ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 655/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată,

reclamantul D.V., a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul

Justiției si Libertăților Cetățenești

(Direcția Cetățenie), solicitând ca prin sentința ce se va

pronunța să fie obligată pârâta să soluționeze cu precădere

cererea de redobândire a cetățeniei române, ce face obiectul

dosarului nr. 3333/RD/2006, în 30 zile de la data rămânerii irevocabile a

hotărârii, cu obligarea paratului la daune morale de 1000 lei.

În motivarea

acțiunii s-a arătat că în anul 2006, reclamantul a formulat

cerere de redobândire a cetățeniei române, anexând la dosar dovada

îndeplinirii tuturor cerințelor legale. Dosarul a fost înregistrat sub nr.

3333/RD/2006 la Ministerul Justiției.

În data de 08 decembrie 2008 si ulterior la 19 ianuarie 2009 reclamantul

a depus cereri de urgentare a soluționării dosarului, solicitând

informații concrete cu privire la acesta, însă nu a primit

răspuns de la autoritatea pârâtă.

Reclamantul a apreciat că există un refuz nejustificat din

partea pârâtului de a soluționa cererea de redobândire a

cetățeniei romane într-un termen scurt, rezonabil.

Reclamantul a mai arătat că daunele morale sunt justificate

deoarece s-a încălcat demnitatea umană și a fost privat de

drepturile constituționale o perioadă îndelungată de timp.

Prin sentința civilă nr. 2727 din

24 iunie 2009 Curtea de Apel București a admis în partea acțiunea

reclamantului, a obligat pârâtul să analizeze cererea de redobândire a

cetățeniei române înregistrată de reclamant sub nr. 3333/RD/2006

în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței

și a anulat cererea de daune ca netimbrată.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța a reținut că așa cum rezultă

din acțiunea reclamantului și din cererea de revenire asupra

soluționării dosarului de redobândire a cetățeniei romane,

acesta a depus toate înscrisurile prevăzute de lege, iar pârâtul nu a

făcut o probă contrară.

Având în vedere că de la data

depunerii cererii au trecut peste 3 ani de zile, instanța de fond a

constatat refuzul nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea

reclamantului într-un termen rezonabil în accepțiunea art. 6 alin. (1) din

CEDO precum și art. 21 alin. (3) din Constituția României.

De asemenea, instanța de fond a

anulat cererea privind acordarea daunelor morale ca netimbrată.

Împotriva acestei hotărâri

recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților

Cetățenești a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată

că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală

fiind dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul-pârât mai susține că potrivit art. 11 din Legea nr.

21/199, aprobarea cererilor ce au ca obiect cetățenia română se

face prin ordin al ministrului justiției însă, cererea formulată

de reclamant era examinată și avizată pozitiv de Comisia pentru

cetățenie din data de 16 martie 2009.

Mai mult, la data pronunțării hotărârii de către

instanța de fond cererea reclamantului era aprobată și prin ordin

al ministrului justiției, ordin publicat în Monitorul Oficial al României

nr. 1637/C din 12 iunie 2009, astfel încât soluția instanței nu putea

fi alta decât respingerea acțiunii ca fiind rămasă

fără obiect

Examinând cauza și sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor

arăta în continuare.

Prevederile art. 1 din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată și

completată prin Legea nr. 262/2007, statuează că „orice

persoană care se consideră vătămată într-un drept al

său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică,

printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a

unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ

competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a

interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Interesul legitim poate fi atât privat cât și public”.

Așa cum corect a reținut

și instanța de fond, reclamantul-intimat s-a adresat în mai multe

rânduri, solicitând redobândirea cetățeniei române, în temeiul Legii

nr. 21/1991, republicată, cu modificările și completările

ulterioare.

Problema care se impune a fi

rezolvată în cauza de față este legată de termenul în care

autoritățile române trebuie să soluționeze cererile de redobândire

a cetățeniei române.

Din lecturarea Legii nr. 21/1991,

rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un

termen în care autoritățile române să proceseze astfel de

cereri.

Ca atare, în lipsa unui asemenea termen

legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din

Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002,

potrivit căruia: „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel

încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea,

păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau

eliberarea unui atestat de cetățenie”.

Doctrina europeană a

arătat că noțiunea de „termen rezonabil” este o

noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii

stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat

într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în

considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul

său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului

procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce

conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.

Înalta Curte nu va reține nici susținerile

recurentului potrivit cărora la data pronunțării hotărârii

cererea reclamantului era examinată și avizată de Comisia pentru

Cetățenie, fiind aprobată prin ordin al ministrului

justiției publicat în M.Of. nr. 433 din 25 iunie 2009, astfel că

instanța trebuia să respingă acțiunea ca rămasă

fără obiect.

Din actele și lucrările dosarului

rezultă că în fața instanței de fond recurentul nu a

făcut dovada celor susținute în recurs.

Mai mult, instanța de fond a amânat

cauza la cererea recurentului-pârât pentru pregătirea apărării,

însă la pronunțarea hotărârii recurentul-pârât nu a depus nici întâmpinare

și nici înscrisuri cu care să dovedească că cererea reclamantului

a fost soluționată.

Astfel fiind, Înalta Curte constată

că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate

și nu pot fi primite iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre

temeinică și legală pe care o va menține.

În consecință, pentru considerentele

arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul

Justiției și Libertăților Cetățenești,

împotriva sentinței civile nr. 2727 din 24 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 9 februarie 2010.