ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2089/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2089/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului civil de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la data de 11 octombrie 2006 sub nr. 34596/3/2006,

reclamanta K.N. a chemat în judecată pe pârâții C.V., Primăria Municipiului

București și SC F. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța

să constate faptul că Statul nu a avut și nici nu are un titlu valabil asupra

imobilului situat în București, B-dul F. nr. 12 A, et. I, ap. 3, iar în urma

comparării titlului său de proprietate cu cel al pârâtei, să o oblige pe

aceasta să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul, cu cheltuieli de

judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că titlul autorilor săi îl constituie actul de

vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 12349 din 19

octombrie 1940, intabulat în cartea funciară în anul 1940, conform

procesului-verbal nr. 16772/1940. Cumpărătorul a donat toate bunurile soției

sale, S.F.D., care, la rândul său, la data de 13 februarie 2002, prin semnarea

unui contract de donație a drepturilor asupra bunurilor sale viitoare, a cedat

reclamantei dreptul de a recupera toate bunurile care au aparținut acesteia și

familiei sale în România. Conform certificatului de calitate de moștenitor nr.

85 din 30 octombrie 2002, reclamanta a susținut că este moștenitoarea

defunctului J.D. în ceea ce privește eventualele acțiuni în revendicarea unor

bunuri ce au aparținut defunctului, situate pe teritoriul României.

Reclamanta a susținut

că preluarea imobilului s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor Decretului nr.

111/1951, deoarece imobilul nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de

bunuri enumerate de art. 1 din Decret. Deși până în anul 1952, inclusiv, J.D. a

figurat ca plătitor de impozite, la mai puțin de un an de zile s-a emis Decizia

nr. 511 din 18 iulie 1953 prin care imobilul a fost trecut în administrarea

Sfatului Popular al Capitalei, decizie care nu a fost niciodată comunicată

fostului proprietar. În plus, Decretul nr. 111/1951 era contrar constituției în

vigoare la data emiterii sale, contravenind în același timp art. 480 C. civ. și

Declarației Universale a Drepturilor Omului. Mai arată reclamanta că în anul

1996, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 513, imobilul a fost vândut

pârâtei C.V. Față de caracterul abuziv al vânzării, în baza Legii nr. 112/1995,

reclamanta a solicitat, în urma comparării celor două titluri, lăsarea

imobilului în deplină proprietate și posesie.

Prin Sentința civilă

nr. 97 din 17 ianuarie 2007, pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr.

34595/3/2006 a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Sectorului 2 București.

Prin Sentința civilă

nr. 4617 din 6 iunie 2007 Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția

necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, a declinat

competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta K.N. și pârâții C.V.,

Primăria Municipiului București, în favoarea Tribunalului București, a

constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Curții de

Apel București în vederea soluționării acestuia.

Prin Sentința civilă

nr. 37 din 17 octombrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București a fost

stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București.

Prin Sentința civilă

nr. 403 din 27 februarie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă a

admis excepția lipsei calității procesuale active, a respins acțiunea formulată

de reclamanta K.N., în contradictoriu cu pârâții C.V., Primăria Municipiului

București și SC F. S.A, ca fiind formulată de către o persoană fără calitate

procesuală.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamant, prin Decizia nr. 15/A

din 9 martie 2009, a admis calea de atac, a desființat sentința cu trimiterea

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru considerentele ce urmează.

Curtea a constatat

că, în speță, tribunalul și-a fundamentat soluția dată excepției lipsei

calității procesuale active, în principal pe faptul nulității absolute a

actului de donație încheiat între soții J.D. și S.F., întrucât acest act

juridic reprezintă potrivit legii române, un pact asupra unei succesiuni

nedeschise, act interzis de C. civ.

Curtea a constatat

că, C. civ. nu reglementează în mod unitar problematica pactelor asupra unei

moșteniri nedeschise. Interzicerea lor rezultă însă clar din două texte

inserate în secțiunea consacrată obiectului convențiilor și, respectiv,

renunțării la moștenire.

Pentru ca actul să

intre sub incidența prohibiției legale ca pact asupra unei moșteniri viitoare,

el trebuie să aibă ca obiect drepturi asupra unei moșteniri, moștenirea în

cauză să nu fie deschisă și pactul să nu fie permis în mod excepțional de lege.

Pactul care

întrunește condițiile arătate este lovit de nulitate absolută și, ca atare,

poate fi invocată de orice persoană interesată, cum ar fi, de exemplu,

moștenitorii succesibilului care au exercitat dreptul de opțiune succesorală

înainte de deschiderea moștenirii sau care au înstrăinat drepturile succesorale

dintr-o moștenire nedeschisă.

Analizând actul de

donație din prezenta cauză ca reprezentând o astfel de instituire contractuală,

Curtea a constatat că încheierea sa este permisă de dreptul francez prin

excepție.

De altfel, în fața

primei instanțe de judecată, pârâta C.V. însăși a recunoscut faptul că actul de

donație din 1961 a fost încheiat conform prevederilor legale din legislația

franceză.

Întrucât actul din

cauza prezentă s-a încheiat în Franța, la Paris, la data de 20 noiembrie 1961,

Curtea a constatat că în cauză intervine un element de extraneitate, cu

incidență asupra valabilității actului în dispută.

Coroborând

dispozițiile legale din Legea nr. 105/1992 art. 73 - 80 și 160, Curtea a

reținut că actul juridic încheiat în Franța, intrat de altfel, în circuitul

civil și nedesființat până în prezent, valabil încheiat pe teritoriul acestei

țări străine, își produce efecte și pe teritoriul României, interdicția legală

menționată, de a încheia pacte asupra unei succesiuni viitoare, vizând

prohibiția încheierii lor pe teritoriul țării noastre.

Așadar, actul juridic

menționat nu este cârmuit în mod exclusiv de legea română, în sensul

excepțiilor vizate de Legea nr. 105/1992, pentru a nu se putea recunoaște și a

nu putea produce efectele sale juridice și pe teritoriul României.

De altfel, potrivit

înscrisului doveditor al acestui act juridic, rezultă că, la momentul

încheierii actului, cele două părți contractante erau cetățeni israelieni,

rezidenți în Franța, astfel încât cu atât mai mult, nu li se poate opune

prohibiția instituită de legea română, într-un moment când nu mai aveau,

potrivit probelor administrate, cetățenie română.

Reținând așadar,

valabilitatea acestui act juridic încheiat în Franța, Curtea a constatat că nu

intervine sancțiunea nulității absolute amintite anterior.

Deși cererea privind

constatarea nulității absolute a acestui act juridic și a certificatului de

calitate de moștenitor a fost formulată pentru prima dată de intimata-pârâtă

direct în apel, contrar art. 294 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a constatat

netemeinicia argumentelor subscrise acestei cereri, argumente care se

concretizează totodată, și în apărări în favoarea soluției date de tribunal

excepției invocate. Astfel, invocata lipsă a verificărilor efectuate în Franța

cu privire la existența unui posibil alt certificat de moștenitor, nu este de

natură a atrage nulitatea certificatului, act juridic civil intrat încă din

2002 în circuitul civil, nedesființat până în prezent, fiind obligația părții

care se folosește de această apărare, de a dovedi susținerile sale, potrivit

principiului general de drept consacrat și expres, prin prevederile art. 1169

C. civ. și art. 129 alin. (1) C. proc. civ., în cadrul procesului civil

guvernat de principiul disponibilității.

Pe parcursul

judecării cauzei în primă instanță, această parte nu a contestat certificatul,

sub aspectul eficienței sale juridice și nici nu a solicitat probe în vederea

dovedirii aspectului invocat, solicitare care a lipsit de asemenea, și în

cursul judecării apelului când această parte a solicitat doar ca reclamanta să

depună înscrisuri din care să rezulte că S.F. a acceptat în termen legal

succesiunea soțului și că este unica moștenitoare, reclamanta respecificând

prin actele redepuse în apel că aceste împrejurări rezultă din donația între

vii încheiată în 1961, donație permisă de legea franceză. Ulterior depunerii

acestor înscrisuri, pârâta C.V. nu a mai solicitat administrarea unor alte

probe în acest sens.

În ceea ce privește

motivul de nulitate absolută al actului de donație încheiat în 1961, relativ

interdicției legale românești a pactelor asupra succesiunilor viitoare, Curtea

a precizat anterior aprecierile sale care converg în sensul înlăturării acestei

critici formulate în apărare, ca nefondată.

Dând așadar,

eficacitate juridică actului de donație din 1961, Curtea a constatat calitatea

de succesor al lui J.D., a soției supraviețuitoare F.S., ce a acceptat donația

potrivit conținutului actului de donație, pe care l-a semnat, devenind așadar

irelevantă critica privind acceptarea tacită a succesiunii, prin folosirea în

continuare, a imobilului succesoral din Franța și prin realizarea de acte de

dispoziție ulterioare, asupra bunurilor succesorale, împrejurări de altfel

nedovedite în cauză, prin probele administrate de reclamantă. Într-adevăr, nici

încheierea actului de donație către reclamanta K.N. nu putea avea semnificația

unui act de acceptare a succesiunii, în termenul de opțiune succesorală,

raportat la data încheierii sale (ulterior intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001), față de data decesului soțului (05 iulie 1982).

Cum F.S. este

succesoarea soțului său, J.D., iar cum cel puțin potrivit testamentului

întocmit la data de 11 iunie 2001, la Paris, F.S. a instituit legatară

universală, pe nepoata sa, reclamanta K.N., Curtea a apreciat că reclamanta a

realizat dovada calității sale procesuale active. Accentuarea acestei concluzii

rezultă și din actul de donație care confirmă legitimitatea procesuală a

reclamantei în toate demersurile care vor viza redobândirea imobilelor din

România care i-au aparținut S. și familiei sale. Nu mai puțin, certificatul de

calitate de moștenitor nr. 85 din 30 octombrie 2002, întocmit de notar public

T.C., atestă această calitate, în lipsa desființării sale, fiind un act juridic

civil intrat în circuitul civil.

Curtea nu și-a

însușit apărarea pârâtei în sensul că actul de donație încheiat între F.S. și

reclamantă nu este valabil, ca urmare a nespecificării bunurilor - obiect

material derivat, întrucât actul privește toate bunurile imobile care au

aparținut donatoarei și familiei sale (deci inclusiv, soțului său), iar

celelalte înscrisuri administrate în cauză delimitează imobilul în litigiu, ca

fiind cuprins în obiectul actului juridic respectiv încheiat.

Indiferent, potrivit

testamentului din 11 iunie 2001, F.S. i-a lăsat nepoatei sale, "toate

bunurile mobile (...) și toate imobilele (...) oriunde ar fi acestea",

reclamanta fiind instituită legatară universală, având deci vocație la întreaga

moștenire, din activul succesoral făcând parte și acțiunile patrimoniale la

care avea dreptul autorul, cum ar fi de exemplu, acțiunea în revendicare.

Totodată, Curtea a

constatat că apărările pârâtei C.V. privind lipsa imobilului în litigiu, din

masa succesorală rămasă după J.D., ca urmare a preluării sale de către stat, cu

titlu valabil, anterior decesului și ca urmare a neinițierii de demersuri

pentru anularea actului statului de preluare sau pentru redobândirea bunului

imobil de către proprietarul expropriat J.D. sau de către soția sa, pe

parcursul vieții lor și ca atare, privitoare la lipsa unui titlu al autorilor

reclamantei, ca și al său, asupra imobilului, la momentul introducerii

acțiunii, sunt apărări care se circumscriu fondului cauzei (capetele de cerere

ale prezentei acțiuni fiind revendicarea, dar și constatarea nevalabilității

titlului statului), astfel încât ele trebuie soluționate unitar și o dată cu

fondul cauzei, potrivit și prevederilor art. 137 alin. (2) C. proc. civ.

Curtea a constatat de

asemenea că obiectul controlului său de legalitate este circumscris soluției

date excepției lipsei calității procesuale active, invocate prin prisma lipsei

dovezii calității de moștenitor al proprietarului imobilului, anterior

preluării de către stat, astfel încât, pentru a nu împieta asupra dreptului

părților de acces la triplul grad de jurisdicție, Curtea nu poate pronunța

direct în apel, pentru prima dată, asupra apărărilor menționate (pe care

oricum, le-a calificat ca fiind de fond) și nici asupra excepției

inadmisibilității acțiunii, prin prisma Deciziei în interesul legii nr. 33/2008

și Legii nr. 1/2009, invocate prin notele scrise, excepție pe care tribunalul a

lăsat-o nesoluționată, acordând prioritate excepției lipsei calității

procesuale active.

Împotriva deciziei a

declarat recurs pârâta criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin dezvoltarea

motivelor de recurs se arată că reclamanta nu a făcut dovada identității dintre

persoana sa și cel care este titularul dreptului afirmat.

Astfel, apartamentul

nr. 3 din București, B-dul F. nr. 12A, et. I, sector 2 a intrat în proprietatea

Statului cu titlu în baza Decretului nr. 111/1951, conform art. 645 C. civ.

potrivit căruia legea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate,

titlu ce nu a fost contestat de fostul proprietar D.J., demers ce nu a fost

întreprins nici de soția sa, F.S.

Reclamanta nu mai

putea contesta titlul de proprietate al statului cât timp autorii săi nu au

făcut-o.

În dovedirea

calității sale procesuale pasive reclamanta nu a putut depune certificatul de

moștenitor de pe urma defunctului D.J. în care să figureze ca moștenitor F.D.

și nicio altă probă din care să rezulte că aceasta din urmă a acceptat

succesiunea defunctului său soț.

Donația făcută de

D.J. privește o succesiune deschisă, operațiune juridică interzisă de dreptul

civil român, fiind vorba de un pact asupra unei succesiuni viitoare, înscrisul

intitulat "act de donație" fiind nul absolut conform art. 965 și 702

C. civ.

Referitor la

certificatul de calitate de moștenitor nr. 85 din 30 octombrie 2002 eliberat de

BNP T.C. se arată că în mod corect a fost înlăturat de prima instanță deoarece

reclamanta apare ca moștenitoare a defunctului D.J., apreciindu-se nelegal de

notarul public că are această calitate întrucât este donatara tuturor

drepturilor succesorale a numitei D.F.S.

În apel, s-a invocat

de recurentă nulitatea absolută a acestui certificat de moștenitor deoarece

reclamanta nu a fost rudă cu defunctul, iar acesta nu a înțeles să-i lase vreun

testament în sensul art. 650 C. civ. Certificatul de moștenitor a fost eliberat

cu încălcarea prevederilor legale privind transmiterea moștenirii și a

prevederilor art. 10 lit. a) din Legea nr. 36/1995.

Susținerile

reclamantei în sensul că D.F.S. ar fi acceptat tacit succesiunea defunctului

său soț sunt nedovedite.

Înscrisurile

prezentate de reclamant nu sunt relevante deoarece în niciunul nu apare

individualizat bunul imobil pe care aceasta îl revendică, înscrisuri redactate

de altfel în limbile engleză și ebraică, precum și traduceri legalizate.

De asemenea, s-a

depus doar o copie a contractului de vânzare-cumpărare executată la Arhivele

Statului și nu actul ce ar fi trebuit să existe în posesia lui J. și S.D.

Reclamanta nu a depus copii de pe certificatele de deces ale soților D., ci

numai copii legalizate, și nici certificatul de căsătorie al soților D., ci

doar un extras al stării civile. Totodată, reclamanta nu a făcut dovada că J.D.

este aceeași persoană cu J.D.

Contractul încheiat

între reclamantă și S.D. dă dreptul reclamantei să recupereze

bunurile/despăgubirile de la Statul Român și nu de la recurentă.

Instanța nu și-a

exercitat rolul activ în stabilirea corectă a situației de fapt, nu a analizat

și nu s-a pronunțat pe apărările formulate de recurentă în apel.

Intimații, legal

citați, nu au formulat întâmpinare conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate și a

dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte reține caracterul

nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.

Într-adevăr, legea

română interzice pactele asupra unor succesiuni viitoare potrivit art. 965 C.

civ., conform căruia pot face obiectul unei obligații și bunurile viitoare, cu

excepția succesiunilor nedeschise, chiar dacă ar exista acordul despre a cărei

moștenire este vorba.

Instanța de apel și-a

întemeiat soluția însă nu pe dispozițiile C. civ. român, ci, constatând

intervenit un element de extraneitate, actul fiind încheiat la 20 noiembrie

1961 în Paris, Franța, a dat eficiență dispozițiilor art. 73 - 80 și 160 din

Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept

internațional privat.

Recurenta, prin

motivele de recurs formulate împotriva deciziei pronunțate în calea devolutivă

de atac, nu critică această interpretare dată de instanță și nici temeiul de

drept invocat, Legea nr. 105/1991, făcând vorbire, în exclusivitate, de

nulitatea absolută a actului de donație conform dispozițiilor legii române.

Simpla referire la

necesitatea analizării probelor în raport de prevederile dreptului intern nu

reprezintă o critică în sensul legii, câtă vreme nu se arată de ce nu sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 105/1992.

În consecință,

statuările instanței de apel referitoare la valabilitatea actului juridic

încheiat în Franța, intrat în circuitul civil și nedesființat, valabil încheiat

pe teritoriul francez, precum și la faptul că acesta își produce efecte și pe

teritoriul României, ca efect al Legii nr. 105/1992, întrucât interdicția de a

încheia pacte asupra unei succesiuni viitoare vizează posibilitatea încheierii

lor pe teritoriul țării noastre, au intrat în putere de lucru judecat, față de

limitele învestirii instanței de recurs de către pârâtă.

Criticile din recurs

privitoare la probatoriile administrate ori la absența probatoriilor nu

reprezintă motive de nelegalitate în sensul art. 304 alin. (1) C. proc. civ.,

acestea vizând strict aspecte de netemeinicie, ce nu pot fi analizate în calea

extraordinară de atac.

Calitatea procesuală

a reclamantei rezultă, astfel cum a reținut și instanța de apel, și din

certificatul de calitate de moștenitor nr. 85 din 30 octombrie 2002, întocmit

la BNP T.C., certificat valid, intrat în circuitul civil.

Reclamanta fiind

instituită de autoarea sa, soția proprietarului imobilului revendicat, drept

legatară universală asupra moștenirii din activul căreia fac parte și acțiunile

patrimoniale de reparație cu privire la bunurile preluate de stat, are

calitatea de a exercita acțiunea specifică apărării unui drept de proprietate

imobiliară, acțiunea în revendicare.

Drept urmare,

statuările instanței de apel referitoare la calitatea procesuală activă a

reclamantei sunt legale.

Înalta Curte, pentru

considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta C.V. împotriva Deciziei nr. 151 din 9 martie 2009 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 martie 2010.