ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 254/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 254/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

La data de 8 august 2006 reclamantul

N.M. a chemat în judecată pe pârâții N.E., N.D., N.A.M., N.I. și Municipiul

București prin Primarul General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va

pronunța să constate că apartamentul nr. 4 situat în București, cota din

părțile de folosință comună și terenul situat sub construcții au fost preluate

de stat fără titlu; în situația în care pârâtul Municipiul București va

prezenta un titlu să se constate nevalabilitatea acestuia iar în urma

comparării titlurilor să se constate că titlul său este preferabil celui

deținut de pârâții N. și să fie obligați aceștia să-i lase în deplină

proprietate și liniștită posesie apartamentul în litigiu.

În motivarea acțiunii sale,

reclamantul a arătat că este moștenitorul lui C.I.B. care a dobândit

proprietatea imobilului prin Ordonanța de adjudecare nr. 12943/1938, învestită

cu formulă executorie la nr. 816/1938, imobilul fiind predat prin procesul-verbal

încheiat la data de 13 august 1938, autorul său fiind și cel care a edificat

construcția.

A mai arătat reclamantul că în anul

1946, urmare decesului lui C.I.B. a fost pronunțată sentința civilă nr. 631

prin care imobilele, au fost împărțite între moștenitori.

Anterior acestei date, respectiv la

24 octombrie 1945, prin actul de donație autentificat sub nr. 53415 și

transcris sub nr. 18726 de Tribunalul Ilfov, C.I.B. a donat fiicei sale L. dr. M.N.,

bunica reclamantului, tot etajul I al imobilului , imobil ce a fost

naționalizat pe numele acesteia, astfel cum rezultă din anexa la Decretul nr. 92/1950.

Prin sentința civilă nr. 8921 din 17

noiembrie 2006, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția

necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

secției a V-a civilă a Tribunalului București sub nr. 2509/3/2007.

Tribunalul București, secția a V-a

civilă, prin sentința nr. 1069 din 10 septembrie 2007 a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul N.M.I. în contradictoriu cu pârâții N.E. și N.A.M.

și Municipiul București, prin Primarul general, a constatat că apartamentul nr.

4 situat în București, a fost preluat de stat fără titlu valabil; a respins

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare; a admis excepția lipsei

calității procesuale a pârâtului Municipiul București, prin Primarul general pe

capătul de cerere privind revendicarea și a respins acțiunea ca fiind formulată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost respinsă acțiunea

în revendicare formulată împotriva pârâtelor N.E. și N.A.M. ca nefondată; s-a

luat act că reclamantul a renunțat la judecată în contradictoriu cu pârâtele M.D.

(fostă N.) și C.I. (fostă N.).

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a

reținut, în esență, următoarele:

Prevederile Legii nr. 10/2001 nu

exclud nici expres, nici implicit acțiunea directă în revendicare împotriva

cumpărătorului, întrucât nu conțin dispoziții substanțiale imperative

derogatorii de la dreptul comun în materia acțiunii în revendicare.

Cu privire la primul capăt de cerere

formulat de reclamant și în contextul prevederilor art. 6 din Legea nr.

213/1998, art. 6 alin. (1), art. 8, art. 20 și art. 11 din Constituția României

din anul 1948, instanța de fond a constatat că fostul proprietar al imobilului

preluat fără titlu și-a păstrat calitatea și după primirea deciziei

administrative sau a hotărârii judecătorești de restituire potrivit art. 2

alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Pentru ipoteza în care bunul preluat

fără titlu a fost înstrăinat în cadrul procesului de privatizare, sunt

aplicabile prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce consacră

in

terminis

un principiu de drept comun, al ocrotirii subdobânditorului cu

titlu oneros de bună credință, în ipoteza vânzării bunului altuia, respectiv principiul

validității aparenței de drept.

Pentru a opera ca o excepție de la

principiile

quad nullum est nullum producit effectum și resoluto jure dantis

resolvitur jus accipientis

principiul validității aparenței în drept

presupune întrunirea concomitentă a condiției bunei credințe a cumpărătorului și

a condiției ca acesta să se fi aflat într-o eroare comună și invincibilă,

elemente a căror întrunire duce la păstrarea bunului de către cumpărător.

Vânzarea realizată de stat către

chiriașul de bună credință, reprezintă o privare de bun, constituind o

ingerință în dreptul de proprietate a reclamantului, deoarece, urmare a acestei

vânzări, reclamantul nu a mai avut posibilitatea de a intra în posesia bunului

sau de a dispune de acesta.

O astfel de interpretare a fost dată

și de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în numeroase cauze

pronunțate împotriva României (Păduraru, Porteanu, Radu, Străin).

A mai reținut prima instanță că

statul nu avea un titlu la momentul vânzării imobilului revendicat de

reclamant, astfel că ingerința produsă prin vânzarea acestuia către chiriași

era lipsită de bază legală din moment ce Legea nr. 112/1995 nu prevedea decât

vânzarea bunurilor cu titlu.

În ceea ce îl privește pe

cumpărător, reaua credință a acestuia trebuie dovedită, sarcina probei revenind

reclamantului, fost proprietar, conform art. 1169 raportat la art. 1899 alin. (2)

C. civ.

În cauză o astfel de dovadă nu a

fost făcută, ceea ce conduce la menținerea actului de înstrăinare.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel reclamantul N.M.I. și pârâtul Municipiul București prin Primarul

General.

Prin apelul declarat reclamantul N.M.I.

a criticat sentința ca nelegală și netemeinică susținând că, deși prima

instanță a constatat că apartamentul nr. 4, a fost preluat fără titlu, în mod

paradoxal a respins acțiunea în revendicare.

Că, deși nu a fost învestită cu

verificarea legalității contractului de vânzare-cumpărare, a aspectelor

referitoare la buna sau reaua credință a pârâților, procedând la analiza lor,

instanța a depășit cadrul procesual, încălcând principiul disponibilității.

A mai arătat apelantul că buna-credință

nu produce efecte în cadrul acțiunii în revendicare, că în mod greșit s-a

reținut că cele două titluri de proprietate exhibate de părți se află într-o

strânsă legătură, bazată pe existența unui autor comun cu consecința

constatării absenței ipotezei cerute probațiunii prin comparare de titluri, că

dispozițiile art. 45 alin. (2) [fost art. 46 alin. (2)] din Legea nr. 10/2001

nu sunt incidente în cauză și că anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare

de către pârâți, fusese pronunțată o solicitare de restituire în natură a

imobilului în litigiu.

Apelantul-pârât Municipiul București

prin Primarul General a criticat hotărârea primei instanței întrucât în mod

greșit s-a reținut că reclamantul justifică un interes în a solicita să se

constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 552/A

din 4 martie 2008 a admis apelul declarat de reclamantul N.M.I. împotriva

sentinței civile nr. 1069 din 10 septembrie 2007 pronunțată de Tribunalul

București; a schimbat în parte sentința; a admis acțiunea în revendicare și a

obligat pe intimatele N.E. și N.A.M. să lase în deplină proprietate și

liniștită posesie, apelantului – reclamant, apartamentul nr. 4, situat în

București; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței; a respins ca nefondat

apelul formulat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

Pentru a decide astfel, curtea de

apel a reținut, în esență, următoarele:

Construcția juridică a primei

instanțe potrivit căreia titlul de proprietate al pârâtelor N. este valabil

prin aplicarea principiului validității aparenței în drept este greșită și

conduce la încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului.

Preluarea de către stat a imobilului

în litigiu prin Decretul nr. 92/1950, acesta neconstituind în sine un titlu

valabil de dobândire a dreptului de proprietate încălca flagrant Constituția

României în vigoare la acea dată.

Este greșită concluzia primei

instanțe, potrivit căreia, în speță, nu este aplicabilă procedura comparării de

titluri întrucât actele de proprietate invocate de părți sunt într-o strânsă

legătură, bazată pe existența unui autor comun care a transmis derivat

proprietatea bunului iar apoi prin intervenția legii de naționalizare. A mai

reținut curtea de apel, că în speță, buna – credință nu are relevanță juridică

și nici dispozițiile art. 45 alin. (2) și art. 18 lit. d) din Legea nr.

10/2001.

Reținând că în speță titlurile

părților provin de la autorii diferiți, curtea a apreciat că este mai bine

caracterizat titlul de proprietate al reclamantului întrucât provine de la

adevăratul proprietar, că acesta din urmă deține un bun în sensul Convenției

Europene a Drepturilor Omului, în condițiile în care s-a recunoscut de prima

instanță nevalabilitatea titlului de preluare a imobilului.

În continuare, curtea de apel a

făcut trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

respectiv la cauzele: Străin contra României și Păduraru contra României.

Referitor la apelul declarat de

pârâtul Municipiul București prin Primarul General, Curtea a reținut că

interesul reclamantului în promovarea și susținerea capătului de cerere privind

constatarea preluării de către stat, fără titlu valabil, a apartamentului în

litigiu este actual și după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, deoarece

Legea nr. 10/2001, stabilește că toate preluările de imobile au fost abuzive

însă menține distincția cu titlu valabil și fără titlu valabil.

Împotriva acestei din urmă decizii

au declarat recurs pârâții N.E., N.A.M. și Municipiul București prin Primarul

General, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 7 și 9 C. proc. civ.

Dezvoltând criticile de

nelegalitate, recurentele-pârâte au susținut, în esență, următoarele:

Spre deosebire de instanța de fond,

care a interpretat corect că speța de față se află în sfera de aplicabilitate a

Legii nr. 10/2001, prevalentă față de normele dreptului comun în virtutea

principiului

specialia generalibus derogant

, instanța de apel s-a

pronunțat în sensul neaplicării legii speciale.

Astfel, pe parcursul aceleiași

judecăți, se confirmă în cele două grade de jurisdicție parcurse până acum, că

practica judiciară din România este neunitară, contradictorie, incoerentă,

conducând la dezlegări imprevizibile, nedrepte și neconvingătoare.

În materia acestui caz, caracterul

neuniform al jurisprudenței a fost înlăturat prin Decizia din 9 – 10 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Greșit instanța de apel a apreciat

că Legea nr. 10/2001 se aplică numai raporturilor juridice dintre persoanele

îndreptățite și unitatea deținătoare nu și raporturilor dintre persoanele

fizice.

Asemănătoare acestei greșeli este și

interpretarea dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul

că acestea nu sunt aplicabile decât în rezolvarea acțiunilor de constatare a

nulității actelor de înstrăinare.

Prin această greșită restrângere,

hotărârea conduce la o concluzie bizară.

Conform acesteia, soarta actului de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 ar depinde de calea

procesuală pe care o alege vechiul proprietar.

Recurentele-pârâte au mai susținut

că întreaga construcție a hotărârii atacate se bazează pe sofisme.

O altă critică vizează modul greșit

în care instanța de apel a înlăturat prezumția legală a dobânditorului de bună

credință.

Instanța de apel a refuzat să

accepte raportul Legea nr. 10/2001 – C. civ. ca fiind un raport între legea

specială și legea generală, considerând prevederile art. 45 alin. (2) ca fiind

ale dreptului comun, a absolutizat înțelesul art. 2 alin. (2) din legea

specială (în prezent abrogat) și a ajuns la o viziune cu totul nerealistă că

problema aparenței de drept nu trebuie pusă.

Au mai arătat recurentele-pârâte, că

au fost încălcate dispozițiile imperative ale art. 166 C. proc. civ., în raport

de sentința nr. 6477 din 30 octombrie 2003, că instanța nu s-a pronunțat asupra

apărărilor formulate referitoare la lipsa de identitate dintre reclamant și

persoana care a notificat, nu au fost omologate criteriile privind

preferabilitatea titlurilor de proprietate.

În fine, au mai susținut că trimiterile

instanței de apel la jurisprudența Curții Europene nu își găsesc aplicabilitate

în speța de față.

Invocând motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Municipiul București prin Primarul

General a criticat hotărârea instanței de apel, ca nelegală, întrucât preluarea

imobilului din litigiu de către Statul Român s-a făcut printr-un act valabil,

respectiv Decretul nr. 92/1950.

La termenul de judecată din data de

21 ianuarie 2010, Înalta Curte, din oficiu, a invocat motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., privind competența de soluționare a

cauzei în fond și în apel, față de litigiu la data introducerii acțiunii.

Analizând motivul de recurs invocat

din oficiu, s-a constatat că este fondat.

În speță, reclamantul N.M.I. a

investit instanța la data de 18 august 2006 cu judecarea acțiunii în

revendicarea imobilului situat în București.

Potrivit dispozițiilor art. 1 pct. 1

C. proc. civ., judecătoriile judecă în primă instanță toate procesele și

cererile, în afară de cele date prin legi în competența altor instanțe.

În art. 2 pct. 1 lit. a) din același

cod, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 1 din Legea nr. 219/2005 se

prevede că tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materia

comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum și

procesele și cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în

bani, iar potrivit art. 2 pct. 1 lit. b), în competența materială, ca primă

instanță, a tribunalului intră procesele și cererile în materie civilă al căror

obiect ori o valoare de peste 500.000 lei, cu excepția cererilor de împărțeală

judiciară, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevaluabile în bani

și a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun,

petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terții vătămați în drepturile

lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.

Prin decizia nr. 32 din 9 iunie 2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, s-a admis

recursul în interesul legii și s-a stabilit că „dispozițiile art. 1 pct. 1,

art. 2 pct. 1 lit. a) și b) și art. 282

1

alin. (1) C. proc. civ., se

interpretează în sensul că în vederea determinării competenței materiale de

soluționare în primă instanță și a căilor de atac, sunt evaluabile în bani

litigiile civile și comerciale având ca obiect constatarea existenței sau

inexistenței unui drept patrimonial, constatarea nulității, anularea,

rezoluțiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale,

indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situației

anterioare”.

Din adresa nr. 5147 din 15 ianuarie

2010 (f. 16 dosar recurs) emisă de Primăria Municipiului București, rezultă că

în evidențele fiscale, titular de rol fiscal pentru imobilul situat în sector

2, București, apartamentul 4, figurează N.E. imobil cu valoare de impunere de

142.202 lei, la nivelul anului 2006 și teren în suprafață de 32,24 mp.

În aceste condiții competența

materială de soluționare a cauzei de față în primă instanță revine Judecătoriei

sectorului 2 București și nu Tribunalului București.

Pentru considerentele arătate,

Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3

raportat la art. 312 C. proc. civ., astfel că recursurile declarate pârâții N.E.,

N.A.M. și Municipiul București, prin Primarul General vor fi admise, cu

consecința casării deciziei nr. 152 A din 4 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și a

sentinței civile nr. 1069 din 10 septembrie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Va trimite cauza spre judecare

Judecătoriei sectorului 2 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâții

N.E. și N.A.M. și Municipiul București, prin primarul general.

Casează decizia nr. 152 A din 4 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, și sentința nr. 1069 din 10 septembrie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Trimite cauza spre judecare

judecătoriei sectorului 2 București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

21 ianuarie 2010

.