ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 655/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul D.V., a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiției si Libertăților Cetățenești (Direcția Cetățenie), solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligată pârâta să soluționeze cu precădere cererea de redobândire a cetățeniei române, ce face obiectul dosarului nr. 3333/RD/2006, în 30 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, cu obligarea paratului la daune morale de 1000 lei. În motivarea acțiunii s-a arătat că în anul 2006, reclamantul a formulat cerere de redobândire a cetățeniei române, anexând la dosar dovada îndeplinirii tuturor cerințelor legale.

Dosarul a fost înregistrat sub nr. 3333/RD/2006 la Ministerul Justiției. În data de 08 decembrie 2008 si ulterior la 19 ianuarie 2009 reclamantul a depus cereri de urgentare a soluționării dosarului, solicitând informații concrete cu privire la acesta, însă nu a primit răspuns de la autoritatea pârâtă. Reclamantul a apreciat că există un refuz nejustificat din partea pârâtului de a soluționa cererea de redobândire a cetățeniei romane într-un termen scurt, rezonabil. Reclamantul a mai arătat că daunele morale sunt justificate deoarece s-a încălcat demnitatea umană și a fost privat de drepturile constituționale o perioadă îndelungată de timp.

Prin sentința civilă nr. 2727 din 24 iunie 2009 Curtea de Apel București a admis în partea acțiunea reclamantului, a obligat pârâtul să analizeze cererea de redobândire a cetățeniei române înregistrată de reclamant sub nr. 3333/RD/2006 în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței și a anulat cererea de daune ca netimbrată. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că așa cum rezultă din acțiunea reclamantului și din cererea de revenire asupra soluționării dosarului de redobândire a cetățeniei romane, acesta a depus toate înscrisurile prevăzute de lege, iar pârâtul nu a făcut o probă contrară. Având în vedere că de la data depunerii cererii au trecut peste 3 ani de zile, instanța de fond a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea reclamantului într-un termen rezonabil în accepțiunea art. 6 alin. (1) din CEDO precum și art. 21 alin. (3) din Constituția României.

De asemenea, instanța de fond a anulat cererea privind acordarea daunelor morale ca netimbrată. Împotriva acestei hotărâri recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală fiind dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul-pârât mai susține că potrivit art. 11 din Legea nr. 21/199, aprobarea cererilor ce au ca obiect cetățenia română se face prin ordin al ministrului justiției însă, cererea formulată de reclamant era examinată și avizată pozitiv de Comisia pentru cetățenie din data de 16 martie 2009. Mai mult, la data pronunțării hotărârii de către instanța de fond cererea reclamantului era aprobată și prin ordin al ministrului justiției, ordin publicat în Monitorul Oficial al României nr. 1637/C din 12 iunie 2009, astfel încât soluția instanței nu putea fi alta decât respingerea acțiunii ca fiind rămasă fără obiect Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Prevederile art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată și completată prin Legea nr. 262/2007, statuează că „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat cât și public”. Așa cum corect a reținut și instanța de fond, reclamantul-intimat s-a adresat în mai multe rânduri, solicitând redobândirea cetățeniei române, în temeiul Legii nr. 21/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Problema care se impune a fi rezolvată în cauza de față este legată de termenul în care autoritățile române trebuie să soluționeze cererile de redobândire a cetățeniei române. Din lecturarea Legii nr. 21/1991, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un termen în care autoritățile române să proceseze astfel de cereri. Ca atare, în lipsa unui asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit căruia: „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie”.

Doctrina europeană a arătat că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret. Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile. Înalta Curte nu va reține nici susținerile recurentului potrivit cărora la data pronunțării hotărârii cererea reclamantului era examinată și avizată de Comisia pentru Cetățenie, fiind aprobată prin ordin al ministrului justiției publicat în M.Of.

nr. 433 din 25 iunie 2009, astfel că instanța trebuia să respingă acțiunea ca rămasă fără obiect. Din actele și lucrările dosarului rezultă că în fața instanței de fond recurentul nu a făcut dovada celor susținute în recurs. Mai mult, instanța de fond a amânat cauza la cererea recurentului-pârât pentru pregătirea apărării, însă la pronunțarea hotărârii recurentul-pârât nu a depus nici întâmpinare și nici înscrisuri cu care să dovedească că cererea reclamantului a fost soluționată. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, împotriva sentinței civile nr. 2727 din 24 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2010.