ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 742/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 17 ianuarie 2007, reclamanta N.D.M., prin mandatar N.M.I. a solicitat instanței în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primar General și C.S., să constate că apartamentul nr. 3, situat în București, a fost preluat de stat fără titlu și pe cale de consecință, să oblige pârâții a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, cu obligarea reclamantei la restituirea sumei primită cu titlu de preț, conform deciziei nr. 571 din 10 aprilie 1984, emisă în aplicarea Decretului nr. 223/1974. Investit în primă instanță, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 876 din 15 iunie 2007, a admis acțiunea și constatând că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, a obligat-o pe pârâta C.S.

să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 3 situat în București, sector 2. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că imobilul, ce a fost dobândit de autoarea reclamantei – O.M.L.G. – a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 223/1974 urmare plecării definitive din țară a D.N. care, fusese instituită prin testamentul autentificat sub nr. 5324 din 10 septembrie 1976, legatar cu titlu particular, de către fosta proprietară. Cât privește admisibilitatea acțiunii, în raport de existența unei legi speciale de reparație – Legea nr. 10/2001 – tribunalul a constatat că acest act normativ nu conține nici o „cauză legală” de împiedicare a foștilor proprietari în a formula acțiuni în revendicare, pe calea dreptului comun.

Astfel, se arată, îngrădirea exercițiului acestei acțiuni, ar reprezenta o încălcare a însăși dreptului de proprietate și a principiului liberului acces la justiție. Pe fondul cauzei, s-a reținut că imobilul revendicat a fost preluat de stat fără titlu valabil, întrucât Decretul nr. 223/1974 contravenea Constituției în vigoare la acea dată, precum și codului civil, care recunoșteau și garantau în mod expres dreptul de proprietate privată. Cum, ambele părți au invocat un titlu de proprietate asupra imobilului revendicat, tribunalul a procedat la compararea acestor titluri, reținând că titlul deținut de reclamantă este preferabil, fiind mai bine reprezentat, întrucât este mai vechi și provine de la adevăratul proprietar al imobilului.

Apelurile declarate de Municipiul București prin Primar General și pârâta C.S., au fost admise de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care, prin decizia nr. 108/A din 18 februarie 2008, admițând excepția privind lipsa calității de reprezentant „a reclamantei”, a schimbat în tot sentința apelată, și a respins acțiunea în revendicare. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că, în cauză, au fost încălcate prevederile art. 68 C. proc. civ., care menționează că procura de reprezentare trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată și impune nu numai identificarea părții care a cerut reprezentarea, cu actele de identitate „legale” ci și a părții ce urmează a reprezenta.

Or, se mai arată, în „procura specială” întocmită în scopul reprezentării reclamantei de către fratele său N.M. – domiciliat în Anglia – nu sunt identificați cu date complete, prin acte de identitate legale și clare, nici reclamanta – mandantă și nici mandatarul, situație în care, conchide instanța, nu este dovedită pe deplin, reprezentarea reclamantei în cauza de față. Astfel, delegația avocațială de la dosar, nu acoperă identitatea nedovedită cert, atât a reclamantei cât și a mandatarului, ambii cu domiciliile în străinătate, fără menționarea unor acte de identitate legale, în condițiile în care, la semnătura „clientului” este menționat „conform contractului”. Însăși procura specială este o copie xerox care nu poate fi luată în considerare, în lipsa unei procuri în original la dosar, pentru a putea fi analizată, atâta vreme cât este contestată de o parte adversă.

În cauză, a declarat recurs în termen legal, reclamanta N.D.M., prin mandatar N.M.I. care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea dată în apel, după cum urmează: - în mod greșit s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada calității de reprezentant a mandatarului N.M.I.. Astfel, se arată, la dosarul cauzei, a fost depusă procura specială din 3 septembrie 2002, apostilată conform Convenției de la Haga din 25 septembrie 2002. Tot astfel, un notar public a certificat faptul că semnătura de pe acest înscris aparține reclamantei care este identificată cu toate datele de stare civilă. - nici un text de lege nu impune obligația mandatarului, de a se prezenta în instanță.

- s-a reținut greșit că în procura specială, mandatarul nu este „prezentat” cu datele de identificare „legale”, înlăturându-se astfel forța probantă a unui înscris notarial apostilat. - reținerea potrivit căreia delegația avocațială nu acoperă identitatea „nedovedită cert” lipsește de substanță dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, prevederi potrivit cărora avocații au, prin efectul legii, dreptul și calitatea de a atesta identitatea părților ce se prezintă în fața lor. Recursul se privește ca fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed. Reprezentarea convențională în procesul civil își are sorgintea în dispozițiile art. 67 alin. (1) C. proc.

civ., potrivit căruia părțile pot să-și exercite drepturile procedurale, fie personal, fie prin mandatar. Tot codul de procedură civilă enunță și regulile generale privitoare la forma mandatului ad litem , art. 68 alin. (1) dispunând că procedura pentru exercițiul dreptului de reprezentare în judecată, trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată. Chiar dacă textul nu este suficient de clar, fiind susceptibil unor diverse interpretări, el sugerează, fără echivoc, necesitatea prezentării mandatului în fața unui notar, în vederea legalizării semnăturii, procedură notarială ce nu implică în mod necesar și verificarea conținutului actului. Intră în atribuțiile instanței ca, după exhibarea actului, să verifice dacă procedura de reprezentare cuprinde toate mențiunile esențiale ale raportului juridic de mandat, respectiv cele referitoare la împuternicirea de reprezentare, întinderea mandatului, precum și datele privitoare la mandatar și la partea reprezentată.

În cauză, instanța de apel a reținut în mod greșit și contrar probelor administrate că procura acordată de reclamantă, fratelui său M.N., întocmită la Bruxelles, la 3 septembrie 2002, nu întrunește cerințele art. 68 alin. (1) C. proc. civ., pentru exercițiul dreptului de chemare sau de reprezentare în judecată. Astfel, această „procură specială”, a fost prezentată, conform legii, în fața unui notar public, care a legalizat semnătura mandantului, actul fiind și apostilat conform Convenției de la Haga din 5 octombrie 1961. Ulterior, același notar atestă că procura prezentată de reclamantă este o copie legalizată a actului semnat în fața sa, la 3 septembrie 2002, precum și faptul că mandatarul M.N., astfel cum a fost menționat în act, este aceeași persoană cu M.I.N., identificat potrivit atât pașaportului în vigoare la data întocmirii actului, cât și potrivit pașaportului actual de la data atestării (f. 57 – 59 dosar nr. 1610/3/2007 al ÎCCJ).

Traducerile actelor prezentate în instanță au fost totodată certificate de către traducătorul autorizat a cărui semnătură a fost legalizată conform cu art. 8 lit. e) și j) din Legea nr. 36/1995. Cât privește actele de identitate aparținând atât mandantei cât și mandatarului, acestea au fost depuse la dosar în copii certificate și apostilate conform Convenției de la Haga (a se vedea f. 39 – 56 și 112 – 115, dosar recurs) și atestă, fără echivoc, identitatea celor două părți ale raportului juridic de mandat. Așa fiind, în considerarea celor ce preced recursul urmează a se admite cu consecința casării hotărârii atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta N.D.M., prin mandatar N.M.I. împotriva deciziei nr. 108/A din 18 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2010.