ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 254/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: La data de 8 august 2006 reclamantul N.M. a chemat în judecată pe pârâții N.E., N.D., N.A.M., N.I. și Municipiul București prin Primarul General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate că apartamentul nr. 4 situat în București, cota din părțile de folosință comună și terenul situat sub construcții au fost preluate de stat fără titlu; în situația în care pârâtul Municipiul București va prezenta un titlu să se constate nevalabilitatea acestuia iar în urma comparării titlurilor să se constate că titlul său este preferabil celui deținut de pârâții N. și să fie obligați aceștia să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul în litigiu.

În motivarea acțiunii sale, reclamantul a arătat că este moștenitorul lui C.I.B. care a dobândit proprietatea imobilului prin Ordonanța de adjudecare nr. 12943/1938, învestită cu formulă executorie la nr. 816/1938, imobilul fiind predat prin procesul-verbal încheiat la data de 13 august 1938, autorul său fiind și cel care a edificat construcția. A mai arătat reclamantul că în anul 1946, urmare decesului lui C.I.B. a fost pronunțată sentința civilă nr. 631 prin care imobilele, au fost împărțite între moștenitori. Anterior acestei date, respectiv la 24 octombrie 1945, prin actul de donație autentificat sub nr. 53415 și transcris sub nr. 18726 de Tribunalul Ilfov, C.I.B. a donat fiicei sale L. dr.

M.N., bunica reclamantului, tot etajul I al imobilului , imobil ce a fost naționalizat pe numele acesteia, astfel cum rezultă din anexa la Decretul nr. 92/1950. Prin sentința civilă nr. 8921 din 17 noiembrie 2006, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul secției a V-a civilă a Tribunalului București sub nr. 2509/3/2007. Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 1069 din 10 septembrie 2007 a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul N.M.I. în contradictoriu cu pârâții N.E. și N.A.M.

și Municipiul București, prin Primarul general, a constatat că apartamentul nr. 4 situat în București, a fost preluat de stat fără titlu valabil; a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare; a admis excepția lipsei calității procesuale a pârâtului Municipiul București, prin Primarul general pe capătul de cerere privind revendicarea și a respins acțiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost respinsă acțiunea în revendicare formulată împotriva pârâtelor N.E. și N.A.M. ca nefondată; s-a luat act că reclamantul a renunțat la judecată în contradictoriu cu pârâtele M.D. (fostă N.) și C.I. (fostă N.).

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Prevederile Legii nr. 10/2001 nu exclud nici expres, nici implicit acțiunea directă în revendicare împotriva cumpărătorului, întrucât nu conțin dispoziții substanțiale imperative derogatorii de la dreptul comun în materia acțiunii în revendicare. Cu privire la primul capăt de cerere formulat de reclamant și în contextul prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 6 alin. (1), art. 8, art. 20 și art. 11 din Constituția României din anul 1948, instanța de fond a constatat că fostul proprietar al imobilului preluat fără titlu și-a păstrat calitatea și după primirea deciziei administrative sau a hotărârii judecătorești de restituire potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Pentru ipoteza în care bunul preluat fără titlu a fost înstrăinat în cadrul procesului de privatizare, sunt aplicabile prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce consacră in terminis un principiu de drept comun, al ocrotirii subdobânditorului cu titlu oneros de bună credință, în ipoteza vânzării bunului altuia, respectiv principiul validității aparenței de drept. Pentru a opera ca o excepție de la principiile quad nullum est nullum producit effectum și resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis principiul validității aparenței în drept presupune întrunirea concomitentă a condiției bunei credințe a cumpărătorului și a condiției ca acesta să se fi aflat într-o eroare comună și invincibilă, elemente a căror întrunire duce la păstrarea bunului de către cumpărător.

Vânzarea realizată de stat către chiriașul de bună credință, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerință în dreptul de proprietate a reclamantului, deoarece, urmare a acestei vânzări, reclamantul nu a mai avut posibilitatea de a intra în posesia bunului sau de a dispune de acesta. O astfel de interpretare a fost dată și de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în numeroase cauze pronunțate împotriva României (Păduraru, Porteanu, Radu, Străin). A mai reținut prima instanță că statul nu avea un titlu la momentul vânzării imobilului revendicat de reclamant, astfel că ingerința produsă prin vânzarea acestuia către chiriași era lipsită de bază legală din moment ce Legea nr. 112/1995 nu prevedea decât vânzarea bunurilor cu titlu.

În ceea ce îl privește pe cumpărător, reaua credință a acestuia trebuie dovedită, sarcina probei revenind reclamantului, fost proprietar, conform art. 1169 raportat la art. 1899 alin. (2) C. civ. În cauză o astfel de dovadă nu a fost făcută, ceea ce conduce la menținerea actului de înstrăinare. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul N.M.I. și pârâtul Municipiul București prin Primarul General. Prin apelul declarat reclamantul N.M.I. a criticat sentința ca nelegală și netemeinică susținând că, deși prima instanță a constatat că apartamentul nr. 4, a fost preluat fără titlu, în mod paradoxal a respins acțiunea în revendicare. Că, deși nu a fost învestită cu verificarea legalității contractului de vânzare-cumpărare, a aspectelor referitoare la buna sau reaua credință a pârâților, procedând la analiza lor, instanța a depășit cadrul procesual, încălcând principiul disponibilității.

A mai arătat apelantul că buna-credință nu produce efecte în cadrul acțiunii în revendicare, că în mod greșit s-a reținut că cele două titluri de proprietate exhibate de părți se află într-o strânsă legătură, bazată pe existența unui autor comun cu consecința constatării absenței ipotezei cerute probațiunii prin comparare de titluri, că dispozițiile art. 45 alin. (2) [fost art. 46 alin. (2)] din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente în cauză și că anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către pârâți, fusese pronunțată o solicitare de restituire în natură a imobilului în litigiu. Apelantul-pârât Municipiul București prin Primarul General a criticat hotărârea primei instanței întrucât în mod greșit s-a reținut că reclamantul justifică un interes în a solicita să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 552/A din 4 martie 2008 a admis apelul declarat de reclamantul N.M.I. împotriva sentinței civile nr. 1069 din 10 septembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București; a schimbat în parte sentința; a admis acțiunea în revendicare și a obligat pe intimatele N.E. și N.A.M. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie, apelantului – reclamant, apartamentul nr. 4, situat în București; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței; a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Construcția juridică a primei instanțe potrivit căreia titlul de proprietate al pârâtelor N. este valabil prin aplicarea principiului validității aparenței în drept este greșită și conduce la încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului.

Preluarea de către stat a imobilului în litigiu prin Decretul nr. 92/1950, acesta neconstituind în sine un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate încălca flagrant Constituția României în vigoare la acea dată. Este greșită concluzia primei instanțe, potrivit căreia, în speță, nu este aplicabilă procedura comparării de titluri întrucât actele de proprietate invocate de părți sunt într-o strânsă legătură, bazată pe existența unui autor comun care a transmis derivat proprietatea bunului iar apoi prin intervenția legii de naționalizare. A mai reținut curtea de apel, că în speță, buna – credință nu are relevanță juridică și nici dispozițiile art. 45 alin. (2) și art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.

Reținând că în speță titlurile părților provin de la autorii diferiți, curtea a apreciat că este mai bine caracterizat titlul de proprietate al reclamantului întrucât provine de la adevăratul proprietar, că acesta din urmă deține un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, în condițiile în care s-a recunoscut de prima instanță nevalabilitatea titlului de preluare a imobilului. În continuare, curtea de apel a făcut trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la cauzele: Străin contra României și Păduraru contra României.

Referitor la apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, Curtea a reținut că interesul reclamantului în promovarea și susținerea capătului de cerere privind constatarea preluării de către stat, fără titlu valabil, a apartamentului în litigiu este actual și după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, deoarece Legea nr. 10/2001, stabilește că toate preluările de imobile au fost abuzive însă menține distincția cu titlu valabil și fără titlu valabil. Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs pârâții N.E., N.A.M. și Municipiul București prin Primarul General, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 7 și 9 C. proc. civ.

Dezvoltând criticile de nelegalitate, recurentele-pârâte au susținut, în esență, următoarele: Spre deosebire de instanța de fond, care a interpretat corect că speța de față se află în sfera de aplicabilitate a Legii nr. 10/2001, prevalentă față de normele dreptului comun în virtutea principiului specialia generalibus derogant , instanța de apel s-a pronunțat în sensul neaplicării legii speciale. Astfel, pe parcursul aceleiași judecăți, se confirmă în cele două grade de jurisdicție parcurse până acum, că practica judiciară din România este neunitară, contradictorie, incoerentă, conducând la dezlegări imprevizibile, nedrepte și neconvingătoare. În materia acestui caz, caracterul neuniform al jurisprudenței a fost înlăturat prin Decizia din 9 – 10 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Greșit instanța de apel a apreciat că Legea nr. 10/2001 se aplică numai raporturilor juridice dintre persoanele îndreptățite și unitatea deținătoare nu și raporturilor dintre persoanele fizice. Asemănătoare acestei greșeli este și interpretarea dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că acestea nu sunt aplicabile decât în rezolvarea acțiunilor de constatare a nulității actelor de înstrăinare. Prin această greșită restrângere, hotărârea conduce la o concluzie bizară. Conform acesteia, soarta actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 ar depinde de calea procesuală pe care o alege vechiul proprietar. Recurentele-pârâte au mai susținut că întreaga construcție a hotărârii atacate se bazează pe sofisme.

O altă critică vizează modul greșit în care instanța de apel a înlăturat prezumția legală a dobânditorului de bună credință. Instanța de apel a refuzat să accepte raportul Legea nr. 10/2001 – C. civ. ca fiind un raport între legea specială și legea generală, considerând prevederile art. 45 alin. (2) ca fiind ale dreptului comun, a absolutizat înțelesul art. 2 alin. (2) din legea specială (în prezent abrogat) și a ajuns la o viziune cu totul nerealistă că problema aparenței de drept nu trebuie pusă. Au mai arătat recurentele-pârâte, că au fost încălcate dispozițiile imperative ale art. 166 C. proc. civ., în raport de sentința nr. 6477 din 30 octombrie 2003, că instanța nu s-a pronunțat asupra apărărilor formulate referitoare la lipsa de identitate dintre reclamant și persoana care a notificat, nu au fost omologate criteriile privind preferabilitatea titlurilor de proprietate.

În fine, au mai susținut că trimiterile instanței de apel la jurisprudența Curții Europene nu își găsesc aplicabilitate în speța de față. Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Municipiul București prin Primarul General a criticat hotărârea instanței de apel, ca nelegală, întrucât preluarea imobilului din litigiu de către Statul Român s-a făcut printr-un act valabil, respectiv Decretul nr. 92/1950. La termenul de judecată din data de 21 ianuarie 2010, Înalta Curte, din oficiu, a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., privind competența de soluționare a cauzei în fond și în apel, față de litigiu la data introducerii acțiunii.

Analizând motivul de recurs invocat din oficiu, s-a constatat că este fondat. În speță, reclamantul N.M.I. a investit instanța la data de 18 august 2006 cu judecarea acțiunii în revendicarea imobilului situat în București. Potrivit dispozițiilor art. 1 pct. 1 C. proc. civ., judecătoriile judecă în primă instanță toate procesele și cererile, în afară de cele date prin legi în competența altor instanțe.

În art. 2 pct. 1 lit. a) din același cod, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 1 din Legea nr. 219/2005 se prevede că tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materia comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum și procesele și cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani, iar potrivit art. 2 pct. 1 lit. b), în competența materială, ca primă instanță, a tribunalului intră procesele și cererile în materie civilă al căror obiect ori o valoare de peste 500.000 lei, cu excepția cererilor de împărțeală judiciară, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevaluabile în bani și a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terții vătămați în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.

Prin decizia nr. 32 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, s-a admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că „dispozițiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) și b) și art. 282 1 alin. (1) C. proc. civ., se interpretează în sensul că în vederea determinării competenței materiale de soluționare în primă instanță și a căilor de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile și comerciale având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept patrimonial, constatarea nulității, anularea, rezoluțiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situației anterioare”.

Din adresa nr. 5147 din 15 ianuarie 2010 (f. 16 dosar recurs) emisă de Primăria Municipiului București, rezultă că în evidențele fiscale, titular de rol fiscal pentru imobilul situat în sector 2, București, apartamentul 4, figurează N.E. imobil cu valoare de impunere de 142.202 lei, la nivelul anului 2006 și teren în suprafață de 32,24 mp. În aceste condiții competența materială de soluționare a cauzei de față în primă instanță revine Judecătoriei sectorului 2 București și nu Tribunalului București. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 raportat la art. 312 C. proc. civ., astfel că recursurile declarate pârâții N.E., N.A.M.

și Municipiul București, prin Primarul General vor fi admise, cu consecința casării deciziei nr. 152 A din 4 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și a sentinței civile nr. 1069 din 10 septembrie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Va trimite cauza spre judecare Judecătoriei sectorului 2 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții N.E. și N.A.M. și Municipiul București, prin primarul general. Casează decizia nr. 152 A din 4 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și sentința nr. 1069 din 10 septembrie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Trimite cauza spre judecare judecătoriei sectorului 2 București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2010 .