.M.I. a solicitat instanței în

contradictoriu cu Municipiul București, prin Primar General și C.S., să

constate că apartamentul nr. 3, situat în București, a fost preluat de stat

fără titlu și pe cale de consecință, să oblige pârâții a-i lăsa în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul, cu obligarea reclamantei la

restituirea sumei primită cu titlu de preț, conform deciziei nr. 571 din 10

aprilie 1984, emisă în aplicarea Decretului nr. 223/1974.

Investit în primă instanță,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 876 din 15 iunie

2007, a admis acțiunea și constatând că imobilul a fost preluat de stat fără

titlu valabil, a obligat-o pe pârâta C.S. să-i lase reclamantei în deplină

proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 3 situat în București, sector

2.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut în esență că imobilul, ce a fost dobândit de autoarea

reclamantei – O.M.L.G. – a fost preluat de către stat în baza Decretului nr.

223/1974 urmare plecării definitive din țară a D.N. care, fusese instituită

prin testamentul autentificat sub nr. 5324 din 10 septembrie 1976, legatar cu

titlu particular, de către fosta proprietară.

Cât privește admisibilitatea

acțiunii, în raport de existența unei legi speciale de reparație – Legea nr.

10/2001 – tribunalul a constatat că acest act normativ nu conține nici o „cauză

legală” de împiedicare a foștilor proprietari în a formula acțiuni în

revendicare, pe calea dreptului comun.

Astfel, se arată, îngrădirea

exercițiului acestei acțiuni, ar reprezenta o încălcare a însăși dreptului de

proprietate și a principiului liberului acces la justiție.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că

imobilul revendicat a fost preluat de stat fără titlu valabil, întrucât

Decretul nr. 223/1974 contravenea Constituției în vigoare la acea dată, precum

și codului civil, care recunoșteau și garantau în mod expres dreptul de

proprietate privată.

Cum, ambele părți au invocat un

titlu de proprietate asupra imobilului revendicat, tribunalul a procedat la

compararea acestor titluri, reținând că titlul deținut de reclamantă este

preferabil, fiind mai bine reprezentat, întrucât este mai vechi și provine de

la adevăratul proprietar al imobilului.

Apelurile declarate de Municipiul

București prin Primar General și pârâta C.S., au fost admise de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, care, prin decizia nr. 108/A din 18 februarie

2008, admițând excepția privind lipsa calității de reprezentant „a

reclamantei”, a schimbat în tot sentința apelată, și a respins acțiunea în

revendicare.

Pentru a decide astfel, instanța de

control judiciar a reținut în esență că, în cauză, au fost încălcate

prevederile art. 68 C. proc. civ., care menționează că procura de reprezentare

trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată și impune nu numai

identificarea părții care a cerut reprezentarea, cu actele de identitate

„legale” ci și a părții ce urmează a reprezenta.

Or, se mai arată, în „procura

specială” întocmită în scopul reprezentării reclamantei de către fratele său N.M.

– domiciliat în Anglia – nu sunt identificați cu date complete, prin acte de

identitate legale și clare, nici reclamanta – mandantă și nici mandatarul,

situație în care, conchide instanța, nu este dovedită pe deplin, reprezentarea

reclamantei în cauza de față.

Astfel, delegația avocațială de la

dosar, nu acoperă identitatea nedovedită cert, atât a reclamantei cât și a

mandatarului, ambii cu domiciliile în străinătate, fără menționarea unor acte

de identitate legale, în condițiile în care, la semnătura „clientului” este

menționat „conform contractului”.

Însăși procura specială este o copie

xerox care nu poate fi luată în considerare, în lipsa unei procuri în original

la dosar, pentru a putea fi analizată, atâta vreme cât este contestată de o

parte adversă.

În cauză, a declarat recurs în

termen legal, reclamanta N.D.M., prin mandatar N.M.I. care, invocând temeiul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea dată în apel, după

cum urmează:

- în mod greșit s-a reținut că

reclamanta nu a făcut dovada calității de reprezentant a mandatarului N.M.I..

Astfel, se arată, la dosarul cauzei,

a fost depusă procura specială din 3 septembrie 2002, apostilată conform

Convenției de la Haga din 25 septembrie 2002.

Tot astfel, un notar public a

certificat faptul că semnătura de pe acest înscris aparține reclamantei care

este identificată cu toate datele de stare civilă.

- nici un text de lege nu impune obligația

mandatarului, de a se prezenta în instanță.

- s-a reținut greșit că în procura

specială, mandatarul nu este „prezentat” cu datele de identificare „legale”,

înlăturându-se astfel forța probantă a unui înscris notarial apostilat.

- reținerea potrivit căreia

delegația avocațială nu acoperă identitatea „nedovedită cert” lipsește de

substanță dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995 privind

organizarea și exercitarea profesiei de avocat, prevederi potrivit cărora

avocații au, prin efectul legii, dreptul și calitatea de a atesta identitatea

părților ce se prezintă în fața lor.

Recursul se privește ca fondat,

urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed.

Reprezentarea convențională în

procesul civil își are sorgintea în dispozițiile art. 67 alin. (1) C. proc.

civ., potrivit căruia părțile pot să-și exercite drepturile procedurale, fie

personal, fie prin mandatar.

Tot codul de procedură civilă enunță

și regulile generale privitoare la forma mandatului

ad litem

, art. 68 alin.

(1) dispunând că procedura pentru exercițiul dreptului de reprezentare în

judecată, trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată.

Chiar dacă textul nu este suficient

de clar, fiind susceptibil unor diverse interpretări, el sugerează, fără

echivoc, necesitatea prezentării mandatului în fața unui notar, în vederea

legalizării semnăturii, procedură notarială ce nu implică în mod necesar și

verificarea conținutului actului.

Intră în atribuțiile instanței ca,

după exhibarea actului, să verifice dacă procedura de reprezentare cuprinde

toate mențiunile esențiale ale raportului juridic de mandat, respectiv cele

referitoare la împuternicirea de reprezentare, întinderea mandatului, precum și

datele privitoare la mandatar și la partea reprezentată.

În cauză, instanța de apel a reținut

în mod greșit și contrar probelor administrate că procura acordată de

reclamantă, fratelui său M.N., întocmită la Bruxelles, la 3 septembrie 2002, nu

întrunește cerințele art. 68 alin. (1) C. proc. civ., pentru exercițiul

dreptului de chemare sau de reprezentare în judecată.

Astfel, această „procură specială”,

a fost prezentată, conform legii, în fața unui notar public, care a legalizat

semnătura mandantului, actul fiind și apostilat conform Convenției de la Haga

din 5 octombrie 1961.

Ulterior, același notar atestă că

procura prezentată de reclamantă este o copie legalizată a actului semnat în

fața sa, la 3 septembrie 2002, precum și faptul că mandatarul M.N., astfel cum

a fost menționat în act, este aceeași persoană cu M.I.N., identificat potrivit

atât pașaportului în vigoare la data întocmirii actului, cât și potrivit

pașaportului actual de la data atestării (f. 57 – 59 dosar nr. 1610/3/2007 al

ÎCCJ).

Traducerile actelor prezentate în

instanță au fost totodată certificate de către traducătorul autorizat a cărui

semnătură a fost legalizată conform cu art. 8 lit. e) și j) din Legea nr.

36/1995.

Cât privește actele de identitate

aparținând atât mandantei cât și mandatarului, acestea au fost depuse la dosar

în copii certificate și apostilate conform Convenției de la Haga (a se vedea f.

39 – 56 și 112 – 115, dosar recurs) și atestă, fără echivoc, identitatea celor

două părți ale raportului juridic de mandat.

Așa fiind, în considerarea celor ce

preced recursul urmează a se admite cu consecința casării hotărârii atacate și

a trimiterii cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta N.D.M., prin mandatar N.M.I. împotriva deciziei nr. 108/A din 18

februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, pe care o

casează și trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2010.