ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1593/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1 .Obiectul acțiunii și

procedura derulată în primă instanță

Reclamantul R.P. a sesizat prin

două plângeri, înregistrate la Consiliul Superior al Magistraturii sub nr.

1/9650/1154 din 24 martie 2008 și nr. 1/12227/1154 din 16 aprilie 2008

și la Comisia de disciplină pentru judecători sub nr. 664 din 27

martie 2008 și nr. 871 din 21 aprilie 2008, aspecte referitoare la

activitatea unor judecători din cadrul Curții de Apel Pitești,

solicitând sancționarea disciplinară a acestora pentru abaterea

prevăzută de art. 99 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind

statutul judecătorilor și procurorilor, republicată.

Aspectele sesizate în cele două

plângeri au fost analizate și cenzurate de către Serviciul de

inspecție judiciară pentru judecători din cadrul Consiliului

Superior al Magistraturii, și prin adresele nr. 1194/IJ/871 /SIJ/2008

și nr. 926/IJ/664/SIJ/2008 emise de Serviciul de Inspecție

Judiciară pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii,

reclamantului i s-a comunicat faptul că, în urma verificărilor

efectuate, nu s-a confirmat existența unor fapte de competența

Consiliului Superior al Magistraturii, întrucât acesta nu este organ de control

judiciar iar verificarea aspectelor invocate în

sesizări ar presupune analizarea pe fond a dosarului la care se

face referire, ceea ce ar

conduce la depășirea limitelor de

competență.

î

mpotriva celor două adrese, pe care le-a denumit

„hotărâri”, petentul R.P. a

formulat plângere, înregistrată

pe rolul

î

naltei Curți de Casație și Justiție

și întemeiată pe prevederile art. 49 alin.

(2) din Legea nr. 317/2004, criticându-le pentru nelegalitate și

netemeinicie și solicitând, în

esență,

să i se admită sesizările adresate Consiliului Superior al

Magistraturii - Serviciul de

Inspecție Judiciară pentru

Judecători și să se constate că judecătorii S.V.T., I.C.,

C.G.N. și D.V. se fac vinovați de gravă neglijență în

exercitarea funcțiilor pe care le dețin.

Prin decizia nr. 4333 din 26

noiembrie 2008,

î

nalta Curte de

Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal, admițând excepția necompetenței materiale

invocată de intimatul Consiliul Superior al

Magistraturii, a trimis cauza spre competentă

soluționare la Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal.

î

n motivare,

î

nalta Curte de Casație și

Justiție a reținut că petentul R.P. nu are calitatea de

judecător sau procuror în funcție, iar actele contestate nu sunt

hotărâri ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii care vizează

cariera și drepturile judecătorilor sau procurorilor astfel încât

procedura specială instituită prin art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004

nu îi este aplicabilă, acțiunea formulată de acesta fiind

supusă regulilor de drept comun în materia contenciosului administrativ,

respectiv art. 3 pct. 1 C. proc. civ. și art. 10 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, potrivit cărora competența de soluționare revine

curților de apel.

instanțe

Astfel

învestită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința

civilă nr. 2438 din 9 iunie 2009, a respins excepția de inadmisibilitate, invocată de intimatul Consiliul Superior al Magistraturii,

și pe

fond,

a respins acțiunea reclamantului R.P., ca neîntemeiată.

Pentru a

hotărî astfel, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește

excepția de inadmisibilitate a acțiunii, invocată de intimatul

Consiliul Superior al Magistraturii, motivată de lipsa caracterului de act

administrativ al celor două adrese atacate în cauză - intimatul

susținând că acestea sunt simple adrese prin

care reclamantului

i-a

fost comunicat răspunsul la plângerile pe

care acesta le-a formulat

împotriva unor judecători, în sensul

inexistenței unor fapte de competența Consiliului Superior al

Magistraturii care să impună formularea unei acțiuni

disciplinare – instanța de fond a apreciat că acțiunea are ca

obiect un act administrativ asimilat, reclamantul considerându-se

vătămat de refuzul nejustificat al Inspecției Judiciare a

Consiliului Superior al Magistraturii de a formula acțiune

disciplinară.

Prin urmare, excepția este

neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, instanța a

reținut că, din analiza adreselor nr. 1194/IJ/871/SLJ/2008 și

nr. 926/IJ/664/2008, contestate în cauză, nu se poate concluziona

existența unui refuz nejustificat de a formula acțiune

disciplinară împotriva unor judecători, chestiunile semnalate de

petent vizând probele administrate și soluția pronunțată,

care poate fi cenzurată doar în căile de atac, iar nu de către

Consiliul Superior al Magistraturii. Potrivit dispozițiilor art. 97 alin.

(2) din Legea nr. 303/2004, în cadrul verificărilor efectuate, Consiliul

Superior al Magistraturii trebuie să respecte principiile

independenței judecătorilor și supunerii lor numai legii, precum

și autoritatea de lucru judecat, aplicarea legii la situația de fapt

reținută, interpretarea dispozițiilor legale incidente și

motivarea soluției adoptate, ținând exclusiv de actul de

judecată.

împotriva sentinței

î

mpotriva acestei sentințe,

reclamantul R.P. a declarat recurs, solicitând modificare ei în sensul

admiterii acțiunii.

Recurentul-reclamant nu și-a

încadrat în drept motivele de recurs, invocând, ca temei legal al căii de

atac, dispozițiile art. 45 și urm. din Legea nr. 317/2004,

republicată și ale art. 299 și urm. C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs a

făcut o expunere rezumativă a împrejurărilor care au fundamentat

demersul efectuat către Consiliul Superior al Magistraturii și a

arătat că atât actele administrative contestate, cât și

sentința primei instanțe sunt nelegale, pentru că noțiunea

de „independență” a justiției presupune o corectă aplicare a

legii, o justă încadrare a situației de fapt în tiparul legii,

conduita judecătorului fiind materializată și putând fi

analizată numai în cadrul activității judiciare, finalizată

printr-o hotărâre judecătorească.

A mai arătat că plângerile

sale au fost în mod eronat interpretate drept critici la adresa unor

hotărâri judecătorești, în realitate ele vizând activitatea

necorespunzătoare a judecătorilor, grava neglijență în îndeplinirea

obligațiilor profesionale, iar nu soluțiile pronunțate.

Prin întâmpinarea depusă la

dosar, Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea recursului

ca nefondat, arătând că recurentul-reclamant nu a făcut decât

să reia argumentele expuse în cererea de chemare în judecată,

referindu-se în mod evident la aspecte legate de greșita soluționare

a cauzelor, de pretinsa interpretare eronată a materialului probator

și de ignorarea unor prevederi legale în vigoare, aspecte care au fost

tranșate în mod irevocabil.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin prisma

motivelor invocate de recurentul-reclamant și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

drept relevante

Recurentul-reclamant a supus controlului

instanței de contencios administrativ un refuz, considerat nejustificat,

de rezolvare a unor plângeri disciplinare adresate Consiliului Superior al

Magistraturii împotriva judecătorilor care au soluționat dosarul nr. 7499/109/2006,

la Curtea de Apel Pitești și Tribunalul Argeș.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i)

teza I din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri

constă în „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței

de a nu rezolva cererea unei persoane”, excesul de putere fiind definit la lit.

n) a aceluiași articol drept „exercitarea dreptului de apreciere al

autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței

prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și

libertăților cetățenilor”.

Din conținutul

răspunsurilor adresate reclamantului rezultă că autoritatea

emitentă a analizat plângerile în limitele competenței prevăzute

în art. 45

1

din Legea nr. 317/2004, republicată, comunicându-i -

motivat – că din verificările efectuate nu a rezultat

săvârșirea unor fapte care să fundamenteze declanșarea

răspunderii disciplinare.

Cu referire la soluția

pronunțată în primă instanță de Tribunalul Argeș,

i-a comunicat că aceasta a făcut obiectul controlului judiciar

și a expus conținutul prevederilor art. 17 și art. 46 alin. (2)

din Legea nr. 304/2004 și al art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004,

care converg către concluzia că hotărârile

judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în

căile de atac prevăzute de lege și că verificările

efectuate nu pot încălca autoritatea de lucru judecat, pe de o parte,

și principiile independenței judecătorilor și supunerii lor

numai legii, pe de altă parte.

În ceea ce privește

soluția pronunțată în recurs, deși în adresa nr. 926/IJ/664/SIJ/2008

din 23 mai 2008 nu se face o referire expresă la denumirea unei abateri

disciplinare sesizate, este expus în detaliu rezultatul verificărilor

efectuate, concluzionând că soluția instanțelor a fost amplu

motivată, cu invocarea argumentelor de fapt și de drept, paragraful

referitor la abrogarea O.U.G. nr. 26/1997, care nu a fost suficient de explicit,

în sensul că nu a fost menționat singurul text rămas în vigoare

din ordonanța de urgență respectivă (art. 20 din O.U.G. nr.

26/1997) nefiind de natură a afecta concluzia logico-juridică ce se

desprinde din întreaga expunere a motivării deciziei de recurs.

Consiliul Superior al Magistraturii,

prin Serviciul de Inspecție Judiciară pentru judecători, nu a

ignorat nici sensul conceptului de „independență a

judecătorului”, nici conținutul „gravei neglijențe” ce poate

atrage răspunderea disciplinară, cum susține

recurentul-reclamant.

În raport cu toate aceste

împrejurări, instanța de fond a constatat în mod judicios că răspunsurile

autorității emitente nu pot fi circumscrise unui refuz nejustificat

de rezolvare a plângerilor, în accepțiunea prevederilor legale

menționate mai sus.

adoptate în recurs

Având în vedere toate considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat, neexistând motive de casare sau de modificare a

sentinței potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, sau art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de R.P. împotriva

sentinței civile nr. 2438 din 9 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 19 martie 2010.