ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3723/2009

Deliberând asupra recursului penal de față, constată următoarele: Prin încheierea din data de 4 noiembrie 2009, pronunțată în dosarul nr. 2108/3/2008, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a art. 378 alin. (1 1 ) C. proc. pen., invocată de recurentul inculpat A.I. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în esență, că în cauză nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, fiind lipsită de interes. Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a formulat recurs, prin avocat, inculpatul A.I.

Prin motivele de recurs, inculpatul a criticat hotărârea instanței sub aspectul greșitei respingeri a cererii de sesizare a Curții Constituționale , în cauză fiind încălcate dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu consecința împiedicării instanței constituționale de a-și exercita competența de a decide asupra excepției invocate. Examinând hotărârea atacată sub toate aspectele invocate de inculpat, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat, soluția primei instanțe fiind legală și temeinică. Din actele și lucrările dosarului, se constată că prin sentința penală nr. 2707/2007, Judecătoria Sectorului 5 a dispus, printre alte dispoziții, și condamnarea inculpatului A.I.

în baza art. 178 alin. (2), (5) C. pen. la 6 ani închisoare, în baza art. 184 alin. (2), (4) C. pen. la 2 ani închisoare, iar în baza art. 85 pct. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 la 3 ani închisoare, dispunându-se ca în final inculpatul să execute o pedeapsă rezultantă de 7 ani închisoare. Prin decizia penală nr. 120/A din 19 februarie 2009 Tribunalul București, secția I penală, a admis apelurile formulate de inculpat și părțile civile și a modificat, în parte, sentința penală atacată atât sub aspectul laturii civile, cât și penale, decizie care a fost atacată cu recurs de parchet și de către părți. În cadrul acestei faze procesuale, inculpatul A.I. a invocat, în fața Curții de Apel București, instanță de recurs, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 378 alin. (1 1) C. proc.

pen., în raport cu dispozițiile art. 21 alin. (3) și art. 24 alin. (1) din Constituția României, susținând că această normă legală aduce atingere dreptului unui acuzat de a participa activ la soluționarea pricinii în care este inculpat, în condițiile obligației instanței de apel de a-l audia doar dacă acesta nu a fost audiat de instanța fondului și nu s-a pronunțat o hotărâre de condamnare împotriva acestuia. Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate este admisibilă atunci când excepția vizează o lege, ordonanță, dispoziție dintr-un astfel de act normativ care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acesteia, este invocată de părți, procuror sau din oficiu de către instanță și nu a fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

La prima vedere, în cauză, cerințele textului de lege citat ar fi îndeplinite, dar în fapt, Înalta Curte constată că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 378 alin. (1 1 ) C. proc. pen. este inadmisibilă, după cum corect a reținut și prima instanță, în condițiile în care, în fapt, prin această cerere se tinde, pe de o parte, la tergiversarea cauzei în care recurentul este inculpat, iar pe de altă parte, această solicitare ar putea reprezenta o eventuală critică adusă soluționării cauzei de către instanța de apel. După cum corect a reținut și prima instanță, art. 378 alin. (1 1 ) C. proc. pen. nu conține o interdicție a audierii inculpatului în faza apelului.

Astfel, în alin. (1) al acestui articol se prevede că instanța de apel verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a oricăror probe noi administrate în fața instanței de control judiciar. În alin. (1 1 ) sunt prevăzute situațiile în care instanța de apel este obligată să dispună audierea inculpatului (situația în care inculpatul nu a fost audiat de către prima instanță și situația în care nu a fost pronunțată o soluție de condamnare împotriva acestuia), situații care nu se regăsesc în cauză. Rezultă că nimic nu se opune ca instanța de apel, să procedeze la reaudierea inculpatului, reaudiere care, în speță, nu a avut loc față de poziția procesuală a inculpatului care a învederat tribunalului că nu are declarații noi de făcut în raport cu cele anterioare.

În consecință, în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 29 din Legea nr. 47/1992, pentru a putea fi sesizată Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată, întrucât această instanță nu se poate pronunța cu privire la utilitatea sau cu privire la administrarea și interpretarea unei probe, în vederea influențării soluției ce urmează a fi pronunțată de către instanța de judecată. Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.I. împotriva încheierii din 4 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 2108/3/2008 (730/2009). Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 10 noiembrie 2009.