ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2089/2010

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 11 octombrie 2006 sub nr. 34596/3/2006, reclamanta K.N. a chemat în judecată pe pârâții C.V., Primăria Municipiului București și SC F. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate faptul că Statul nu a avut și nici nu are un titlu valabil asupra imobilului situat în București, B-dul F. nr. 12 A, et. I, ap. 3, iar în urma comparării titlului său de proprietate cu cel al pârâtei, să o oblige pe aceasta să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că titlul autorilor săi îl constituie actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 12349 din 19 octombrie 1940, intabulat în cartea funciară în anul 1940, conform procesului-verbal nr. 16772/1940.

Cumpărătorul a donat toate bunurile soției sale, S.F.D., care, la rândul său, la data de 13 februarie 2002, prin semnarea unui contract de donație a drepturilor asupra bunurilor sale viitoare, a cedat reclamantei dreptul de a recupera toate bunurile care au aparținut acesteia și familiei sale în România. Conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 85 din 30 octombrie 2002, reclamanta a susținut că este moștenitoarea defunctului J.D. în ceea ce privește eventualele acțiuni în revendicarea unor bunuri ce au aparținut defunctului, situate pe teritoriul României. Reclamanta a susținut că preluarea imobilului s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor Decretului nr. 111/1951, deoarece imobilul nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de bunuri enumerate de art. 1 din Decret.

Deși până în anul 1952, inclusiv, J.D. a figurat ca plătitor de impozite, la mai puțin de un an de zile s-a emis Decizia nr. 511 din 18 iulie 1953 prin care imobilul a fost trecut în administrarea Sfatului Popular al Capitalei, decizie care nu a fost niciodată comunicată fostului proprietar. În plus, Decretul nr. 111/1951 era contrar constituției în vigoare la data emiterii sale, contravenind în același timp art. 480 C. civ. și Declarației Universale a Drepturilor Omului. Mai arată reclamanta că în anul 1996, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 513, imobilul a fost vândut pârâtei C.V. Față de caracterul abuziv al vânzării, în baza Legii nr. 112/1995, reclamanta a solicitat, în urma comparării celor două titluri, lăsarea imobilului în deplină proprietate și posesie.

Prin Sentința civilă nr. 97 din 17 ianuarie 2007, pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr. 34595/3/2006 a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București. Prin Sentința civilă nr. 4617 din 6 iunie 2007 Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta K.N. și pârâții C.V., Primăria Municipiului București, în favoarea Tribunalului București, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Curții de Apel București în vederea soluționării acestuia. Prin Sentința civilă nr. 37 din 17 octombrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București a fost stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin Sentința civilă nr. 403 din 27 februarie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active, a respins acțiunea formulată de reclamanta K.N., în contradictoriu cu pârâții C.V., Primăria Municipiului București și SC F. S.A, ca fiind formulată de către o persoană fără calitate procesuală. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamant, prin Decizia nr. 15/A din 9 martie 2009, a admis calea de atac, a desființat sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru considerentele ce urmează. Curtea a constatat că, în speță, tribunalul și-a fundamentat soluția dată excepției lipsei calității procesuale active, în principal pe faptul nulității absolute a actului de donație încheiat între soții J.D.

și S.F., întrucât acest act juridic reprezintă potrivit legii române, un pact asupra unei succesiuni nedeschise, act interzis de C. civ. Curtea a constatat că, C. civ. nu reglementează în mod unitar problematica pactelor asupra unei moșteniri nedeschise. Interzicerea lor rezultă însă clar din două texte inserate în secțiunea consacrată obiectului convențiilor și, respectiv, renunțării la moștenire. Pentru ca actul să intre sub incidența prohibiției legale ca pact asupra unei moșteniri viitoare, el trebuie să aibă ca obiect drepturi asupra unei moșteniri, moștenirea în cauză să nu fie deschisă și pactul să nu fie permis în mod excepțional de lege.

Pactul care întrunește condițiile arătate este lovit de nulitate absolută și, ca atare, poate fi invocată de orice persoană interesată, cum ar fi, de exemplu, moștenitorii succesibilului care au exercitat dreptul de opțiune succesorală înainte de deschiderea moștenirii sau care au înstrăinat drepturile succesorale dintr-o moștenire nedeschisă. Analizând actul de donație din prezenta cauză ca reprezentând o astfel de instituire contractuală, Curtea a constatat că încheierea sa este permisă de dreptul francez prin excepție. De altfel, în fața primei instanțe de judecată, pârâta C.V. însăși a recunoscut faptul că actul de donație din 1961 a fost încheiat conform prevederilor legale din legislația franceză.

Întrucât actul din cauza prezentă s-a încheiat în Franța, la Paris, la data de 20 noiembrie 1961, Curtea a constatat că în cauză intervine un element de extraneitate, cu incidență asupra valabilității actului în dispută. Coroborând dispozițiile legale din Legea nr. 105/1992 art. 73 - 80 și 160, Curtea a reținut că actul juridic încheiat în Franța, intrat de altfel, în circuitul civil și nedesființat până în prezent, valabil încheiat pe teritoriul acestei țări străine, își produce efecte și pe teritoriul României, interdicția legală menționată, de a încheia pacte asupra unei succesiuni viitoare, vizând prohibiția încheierii lor pe teritoriul țării noastre. Așadar, actul juridic menționat nu este cârmuit în mod exclusiv de legea română, în sensul excepțiilor vizate de Legea nr. 105/1992, pentru a nu se putea recunoaște și a nu putea produce efectele sale juridice și pe teritoriul României.

De altfel, potrivit înscrisului doveditor al acestui act juridic, rezultă că, la momentul încheierii actului, cele două părți contractante erau cetățeni israelieni, rezidenți în Franța, astfel încât cu atât mai mult, nu li se poate opune prohibiția instituită de legea română, într-un moment când nu mai aveau, potrivit probelor administrate, cetățenie română. Reținând așadar, valabilitatea acestui act juridic încheiat în Franța, Curtea a constatat că nu intervine sancțiunea nulității absolute amintite anterior. Deși cererea privind constatarea nulității absolute a acestui act juridic și a certificatului de calitate de moștenitor a fost formulată pentru prima dată de intimata-pârâtă direct în apel, contrar art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., Curtea a constatat netemeinicia argumentelor subscrise acestei cereri, argumente care se concretizează totodată, și în apărări în favoarea soluției date de tribunal excepției invocate. Astfel, invocata lipsă a verificărilor efectuate în Franța cu privire la existența unui posibil alt certificat de moștenitor, nu este de natură a atrage nulitatea certificatului, act juridic civil intrat încă din 2002 în circuitul civil, nedesființat până în prezent, fiind obligația părții care se folosește de această apărare, de a dovedi susținerile sale, potrivit principiului general de drept consacrat și expres, prin prevederile art. 1169 C. civ. și art. 129 alin. (1) C. proc. civ., în cadrul procesului civil guvernat de principiul disponibilității.

Pe parcursul judecării cauzei în primă instanță, această parte nu a contestat certificatul, sub aspectul eficienței sale juridice și nici nu a solicitat probe în vederea dovedirii aspectului invocat, solicitare care a lipsit de asemenea, și în cursul judecării apelului când această parte a solicitat doar ca reclamanta să depună înscrisuri din care să rezulte că S.F. a acceptat în termen legal succesiunea soțului și că este unica moștenitoare, reclamanta respecificând prin actele redepuse în apel că aceste împrejurări rezultă din donația între vii încheiată în 1961, donație permisă de legea franceză. Ulterior depunerii acestor înscrisuri, pârâta C.V. nu a mai solicitat administrarea unor alte probe în acest sens.

În ceea ce privește motivul de nulitate absolută al actului de donație încheiat în 1961, relativ interdicției legale românești a pactelor asupra succesiunilor viitoare, Curtea a precizat anterior aprecierile sale care converg în sensul înlăturării acestei critici formulate în apărare, ca nefondată. Dând așadar, eficacitate juridică actului de donație din 1961, Curtea a constatat calitatea de succesor al lui J.D., a soției supraviețuitoare F.S., ce a acceptat donația potrivit conținutului actului de donație, pe care l-a semnat, devenind așadar irelevantă critica privind acceptarea tacită a succesiunii, prin folosirea în continuare, a imobilului succesoral din Franța și prin realizarea de acte de dispoziție ulterioare, asupra bunurilor succesorale, împrejurări de altfel nedovedite în cauză, prin probele administrate de reclamantă.

Într-adevăr, nici încheierea actului de donație către reclamanta K.N. nu putea avea semnificația unui act de acceptare a succesiunii, în termenul de opțiune succesorală, raportat la data încheierii sale (ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001), față de data decesului soțului (05 iulie 1982). Cum F.S. este succesoarea soțului său, J.D., iar cum cel puțin potrivit testamentului întocmit la data de 11 iunie 2001, la Paris, F.S. a instituit legatară universală, pe nepoata sa, reclamanta K.N., Curtea a apreciat că reclamanta a realizat dovada calității sale procesuale active. Accentuarea acestei concluzii rezultă și din actul de donație care confirmă legitimitatea procesuală a reclamantei în toate demersurile care vor viza redobândirea imobilelor din România care i-au aparținut S. și familiei sale.

Nu mai puțin, certificatul de calitate de moștenitor nr. 85 din 30 octombrie 2002, întocmit de notar public T.C., atestă această calitate, în lipsa desființării sale, fiind un act juridic civil intrat în circuitul civil. Curtea nu și-a însușit apărarea pârâtei în sensul că actul de donație încheiat între F.S. și reclamantă nu este valabil, ca urmare a nespecificării bunurilor - obiect material derivat, întrucât actul privește toate bunurile imobile care au aparținut donatoarei și familiei sale (deci inclusiv, soțului său), iar celelalte înscrisuri administrate în cauză delimitează imobilul în litigiu, ca fiind cuprins în obiectul actului juridic respectiv încheiat. Indiferent, potrivit testamentului din 11 iunie 2001, F.S.

i-a lăsat nepoatei sale, "toate bunurile mobile (...) și toate imobilele (...) oriunde ar fi acestea", reclamanta fiind instituită legatară universală, având deci vocație la întreaga moștenire, din activul succesoral făcând parte și acțiunile patrimoniale la care avea dreptul autorul, cum ar fi de exemplu, acțiunea în revendicare. Totodată, Curtea a constatat că apărările pârâtei C.V. privind lipsa imobilului în litigiu, din masa succesorală rămasă după J.D., ca urmare a preluării sale de către stat, cu titlu valabil, anterior decesului și ca urmare a neinițierii de demersuri pentru anularea actului statului de preluare sau pentru redobândirea bunului imobil de către proprietarul expropriat J.D.

sau de către soția sa, pe parcursul vieții lor și ca atare, privitoare la lipsa unui titlu al autorilor reclamantei, ca și al său, asupra imobilului, la momentul introducerii acțiunii, sunt apărări care se circumscriu fondului cauzei (capetele de cerere ale prezentei acțiuni fiind revendicarea, dar și constatarea nevalabilității titlului statului), astfel încât ele trebuie soluționate unitar și o dată cu fondul cauzei, potrivit și prevederilor art. 137 alin. (2) C. proc. civ.

Curtea a constatat de asemenea că obiectul controlului său de legalitate este circumscris soluției date excepției lipsei calității procesuale active, invocate prin prisma lipsei dovezii calității de moștenitor al proprietarului imobilului, anterior preluării de către stat, astfel încât, pentru a nu împieta asupra dreptului părților de acces la triplul grad de jurisdicție, Curtea nu poate pronunța direct în apel, pentru prima dată, asupra apărărilor menționate (pe care oricum, le-a calificat ca fiind de fond) și nici asupra excepției inadmisibilității acțiunii, prin prisma Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 și Legii nr. 1/2009, invocate prin notele scrise, excepție pe care tribunalul a lăsat-o nesoluționată, acordând prioritate excepției lipsei calității procesuale active.

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că reclamanta nu a făcut dovada identității dintre persoana sa și cel care este titularul dreptului afirmat. Astfel, apartamentul nr. 3 din București, B-dul F. nr. 12A, et. I, sector 2 a intrat în proprietatea Statului cu titlu în baza Decretului nr. 111/1951, conform art. 645 C. civ. potrivit căruia legea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate, titlu ce nu a fost contestat de fostul proprietar D.J., demers ce nu a fost întreprins nici de soția sa, F.S. Reclamanta nu mai putea contesta titlul de proprietate al statului cât timp autorii săi nu au făcut-o.

În dovedirea calității sale procesuale pasive reclamanta nu a putut depune certificatul de moștenitor de pe urma defunctului D.J. în care să figureze ca moștenitor F.D. și nicio altă probă din care să rezulte că aceasta din urmă a acceptat succesiunea defunctului său soț. Donația făcută de D.J. privește o succesiune deschisă, operațiune juridică interzisă de dreptul civil român, fiind vorba de un pact asupra unei succesiuni viitoare, înscrisul intitulat "act de donație" fiind nul absolut conform art. 965 și 702 C. civ. Referitor la certificatul de calitate de moștenitor nr. 85 din 30 octombrie 2002 eliberat de BNP T.C. se arată că în mod corect a fost înlăturat de prima instanță deoarece reclamanta apare ca moștenitoare a defunctului D.J., apreciindu-se nelegal de notarul public că are această calitate întrucât este donatara tuturor drepturilor succesorale a numitei D.F.S.

În apel, s-a invocat de recurentă nulitatea absolută a acestui certificat de moștenitor deoarece reclamanta nu a fost rudă cu defunctul, iar acesta nu a înțeles să-i lase vreun testament în sensul art. 650 C. civ. Certificatul de moștenitor a fost eliberat cu încălcarea prevederilor legale privind transmiterea moștenirii și a prevederilor art. 10 lit. a) din Legea nr. 36/1995. Susținerile reclamantei în sensul că D.F.S. ar fi acceptat tacit succesiunea defunctului său soț sunt nedovedite. Înscrisurile prezentate de reclamant nu sunt relevante deoarece în niciunul nu apare individualizat bunul imobil pe care aceasta îl revendică, înscrisuri redactate de altfel în limbile engleză și ebraică, precum și traduceri legalizate.

De asemenea, s-a depus doar o copie a contractului de vânzare-cumpărare executată la Arhivele Statului și nu actul ce ar fi trebuit să existe în posesia lui J. și S.D. Reclamanta nu a depus copii de pe certificatele de deces ale soților D., ci numai copii legalizate, și nici certificatul de căsătorie al soților D., ci doar un extras al stării civile. Totodată, reclamanta nu a făcut dovada că J.D. este aceeași persoană cu J.D. Contractul încheiat între reclamantă și S.D. dă dreptul reclamantei să recupereze bunurile/despăgubirile de la Statul Român și nu de la recurentă. Instanța nu și-a exercitat rolul activ în stabilirea corectă a situației de fapt, nu a analizat și nu s-a pronunțat pe apărările formulate de recurentă în apel.

Intimații, legal citați, nu au formulat întâmpinare conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed. Într-adevăr, legea română interzice pactele asupra unor succesiuni viitoare potrivit art. 965 C. civ., conform căruia pot face obiectul unei obligații și bunurile viitoare, cu excepția succesiunilor nedeschise, chiar dacă ar exista acordul despre a cărei moștenire este vorba. Instanța de apel și-a întemeiat soluția însă nu pe dispozițiile C. civ. român, ci, constatând intervenit un element de extraneitate, actul fiind încheiat la 20 noiembrie 1961 în Paris, Franța, a dat eficiență dispozițiilor art. 73 - 80 și 160 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.

Recurenta, prin motivele de recurs formulate împotriva deciziei pronunțate în calea devolutivă de atac, nu critică această interpretare dată de instanță și nici temeiul de drept invocat, Legea nr. 105/1991, făcând vorbire, în exclusivitate, de nulitatea absolută a actului de donație conform dispozițiilor legii române. Simpla referire la necesitatea analizării probelor în raport de prevederile dreptului intern nu reprezintă o critică în sensul legii, câtă vreme nu se arată de ce nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 105/1992.

În consecință, statuările instanței de apel referitoare la valabilitatea actului juridic încheiat în Franța, intrat în circuitul civil și nedesființat, valabil încheiat pe teritoriul francez, precum și la faptul că acesta își produce efecte și pe teritoriul României, ca efect al Legii nr. 105/1992, întrucât interdicția de a încheia pacte asupra unei succesiuni viitoare vizează posibilitatea încheierii lor pe teritoriul țării noastre, au intrat în putere de lucru judecat, față de limitele învestirii instanței de recurs de către pârâtă. Criticile din recurs privitoare la probatoriile administrate ori la absența probatoriilor nu reprezintă motive de nelegalitate în sensul art. 304 alin. (1) C. proc.

civ., acestea vizând strict aspecte de netemeinicie, ce nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac. Calitatea procesuală a reclamantei rezultă, astfel cum a reținut și instanța de apel, și din certificatul de calitate de moștenitor nr. 85 din 30 octombrie 2002, întocmit la BNP T.C., certificat valid, intrat în circuitul civil. Reclamanta fiind instituită de autoarea sa, soția proprietarului imobilului revendicat, drept legatară universală asupra moștenirii din activul căreia fac parte și acțiunile patrimoniale de reparație cu privire la bunurile preluate de stat, are calitatea de a exercita acțiunea specifică apărării unui drept de proprietate imobiliară, acțiunea în revendicare. Drept urmare, statuările instanței de apel referitoare la calitatea procesuală activă a reclamantei sunt legale.

Înalta Curte, pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta C.V. împotriva Deciziei nr. 151 din 9 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2010.