ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9961/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9961/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 314 din 14

februarie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea

formulată de reclamantul B.G., în

contradictoriu cu Consiliul Superior

al Magistraturii și Administrația Prezidențială, ca neîntemeiată.

A solicitat prin acțiunea promovată la data de 31 decembrie 2007, în

contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii și Administrația

Prezidențială, antrenarea răspunderii civile

delictuale a pârâților și obligarea acestora la plata unor despăgubiri civile

în cuantum de 500.001 lei, pentru săvârșirea faptei de subminare a statului de

drept, cu consecința privării

reclamantului de libertate timp de 1 an

pentru o faptă penală care nu a făcut obiectul cercetării judecătorești în

prealabil,

În motivare cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că se

află în executarea unei pedepse cu închisoarea de 1 an pentru infracțiunea

de fals material în înscrisuri sub semnătură

privată în formă continuată.

Temeiul juridic al cererii de chemare în

judecată a fost reprezentat de dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

S-a susținut că fapta concretă pentru antrenarea răspunderii civile

delictuale constă în modul defectuos în care

instituțiile pârâte și-au îndeplinit

atribuțiile

(respectiv faptul ca Președintele României nu a dispus grațierea sa,

iar Consiliul Superior al Magistraturii nu a

procedat la o verificare reală a

aspectelor sesizate de către

reclamant).

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a avut în vedere

următoarele considerente de fapt și de drept:

Prin sentința penală nr. 3099 pronunțată la data de 9 noiembrie 2006 de

Judecătoria Arad, reclamantul a fost condamnat, în baza art. 215 alin. (2)

raportat la alin. (1) C. pen., la pedeapsa închisorii de 3 ani, pentru

înșelăciune și, în baza art. 290 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., la închisoare de 1 an, pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată în

formă continuată. Ca urmare a admiterii apelului inculpatului, prin decizia

penală nr. 9 pronunțată la data de 26 februarie 2007 de Tribunalul Arad în dosarul

nr. 8756/108/2007, reclamantul a fost achitat pentru infracțiunea de

înșelăciune, fiind menținută dispoziția cu

privire la condamnarea la pedeapsa de

1

an pentru săvârșirea faptei de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Decizia a rămas definitivă prin respingerea

recursului.

Prin înscrisurile depuse la dosar, reclamantul a dovedit că

a făcut demersuri pentru a obține grațierea și a sesizat neregularități cu

privire la aspectele procedurale ale litigiului penal, Consiliului Superior al

Magistraturii.

Din dezvoltarea motivelor

reclamantului, tribunalul a constatat că acesta

susține că a fost

condamnat pe nedrept, respectiv săvârșirea unei erori judiciare.

Conform art. 52 alin. (3) din Constituție, „statul răspunde patrimonial

pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este

stabilită în condițiile legii (...)”.

Faptul că pretențiile reclamantului au fost întemeiate exclusiv pe

dispozițiile art. 998-999 C. civ., nu este de natură a înlătura instituția

specială a răspunderii statului pentru erori judiciare. Practic dispozițiile

art. 998-999 C. civ. instituie condițiile generale ale antrenării răspunderii

pentru fapte ilicite, însă ori de câte ori, prin legi speciale, se instituie

condiții speciale, acestea trebuie analizate raportat la situația de fapt

dedusă judecății.

Potrivit art. 504 C. proc. pen., „persoana care a fost

condamnată definitiv are dreptul la repararea de

către stat a pagubei suferite,

dacă în urma rejudecării cauzei s-a

pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Are dreptul la repararea pagubei

și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori

căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

În consecință, în ipoteza în care se pretind despăgubiri pentru o

condamnare penală [alin. (1)] este necesar să

existe o hotărâre definitivă de

achitare.

În ipoteza în care se invocă pentru

justificarea pretențiilor, privarea sau

restrângerea libertății pe

parcursul procesului penal, este necesar potrivit

alin. (3) să existe o ordonanță a procurorului de revocare a măsurii

privative sau

restrictive de libertate sau de scoatere de sub urmărire

penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în ari 10 alin.

(1) lit. j) ori o

hotărâre a instanței de

revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate,

de achitare

sau de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit.

j).

Cum prin decizia Tribunalului Arad a fost menținută condamnarea

inculpatului la pedeapsa închisorii de 1 an, tribunalul a constatat că nu sunt

întrunite condițiile speciale ale antrenării

răspunderii civile delictuale pentru o

eroare judiciară în procesul

penal, întrucât dispoziția legata specială reglementează răspunderea în cazul

erorilor judiciare în procese penale,

ceea

ce înseamnă că pe lângă condițiile generale prevăzute de art. 998-999

C.

civ., pentru admisibilitatea unei asemenea cereri este necesar a fi avute în

vedere și condițiile impuse de norma specială.

Condițiile menționate au fost

apreciate constant în jurisprudența Curții

Constituționale ca, de

altfel, și în cazul altor cerințe impuse de lege pentru exercitarea dreptului

la acces liber la justiție, ca fiind în concordanță cu

dispozițiile constituționale ale art. 21 și art. 126 alin. (2),

reținându-se în plus, față de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, că acest drept nu este

absolut

și poate fi ca atare subiectul unor limitări sau condiționări, atâta timp

cât

nu este atinsă însăși substanța sa.

Această condiționare este determinată de însăși rațiunea instituirii

acestei răspunderi a statului, o răspundere cu evident caracter obiectiv,

exclusiv pentru săvârșirea unor erori judiciare lato

sensu, iar nu pentru orice faptă-acțiune sau omisiune culpabilă - a

autorităților sau a persoanelor ce

activează în cadrul sistemului

judiciar.

În situația de față, tribunalul a reținut că în urma procesului penal,

reclamantul a suferit o condamnare finală de 1 an

închisoare cu executare,

nedispunându-se nici achitarea, nici încetarea

procesului penal, ceea ce înseamnă că nu a existat o eroare judiciară în

situația sa, în sensul prevăzut de art. 504 C. proc. pen.

În ceea ce privește invocarea dispozițiilor Convenției Europene a

Drepturilor Omului, tribunalul a constatat că

privarea de libertate s-a făcut în

conformitate cu dispozițiile art. 5

lit. a) – f) și în concordanță cu jurisprudența Curții care a stabilit că art. 5

instituie doua condiții pentru ca o măsură

privativă

de libertate să fie conformă cu Convenția: măsura să fie luată în

conformitate

cu dreptul intern și măsura să poată fi inclusă în cel puțin una din ipotezele

prevăzute cu caracter exhaustiv de art. 5 paragraf 1 lit. a)-f) din Convenție,

dispoziții care au caracter de excepție și trebuie interpretate restrictiv.

Raportat la aceasta, tribunalul a constatat că procesul penal în care

reclamantul a fost implicat s-a finalizat cu

condamnarea sa pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 230 C.

pen.

Pentru a analiza complet situația dedusă judecății, tribunalul a avut

în

vedere și faptul că raportul juridic cu

care a fost învestit este dat de pretenția reclamantului ca cei doi pârâți, iar

nu Statul Român, prin Ministerul Economiei

și Finanțelor să fie obligați

la suportarea prejudiciului suferit prin pretinsa condamnare pe nedrept.

Faptele pe care reclamantul le impută constau în nefuncționarea corespunzătoare

a acestor instituții.

În ceea ce privește pârâta Administrația Prezidențială se susține că,

dacă Președintele României ar fi uzat de atributul grațierii, reclamantul nu

s-ar mai fi aflat în prezent în închisoare.

Potrivit art. 94 din Constituția României, Președintele beneficiază de

puterea de a dispune cu privire la grațierea

persoanelor condamnate definitiv.

Fapta ilicită este acea faptă (acțiune

sau inacțiune) care înfrânge o normă

imperativă

prevăzută de lege. Or, în situația în care puterea de a grația este o

putere

discreționară a șefului statului, neexistând o obligație legală de a acorda

grațierea, situație absurdă, de altfel, din perspectiva principiului separației

puterilor în stat, tribunalul a apreciat că nu există o fapta ilicită în

sarcina acestei pârâte.

În ceea ce privește fapta imputată Consiliului Superior al

Magistraturii, respectiv faptul că a omis să efectueze o verificare reală a aspectelor

sesizate de reclamant, fapt care l-a lipsit de calea revizuirii hotărârii de

condamnare, tribunalul a constatat că aceste verificări au fost efectuate,

răspunzându-se reclamantului cu adresa nr. 1570/IJ/1253/SIJ

din 14 septembrie 2007.

Faptul că răspunsul acestui pârât nu susține acuzațiile aduse de reclamant

nu înseamnă că aspectele nu au fost analizate. Astfel, tribunalul a constatat

că Serviciul de inspecție judiciară nu a constatat încălcări ale normelor

procedurale în litigiul penal, menționându-se expres care sunt

limitele verificărilor ce pot fi făcute de

Consiliul Superior al Magistraturi fără a

aduce atingere principiilor independenței și autorității de lucru

judecat, în mod

corect și legal, fără a putea fi vorba de o faptă

ilicită, prin adresa comunicată

reclamantului

s-a arătat că legalitatea și temeinicia unei hotărâri judecătorești

poate

face obiectul exclusiv al verificării instanței de control judiciar în căile de

atac oferite de lege, căi de atac - apel și recurs - de care, de altfel,

reclamantul a și uzat. Au fost astfel respectate dispozițiile art. 97 alin. (2)

și art. 17 din Legea nr. 303/2004. De altfel, raportat la motivele de revizuire

prevăzute de art. 393 și urm. C. proc. pen. și la competența de urmărire a

infracțiunilor, tribunalul a constatat că accesul la o cerere de revizuire

împotriva hotărârii penale nici nu ar fi putut fi împiedecat de

verificările efectuate de Consiliul Superior al

Magistraturii.

Împotriva hotărârii primei instanțe a formulat cerere de apel la data

de 28 mai 2008 reclamantul B.G., prin care a criticat-o pentru nelegalitate și

netemeinicie sub următoarele aspecte:

Primei instanțe este nelegală și netemeinică întrucât

tribunalul nu a deslușit situația de fapt a

cauzei pendinte, începând chiar cu circumstanțele existente la data cercetării

judecătorești din fața instanțelor

penale.

Apelantul-reclamant își expune

propria versiune în ceea ce privește desfășurarea procesului penal în urma

căruia a fost condamnat; susține că a

fost condamnat pe nedrept, fără un

rechizitoriu al procurorului, în baza unor

copii

xerox ale înscrisurilor pretins falsificate, fără efectuarea unei expertize

criminalistice grafologice; rezultatul cercetării judecătorești în procesul

penal dovedește superficialitate și necunoașterea noțiunilor elementare de fals

material-fals intelectual; în perioada desfășurării judecății în procesul

penal, reclamantul se afla deja în judecată cu statul, pe temeiul răspunderii

civile

delictuale, pentru obținerea despăgubirilor civile, tot pentru

nelegalități flagrante în înfăptuirea justiției de către magistrați; după

condamnarea

definitivă, reclamantul s-a

adresat Consiliului Superior al Magistraturii pentru

verificarea

gravelor abuzuri procesuale ale magistraților; dacă această

instituție a statului si-ar fi respectat

atribuțiile de control, în baza deciziilor de

sancționare disciplinară,

reclamantul ar fi putut solicita revizuirea hotărârii penale.

Conținutul propriu-zis al cererii

de apel, constă în următoarele critici de

nelegalitate-netemeinicie;

Reclamantul-apelant precizează că a

formulat o acțiune în răspundere

civilă delictuală, întrucât prin

neexercitarea atribuțiilor de serviciu, pârâtul

Consiliul Superior al Magistraturii i-a adus grave prejudicii.

Astfel, această instituție a

refuzat să verifice aspectele reclamate,

rezumându-se doar la un răspuns

formal privind evoluția cronologică a procesului penal, finalizat printr-o

condamnare nedreaptă în ceea ce îl privește pe reclamant.

Prin această atitudine, s-au creat condițiile împlinirii termenelor de

prescripție pentru angajarea răspunderii disciplinare a magistraților vinovați,

cu consecință directă asupra posibilității

de valorificare a instituției revizuirii.

În mod greșit prima instanță a

respins încuviințarea și administrarea în

cauză a unei expertize grafologice, cu motivația că există incidența

instituției autorității de lucru judecat, în raport de hotărârea penală

pronunțată.

În susținerea pretenției sale în

justiție reclamantul înțelege să depună la

dosarul cauzei și hotărârile

penale pronunțate de instanțele judecătorești anterioare.

În ceea ce o privește pe cea de-a

doua pârâta-intimată, reclamantul-apelant a precizat că fapta delictuală a

constat în negrațierea faptei penale reținute prin hotărârea penală de

condamnare, în condițiile existenței unor

neregularități procedurale

esențiale.

Președintele României nu poate

ignora o asemenea cerere de grațiere, ci este chemat să o aprecieze motivat,

într-un sens sau altul.

Curtea de Apel București, secția a

III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 135A din

26 februarie 2009, a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant

B.G. împotriva sentinței civile nr. 314 din 14 februarie 2008 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți

Consiliul Superior al Magistraturii și Administrația Prezidențială.

Prima instanță a reținut corect situația de fapt care a generat

pretenția

de despăgubiri a părții

reclamante, pe temeiul răspunderii civile delictuale.

Astfel, prin sentința penală nr.3093 pronunțată la data de 9 noiembrie 2008

de Judecătoria Arad, reclamantul a fost condamnat, în baza art. 215 alin. (2)

raportat la alin. (1) C. pen., la pedeapsa închisorii de 3 ani pentru

înșelăciune și, în baza art. 290 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., la

închisoare de 1 an pentru fals în

înscrisuri sub semnătură privată în formă

continuată. Ca urmare a

admiterii apelului inculpatului, prin decizia penală nr. 9 pronunțată la data

de 28 februarie 2007 de Tribunalul Arad în dosarul nr. 8756/108/2007,

reclamantul a fost achitat pentru infracțiunea de

înșelăciune, fiind menținută dispoziția cu privire condamnarea la

pedeapsa de 1 an pentru săvârșirea faptei de fals în înscrisuri sub semnătură

privată.

Decizia a rămas definitivă prin

respingerea recursului.

Reclamantul a dovedit că a făcut demersuri pentru a obține

grațierea, respectiv că a sesizat Consiliului

Superior al Magistraturii pentru a

cerceta pretinse neregularități ale

aspectelor procedurale în desfășurarea litigiului penal.

Susținerea principală a

reclamantului a fost în sensul că acesta a fost

condamnat pe nedrept,

ceea ce înseamnă că se invocă o pretinsă eroare judiciară.

Prima instanță a identificat cadrul procesual corect pentru cercetarea

pretenției reclamantului.

A stabilit că, în conformitate cu art. 52 alin. (3) din Constituție,

„statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile

judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii (...).

Prima instanță a identificat corect cadru procesual de învestire, sub

aspectul temeiului juridic al cererii de chemare

în judecată.

Astfel, faptul că pretențiile reclamantului au fost întemeiate exclusiv

pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., nu este de natură a înlătura instituția

specială a răspunderii statului pentru erori judiciare.

Dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. instituie condițiile generale ale

antrenării răspunderii pentru fapte ilicite, însă ori de câte ori, prin legi

speciale, se instituie condiții speciale, acestea trebuie analizate raportat la

situația de fapt dedusă judecății.

Potrivit art. 504 C. proc. pen., „persoana care a fost

condamnată definitiv are dreptul la repararea de

către stat a pagubei suferite,

dacă în urma rejudecării cauzei s-a

pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Are dreptul la repararea pagubei

și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori

căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

În consecință, în ipoteza în care se pretind despăgubiri pentru o

condamnare penală [alin. (1)] este necesar să existe o hotărâre definitivă de achitare.

Cum prin decizia Tribunalului Arad a fost menținută condamnarea

inculpatului la pedeapsa închisorii de 1 an, tribunalul a constatat judicios că

nu sunt îndeplinite condițiile speciale ale antrenării răspunderii civile

delictuale pentru o eroare judiciară în procesul penal, întrucât dispoziția

legală specială reglementează răspunderea în cazul erorilor judiciare în

procese penale, ceea ce înseamnă că pe lângă

condițiile generale prevăzute

de

art. 998 - 999 C. civ., pentru admisibilitatea unei asemenea cereri este

necesar a fi avute în vedere și condițiile impuse de norma specială.

În situația de față, tribunalul a

reținut că în urma procesului penal,

reclamantul a suferit o condamnare

finală de 1 an închisoare cu executare, nedispunându-se nici achitarea, nici

încetarea procesului penal, ceea ce înseamnă că nu a existat o eroare judiciară

în situația sa, în sensul prevăzut de art. 504 C. proc. pen.

Pentru a analiza complet situația dedusă judecății, tribunalul a avut

în

vedere și faptul că raportul juridic cu

care a fost învestit este dat de pretenția

reclamantului ca cei doi pârâți, iar nu Statul Român, prin Ministerul

Economiei

și Finanțelor, să fie

obligați la suportarea prejudiciului suferit pentru pretinsa

condamnare

pe nedrept.

Faptele pe care reclamantul le

impută celor doi pârâți constau în

nefuncționarea corespunzătoare a

acestor instituții

În ceea ce privește pârâta Administrația Prezidențială, s-a susținut că

dacă Președintele României ar fi uzat de atributul grațierii, reclamantul nu

s-ar mai fi aflat în prezent în închisoare.

Potrivit art. 94 din Constituția României, Președintele beneficiază de

puterea de a dispune cu privire la grațierea

persoanelor condamnate definitiv.

Fapta ilicită, în accepțiunea legii

civile, este acea faptă (acțiune sau inacțiune) care înfrânge o normă

imperativă prevăzută de lege.

Nu există o obligație legală imperativă a Președintelui de a grația,

întrucât instituția grațierii a fost configurată să poată interveni numai cu

caracter de excepție, tocmai în considerarea

ideii că statul de drept se caracterizează fundamental prin separația și

echilibrul funcțiilor statului.

Doctrina de specialitate a

identificat cu precizie trăsăturile caracteristice ale acestei instituții de

drept, grațierea fiind definită ca un act de clemență ce

constă în înlăturarea totală sau parțială, a

pedepsei aplicată de instanță ori în

comutarea ei în alta mai ușoară.

Președintele României nu verifică

îndeplinirea de către condamnat a

condițiilor prevăzute de legea penală,

ci acordă grațierea individuală ori

respinge

cererea, în exclusivitate, pe considerente de oportunitate.

Caracterul de excepție al acestei atribuții a Președintelui Statului

Român este dat de faptul că, de esența instituției grațierii individuale, este

natura sa umanitară.

Demersul deliberativ al șefului statului nu poate avea în vedere o

dimensiune afectivă, ci exclusiv o apreciere în

legătura directă cu valorile

umanismului, cu temeiurile sociale, cu

anumite argumente concrete de politică penală.

În ceea ce privește fapta imputată

Consiliului Superior al Magistraturii,

prima instanță a reținut corect

că verificările solicitate au fost și efectuate, dovadă în acest sens fiind

adresa nr. 1570/U/1253/SU din 14 septembrie 2007.

Faptul că răspunsul acestui pârât nu sunt în acord cu acuzațiile aduse

de reclamant, nu înseamnă că această parte nu și-a îndeplinit atribuțiile

prevăzute de lege.

Astfel, tribunalul a constatat că Serviciul de inspecție judiciară nu a

constatat încălcări ale normelor procedurale în litigiul penal, cu precizarea

explicită a limitelor verificărilor ce pot fi făcute de Consiliul Superior al

Magistraturii, aceasta pentru a nu se aduce atingere imperativelor statului de

drept-principiilor independenței judecătorilor și principiul autorității de

lucru j

udecat.

În mod corect și legal, fără a

putea fi vorba de o faptă ilicită, prin adresa

comunicată reclamantului

s~a arătat că legalitatea și temeinicia unei hotărâri judecătorești pot face

obiectul exclusiv al verificării instanței de control judiciar în căile de atac

prevăzute de lege, căi de atac - apel și recurs - pe care, de altfel,

reclamantul Ie-a și exercitat, fără să obțină recunoașterea faptelor pretinse.

Conform art. 97 din Legea nr. 303/2004

alin. (1) orice persoană poate sesiza

Consiliul Superior al Magistraturii,

direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu

activitatea sau conduita necorespunzătoare a

judecătorilor

sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile

cu

justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare,

respectiv, (2) exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în

discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse

căilor legale de atac,

S-a răspuns corect că accesul la o cerere de revizuire împotriva

hotărârii penale, nu depinde de eventualele verificări efectuate de Consiliul

Superior al Magistraturii.

În ceea ce privește solicitarea de

încuviințare și administrare în cauză a

unei expertize grafologice,

Curtea constată că prima instanță a procedat

corect

atunci când nu a îngăduit o astfel de probă, față de contextul procesual

al

cauzei pendinte o solicitare de despăgubiri civile, pe temeiul răspunderii

civile delictuale, în contextul existenței unei hotărâri penale înzestrate cu

puterea lucrului judecat, ce se impune a fi respectată.

În conformitate cu dispozițiile art. 296 C. proc. civ., Curtea a

respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant

B.G.

Împotriva decizie civile nr. 135A din 26 februarie 2009, în termen

legal, a declarat recurs reclamantul

B.G.

care, invocând dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană, art. 21 alin. (3)

din Constituția României, art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., a criticat-o

pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:

Recurentul susține că hotărârea

pronunțată de către instanța de apel este nelegală, învederând inițial aspecte

legate de situația de fapt a cauzei, de modul defectuos în care s-a efectuat

cercetarea judecătorească în fața instanțelor penale.

De fapt, recurentul face o expunere întemeiată

pe opiniile personale în legătură cu desfășurarea procesului penal, în urma

căruia a fost condamnat.

Susține că, a fost condamnat pe

nedrept, în condițiile în care instanțele nu au fost investite cu un

rechizitoriu întocmit de procuror, că s-au avut în vedere înscrisuri xeroxate

false, fără relevanță juridică, refuzându-i-se efectuarea unei expertize

grafologice, că nu s-au cunoscut dosarele cu care instanțele au fost investite,

cercetarea judecătorească fiind desfășurată superficial.

Recurentul a mai susținut că, a fost

condamnat pe nedrept în baza a trei înscrisuri pretinse false, neoficiale, și

că în raport de conținutul dosarului nu se putea ajunge la o sancțiune penală,

ci doar la una civilă, respectiv la constatarea nulității sau a inopozabilității

actelor respective.

Cererea de recurs se referă la

următoarele critici privind nelegalitatea:

Reclamantul-recurent învederează că,

de fapt, a formulat o acțiune în despăgubiri, ca urmare a faptelor

judecătorilor și procurorilor care au pronunțat hotărârea de condamnare, deci o

acțiune în răspundere civilă delictuală, deoarece pârâtul Consiliul Superior al

Magistraturii, prin neexercitarea atribuțiunilor de serviciu, i-a adus grave prejudicii.

Arată că, această instituție nu a

verificat aspectele pe care le-a sesizat și că s-a limitat să-i trimită un

răspuns formal cu privire la evoluția cronologică a procesului penal, care a

fost finalizat prin condamnarea pe nedrept a sa.

Susține recurentul că, procedând în

acest mod Consiliul Superior al Magistraturii a dat posibilitatea îndeplinirii

termenului de prescripție pentru a nu implica răspunderea disciplinară a

magistraților vinovați, cât și a faptului că i-a limitat posibilitatea de a

formula cerere de revizuire împotriva hotărârii penale.

Referitor la pârâta-intimată

Administrația Prezidențială, învederează că fapta delictuală a constat în

împrejurarea că nu a grațiat fapta penală ce s-a reținut în sarcina sa prin

hotărâre penală de condamnare, condamnare pronunțată în condițiile existenței

multiplelor neregularități procedurale esențiale.

Recurentul susține că Președintele

României nu putea ignora cererea sa de grațiere, ci era obligat să se pronunțe

motivat în sensul admiterii sau respingerii ei.

Examinând recursul prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte îl reține ca nefondat, pentru următoarele

considerente:

Hotărârea recurată este legală și în

afara criticilor formulate de recurent, menținând soluția instanței de fond,

prin care a fost stabilită corect situația de fapt care a generat pretenția

reclamantului de a solicita despăgubiri prin invocarea răspunderii civile

delictuale.

În acest sens s-a reținut că, prin

sentința penală nr. 3099 din 09 noiembrie 2006 a Judecătoriei Arad reclamantul

a fost condamnat în baza art. 215 alin. (2) raportat la art. 1 C. proc. civ. la

3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, iar în baza

art. 290 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. proc. pen., la pedeapsa de

1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub

semnătură privată în formă continuată.

Prin decizia penală nr. 9 din 26

februarie 2007 Tribunalul Arad a pronunțat achitarea reclamantului pentru

infracțiunea de înșelăciune și a fost menținută hotărârea cu privire la

condamnarea sa la pedeapsa de un an închisoare pentru infracțiunea de fals în

înscrisuri sub semnătură privată, hotărâre ce a rămas definitivă prin

respingerea recursului.

În cauză, s-a făcut dovada

demersurilor întreprinse de reclamant pentru obținerea grațierii, cât și a

faptului că a sesizat Consiliul Superior al Magistraturii pentru a face

cercetările necesare privind neregularitățile procedurale săvârșite în

desfășurarea cercetării judecătorești în cauza penală.

De fapt, reclamantul invocă eroarea

judiciară săvârșită prin condamnarea sa pe nedrept.

Prin hotărârea recurată s-a stabilit

cadrul procesual corect cu privire la pretenția reclamantului, în sensul că

potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție „Statul răspunde patrimonial pentru

prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, în condițiile legii”.

În raport de susținerile

reclamantului, s-au stabilit ca temei juridic dispozițiile art. 998-999 C. civ., care prevăd condițiile generale ce antrenează răspunderea pentru fapte ilicite, cu

mențiunea că, atunci când prin legi speciale se instituie condiții speciale se

impune efectuarea analizei raportat la situația de fapt dedusă judecății.

Conform art. 504 C. proc. pen.

„persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către

stat a pagubei suferite, dacă în urma judecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre

definitivă de achitare”. Același drept îl are și persoana care a fost privată

de libertate pe parcursul procesului penal, ori căreia i s-a restrâns

libertatea în mod nelegal.

În ipoteza în care se pretind despăgubiri pentru o condamnare penală,

se impune existența unei hotărâri definitive de achitare.

În sensul celor arătate mai sus se reține că, reclamantul a fost

condamnat definitiv la pedeapsa de un an închisoare, instanța făcând o analiză

amplă cu privire la condițiile speciale ale antrenării răspunderii civile

delictuale pentru o eroare judiciară în procesul penal.

S-a mai reținut că, în urma procesului penal reclamantul a suferit o

condamnare de un an închisoare cu executare, nedispunându-se achitarea și nici

încetarea procesului penal, astfel că nu poate fi vorba despre o eroare

judiciară în situația sa potrivit dispozițiilor art. 504 C. proc. pen.

În speță, raportul juridic cu care a fost investită instanța constă în

despăgubiri la care cei doi pârâți să fie obligați pentru prejudiciul suferit

de reclamant, ca urmare a condamnării pe nedrept.

De fapt, reclamantul impută nefuncționarea corespunzătoare a celor două

instituții.

Referitor la fapta imputată Consiliului Superior al Magistraturii, s-a

reținut de către instanța de apel că au fost verificate toate solicitările

reclamantului, aspect confirmat prin adresa nr. 1570/J/1253/SIJ din 14

septembrie 2007.

Nu se poate reține neîndeplinirea atribuțiunilor prevăzute de lege în

raport de simpla nemulțumire a reclamantului, cu privire la răspunsul dat în

dezacord cu acuzațiile pe care le-a susținut.

S-a constatat că Serviciul de Inspecție Judiciară nu a evidențiat

încălcări ale normelor procesuale în litigiu penal, precizând explicit

limitările verificărilor ce pot fi făcute de Consiliul Superior al

Magistraturii, în scopul de a nu se aduce atingere imperativelor statului de

drept, respectiv principiilor independenței judecătorilor și principiului

autorități de lucru judecat.

Fără a fi vorba de o faptă ilicită, corect s-a comunicat reclamantului

că temeinicia și legalitatea unei hotărâri judecătorești pot face numai

obiectul exclusiv al verificării instanței de control judiciar în căile de atac

prevăzute de lege, căi de atac exercitate de reclamant, fără să obțină recunoașterea

faptelor pretinse.

În acest sens, a fost invocat art. 97 din Legea nr. 303/2004, conform

căruia orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct

sau prin conducătorii instanțelor ori parchetelor, în legătură cu activitatea

sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea

obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii, ori săvârșirea de

către aceștia a unor abateri disciplinare, respectiv, exercitarea dreptului

prevăzut anterior nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărâri

judecătorești care sunt supuse căilor de atac.

În legătură cu susținerea referitoare la tergiversarea controlului efectuat

de către Consiliul Superior al Magistraturii, care i-a îngrădit dreptul la formularea

unei cereri de revizuire împotriva hotărârii penale, s-a răspuns corect că

accesul la o astfel de cerere împotriva hotărârii penale nu depindea de aceste

verificări, partea interesată având posibilitatea să o exercite la momentul când

considera oportun, dar în raport cu dispozițiile legale ce reglementează o

astfel de cerere.

De asemenea, s-a apreciat că, în mod corect în cauză nu s-a încuviințat

și administrat o expertiză grafologică, ținând seama de contextul procesual,

respectiv promovarea unei cereri de despăgubiri civile întemeiată pe

răspunderea civilă delictuală, în condițiile în care există o hotărâre penală

care a intrat în puterea lucrului judecat și care trebuie respectată

întrutotul.

Referitor la pârâta Administrația Prezidențială, s-a susținut că

reclamantul nu ar mai fi fost în prezent în detenție, dacă Președintele

României s-ar fi pronunțat cu privire la cererea de grațiere.

Este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 94 din Constituția

României, Președintele beneficiază de puterea de a se pronunța cu privire la

cererile de grațiere formulate de persoanele condamnate definitiv.

Fapta ilicită, în accepțiunea legii civile, este acea faptă care

înfrânge o normă imperativă prevăzută de lege.

Totuși, trebuie reținut că nu există o obligație legală, imperativă a Președintelui

de a grația, având în vedere că instituția grațierii a fost configurată să

poată interveni numai cu caracter de excepție, tocmai în considerarea ideii că

statul de drept se caracterizează fundamental prin separația și echilibrul

funcțiilor statului.

Grațierea este un act de clemență, ce constă în înlăturarea totală sau

parțială a pedepsei aplicate de instanță ori în comutarea ei într-o altă

pedeapsă mai ușoară.

Președintele României nu verifică îndeplinirea de către condamnat a condițiilor

prevăzute de legea penală, ci acordă grațierea individuală ori respinge cererea

numai pe considerente de oportunitate.

Caracterul de excepție al acestei atribuții ce aparține Președintelui

statului, este dat de faptul că, de esența instituției grațierii individuale este

natura sa umanitară.

Așa cum a reținut și instanța de apel prin hotărârea recurată, demersul

deliberativ al șefului statului nu poate avea în vedere o dimensiune afectivă,

ci efectiv o apreciere în legătură directă cu valorile umanismului, cu

temeiurile sociale și cu unele argumente concrete de politică penală.

În consecință, nu se poate reține că reclamantul nu a beneficiat de un

proces echitabil, hotărârea recurată necuprinzând motive străine de natura

pricinii, fiind pronunțată în baza temeiului juridic indicat și cu aplicarea

corectă a dispozițiilor legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

În conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte urmează să respingă recursul reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul B.G.

împotriva deciziei nr. 135/A din 26

februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 decembrie 2009.