ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9961/2009

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 314 din 14 februarie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea formulată de reclamantul B.G., în contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii și Administrația Prezidențială, ca neîntemeiată.

A solicitat prin acțiunea promovată la data de 31 decembrie 2007, în contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii și Administrația Prezidențială, antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților și obligarea acestora la plata unor despăgubiri civile în cuantum de 500.001 lei, pentru săvârșirea faptei de subminare a statului de drept, cu consecința privării reclamantului de libertate timp de 1 an pentru o faptă penală care nu a făcut obiectul cercetării judecătorești în prealabil, În motivare cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că se află în executarea unei pedepse cu închisoarea de 1 an pentru infracțiunea de fals material în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.

Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată a fost reprezentat de dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. S-a susținut că fapta concretă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale constă în modul defectuos în care instituțiile pârâte și-au îndeplinit atribuțiile (respectiv faptul ca Președintele României nu a dispus grațierea sa, iar Consiliul Superior al Magistraturii nu a procedat la o verificare reală a aspectelor sesizate de către reclamant). Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept: Prin sentința penală nr. 3099 pronunțată la data de 9 noiembrie 2006 de Judecătoria Arad, reclamantul a fost condamnat, în baza art. 215 alin. (2) raportat la alin. (1) C. pen., la pedeapsa închisorii de 3 ani, pentru înșelăciune și, în baza art. 290 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., la închisoare de 1 an, pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.

Ca urmare a admiterii apelului inculpatului, prin decizia penală nr. 9 pronunțată la data de 26 februarie 2007 de Tribunalul Arad în dosarul nr. 8756/108/2007, reclamantul a fost achitat pentru infracțiunea de înșelăciune, fiind menținută dispoziția cu privire la condamnarea la pedeapsa de 1 an pentru săvârșirea faptei de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Decizia a rămas definitivă prin respingerea recursului. Prin înscrisurile depuse la dosar, reclamantul a dovedit că a făcut demersuri pentru a obține grațierea și a sesizat neregularități cu privire la aspectele procedurale ale litigiului penal, Consiliului Superior al Magistraturii. Din dezvoltarea motivelor reclamantului, tribunalul a constatat că acesta susține că a fost condamnat pe nedrept, respectiv săvârșirea unei erori judiciare.

Conform art. 52 alin. (3) din Constituție, „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii (...)”. Faptul că pretențiile reclamantului au fost întemeiate exclusiv pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., nu este de natură a înlătura instituția specială a răspunderii statului pentru erori judiciare. Practic dispozițiile art. 998-999 C. civ. instituie condițiile generale ale antrenării răspunderii pentru fapte ilicite, însă ori de câte ori, prin legi speciale, se instituie condiții speciale, acestea trebuie analizate raportat la situația de fapt dedusă judecății. Potrivit art. 504 C. proc. pen., „persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. În consecință, în ipoteza în care se pretind despăgubiri pentru o condamnare penală [alin. (1)] este necesar să existe o hotărâre definitivă de achitare.

În ipoteza în care se invocă pentru justificarea pretențiilor, privarea sau restrângerea libertății pe parcursul procesului penal, este necesar potrivit alin. (3) să existe o ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate sau de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în ari 10 alin. (1) lit. j) ori o hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j). Cum prin decizia Tribunalului Arad a fost menținută condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii de 1 an, tribunalul a constatat că nu sunt întrunite condițiile speciale ale antrenării răspunderii civile delictuale pentru o eroare judiciară în procesul penal, întrucât dispoziția legata specială reglementează răspunderea în cazul erorilor judiciare în procese penale, ceea ce înseamnă că pe lângă condițiile generale prevăzute de art. 998-999 C. civ., pentru admisibilitatea unei asemenea cereri este necesar a fi avute în vedere și condițiile impuse de norma specială.

Condițiile menționate au fost apreciate constant în jurisprudența Curții Constituționale ca, de altfel, și în cazul altor cerințe impuse de lege pentru exercitarea dreptului la acces liber la justiție, ca fiind în concordanță cu dispozițiile constituționale ale art. 21 și art. 126 alin. (2), reținându-se în plus, față de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că acest drept nu este absolut și poate fi ca atare subiectul unor limitări sau condiționări, atâta timp cât nu este atinsă însăși substanța sa. Această condiționare este determinată de însăși rațiunea instituirii acestei răspunderi a statului, o răspundere cu evident caracter obiectiv, exclusiv pentru săvârșirea unor erori judiciare lato sensu, iar nu pentru orice faptă-acțiune sau omisiune culpabilă - a autorităților sau a persoanelor ce activează în cadrul sistemului judiciar.

În situația de față, tribunalul a reținut că în urma procesului penal, reclamantul a suferit o condamnare finală de 1 an închisoare cu executare, nedispunându-se nici achitarea, nici încetarea procesului penal, ceea ce înseamnă că nu a existat o eroare judiciară în situația sa, în sensul prevăzut de art. 504 C. proc. pen. În ceea ce privește invocarea dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a constatat că privarea de libertate s-a făcut în conformitate cu dispozițiile art. 5 lit. a) – f) și în concordanță cu jurisprudența Curții care a stabilit că art. 5 instituie doua condiții pentru ca o măsură privativă de libertate să fie conformă cu Convenția: măsura să fie luată în conformitate cu dreptul intern și măsura să poată fi inclusă în cel puțin una din ipotezele prevăzute cu caracter exhaustiv de art. 5 paragraf 1 lit. a)-f) din Convenție, dispoziții care au caracter de excepție și trebuie interpretate restrictiv.

Raportat la aceasta, tribunalul a constatat că procesul penal în care reclamantul a fost implicat s-a finalizat cu condamnarea sa pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 230 C. pen. Pentru a analiza complet situația dedusă judecății, tribunalul a avut în vedere și faptul că raportul juridic cu care a fost învestit este dat de pretenția reclamantului ca cei doi pârâți, iar nu Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor să fie obligați la suportarea prejudiciului suferit prin pretinsa condamnare pe nedrept. Faptele pe care reclamantul le impută constau în nefuncționarea corespunzătoare a acestor instituții. În ceea ce privește pârâta Administrația Prezidențială se susține că, dacă Președintele României ar fi uzat de atributul grațierii, reclamantul nu s-ar mai fi aflat în prezent în închisoare.

Potrivit art. 94 din Constituția României, Președintele beneficiază de puterea de a dispune cu privire la grațierea persoanelor condamnate definitiv. Fapta ilicită este acea faptă (acțiune sau inacțiune) care înfrânge o normă imperativă prevăzută de lege. Or, în situația în care puterea de a grația este o putere discreționară a șefului statului, neexistând o obligație legală de a acorda grațierea, situație absurdă, de altfel, din perspectiva principiului separației puterilor în stat, tribunalul a apreciat că nu există o fapta ilicită în sarcina acestei pârâte.

În ceea ce privește fapta imputată Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv faptul că a omis să efectueze o verificare reală a aspectelor sesizate de reclamant, fapt care l-a lipsit de calea revizuirii hotărârii de condamnare, tribunalul a constatat că aceste verificări au fost efectuate, răspunzându-se reclamantului cu adresa nr. 1570/IJ/1253/SIJ din 14 septembrie 2007. Faptul că răspunsul acestui pârât nu susține acuzațiile aduse de reclamant nu înseamnă că aspectele nu au fost analizate.

Astfel, tribunalul a constatat că Serviciul de inspecție judiciară nu a constatat încălcări ale normelor procedurale în litigiul penal, menționându-se expres care sunt limitele verificărilor ce pot fi făcute de Consiliul Superior al Magistraturi fără a aduce atingere principiilor independenței și autorității de lucru judecat, în mod corect și legal, fără a putea fi vorba de o faptă ilicită, prin adresa comunicată reclamantului s-a arătat că legalitatea și temeinicia unei hotărâri judecătorești poate face obiectul exclusiv al verificării instanței de control judiciar în căile de atac oferite de lege, căi de atac - apel și recurs - de care, de altfel, reclamantul a și uzat. Au fost astfel respectate dispozițiile art. 97 alin. (2) și art. 17 din Legea nr. 303/2004.

De altfel, raportat la motivele de revizuire prevăzute de art. 393 și urm. C. proc. pen. și la competența de urmărire a infracțiunilor, tribunalul a constatat că accesul la o cerere de revizuire împotriva hotărârii penale nici nu ar fi putut fi împiedecat de verificările efectuate de Consiliul Superior al Magistraturii. Împotriva hotărârii primei instanțe a formulat cerere de apel la data de 28 mai 2008 reclamantul B.G., prin care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte: Primei instanțe este nelegală și netemeinică întrucât tribunalul nu a deslușit situația de fapt a cauzei pendinte, începând chiar cu circumstanțele existente la data cercetării judecătorești din fața instanțelor penale.

Apelantul-reclamant își expune propria versiune în ceea ce privește desfășurarea procesului penal în urma căruia a fost condamnat; susține că a fost condamnat pe nedrept, fără un rechizitoriu al procurorului, în baza unor copii xerox ale înscrisurilor pretins falsificate, fără efectuarea unei expertize criminalistice grafologice; rezultatul cercetării judecătorești în procesul penal dovedește superficialitate și necunoașterea noțiunilor elementare de fals material-fals intelectual; în perioada desfășurării judecății în procesul penal, reclamantul se afla deja în judecată cu statul, pe temeiul răspunderii civile delictuale, pentru obținerea despăgubirilor civile, tot pentru nelegalități flagrante în înfăptuirea justiției de către magistrați; după condamnarea definitivă, reclamantul s-a adresat Consiliului Superior al Magistraturii pentru verificarea gravelor abuzuri procesuale ale magistraților; dacă această instituție a statului si-ar fi respectat atribuțiile de control, în baza deciziilor de sancționare disciplinară, reclamantul ar fi putut solicita revizuirea hotărârii penale.

Conținutul propriu-zis al cererii de apel, constă în următoarele critici de nelegalitate-netemeinicie; Reclamantul-apelant precizează că a formulat o acțiune în răspundere civilă delictuală, întrucât prin neexercitarea atribuțiilor de serviciu, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii i-a adus grave prejudicii. Astfel, această instituție a refuzat să verifice aspectele reclamate, rezumându-se doar la un răspuns formal privind evoluția cronologică a procesului penal, finalizat printr-o condamnare nedreaptă în ceea ce îl privește pe reclamant. Prin această atitudine, s-au creat condițiile împlinirii termenelor de prescripție pentru angajarea răspunderii disciplinare a magistraților vinovați, cu consecință directă asupra posibilității de valorificare a instituției revizuirii.

În mod greșit prima instanță a respins încuviințarea și administrarea în cauză a unei expertize grafologice, cu motivația că există incidența instituției autorității de lucru judecat, în raport de hotărârea penală pronunțată. În susținerea pretenției sale în justiție reclamantul înțelege să depună la dosarul cauzei și hotărârile penale pronunțate de instanțele judecătorești anterioare. În ceea ce o privește pe cea de-a doua pârâta-intimată, reclamantul-apelant a precizat că fapta delictuală a constat în negrațierea faptei penale reținute prin hotărârea penală de condamnare, în condițiile existenței unor neregularități procedurale esențiale. Președintele României nu poate ignora o asemenea cerere de grațiere, ci este chemat să o aprecieze motivat, într-un sens sau altul.

Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 135A din 26 februarie 2009, a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant B.G. împotriva sentinței civile nr. 314 din 14 februarie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Consiliul Superior al Magistraturii și Administrația Prezidențială. Prima instanță a reținut corect situația de fapt care a generat pretenția de despăgubiri a părții reclamante, pe temeiul răspunderii civile delictuale. Astfel, prin sentința penală nr.3093 pronunțată la data de 9 noiembrie 2008 de Judecătoria Arad, reclamantul a fost condamnat, în baza art. 215 alin. (2) raportat la alin. (1) C. pen., la pedeapsa închisorii de 3 ani pentru înșelăciune și, în baza art. 290 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., la închisoare de 1 an pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.

Ca urmare a admiterii apelului inculpatului, prin decizia penală nr. 9 pronunțată la data de 28 februarie 2007 de Tribunalul Arad în dosarul nr. 8756/108/2007, reclamantul a fost achitat pentru infracțiunea de înșelăciune, fiind menținută dispoziția cu privire condamnarea la pedeapsa de 1 an pentru săvârșirea faptei de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Decizia a rămas definitivă prin respingerea recursului. Reclamantul a dovedit că a făcut demersuri pentru a obține grațierea, respectiv că a sesizat Consiliului Superior al Magistraturii pentru a cerceta pretinse neregularități ale aspectelor procedurale în desfășurarea litigiului penal. Susținerea principală a reclamantului a fost în sensul că acesta a fost condamnat pe nedrept, ceea ce înseamnă că se invocă o pretinsă eroare judiciară.

Prima instanță a identificat cadrul procesual corect pentru cercetarea pretenției reclamantului. A stabilit că, în conformitate cu art. 52 alin. (3) din Constituție, „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii (...). Prima instanță a identificat corect cadru procesual de învestire, sub aspectul temeiului juridic al cererii de chemare în judecată. Astfel, faptul că pretențiile reclamantului au fost întemeiate exclusiv pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., nu este de natură a înlătura instituția specială a răspunderii statului pentru erori judiciare. Dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. instituie condițiile generale ale antrenării răspunderii pentru fapte ilicite, însă ori de câte ori, prin legi speciale, se instituie condiții speciale, acestea trebuie analizate raportat la situația de fapt dedusă judecății.

Potrivit art. 504 C. proc. pen., „persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. În consecință, în ipoteza în care se pretind despăgubiri pentru o condamnare penală [alin. (1)] este necesar să existe o hotărâre definitivă de achitare.

Cum prin decizia Tribunalului Arad a fost menținută condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii de 1 an, tribunalul a constatat judicios că nu sunt îndeplinite condițiile speciale ale antrenării răspunderii civile delictuale pentru o eroare judiciară în procesul penal, întrucât dispoziția legală specială reglementează răspunderea în cazul erorilor judiciare în procese penale, ceea ce înseamnă că pe lângă condițiile generale prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., pentru admisibilitatea unei asemenea cereri este necesar a fi avute în vedere și condițiile impuse de norma specială. În situația de față, tribunalul a reținut că în urma procesului penal, reclamantul a suferit o condamnare finală de 1 an închisoare cu executare, nedispunându-se nici achitarea, nici încetarea procesului penal, ceea ce înseamnă că nu a existat o eroare judiciară în situația sa, în sensul prevăzut de art. 504 C. proc.

pen. Pentru a analiza complet situația dedusă judecății, tribunalul a avut în vedere și faptul că raportul juridic cu care a fost învestit este dat de pretenția reclamantului ca cei doi pârâți, iar nu Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, să fie obligați la suportarea prejudiciului suferit pentru pretinsa condamnare pe nedrept. Faptele pe care reclamantul le impută celor doi pârâți constau în nefuncționarea corespunzătoare a acestor instituții În ceea ce privește pârâta Administrația Prezidențială, s-a susținut că dacă Președintele României ar fi uzat de atributul grațierii, reclamantul nu s-ar mai fi aflat în prezent în închisoare. Potrivit art. 94 din Constituția României, Președintele beneficiază de puterea de a dispune cu privire la grațierea persoanelor condamnate definitiv.

Fapta ilicită, în accepțiunea legii civile, este acea faptă (acțiune sau inacțiune) care înfrânge o normă imperativă prevăzută de lege. Nu există o obligație legală imperativă a Președintelui de a grația, întrucât instituția grațierii a fost configurată să poată interveni numai cu caracter de excepție, tocmai în considerarea ideii că statul de drept se caracterizează fundamental prin separația și echilibrul funcțiilor statului. Doctrina de specialitate a identificat cu precizie trăsăturile caracteristice ale acestei instituții de drept, grațierea fiind definită ca un act de clemență ce constă în înlăturarea totală sau parțială, a pedepsei aplicată de instanță ori în comutarea ei în alta mai ușoară.

Președintele României nu verifică îndeplinirea de către condamnat a condițiilor prevăzute de legea penală, ci acordă grațierea individuală ori respinge cererea, în exclusivitate, pe considerente de oportunitate. Caracterul de excepție al acestei atribuții a Președintelui Statului Român este dat de faptul că, de esența instituției grațierii individuale, este natura sa umanitară. Demersul deliberativ al șefului statului nu poate avea în vedere o dimensiune afectivă, ci exclusiv o apreciere în legătura directă cu valorile umanismului, cu temeiurile sociale, cu anumite argumente concrete de politică penală.

În ceea ce privește fapta imputată Consiliului Superior al Magistraturii, prima instanță a reținut corect că verificările solicitate au fost și efectuate, dovadă în acest sens fiind adresa nr. 1570/U/1253/SU din 14 septembrie 2007. Faptul că răspunsul acestui pârât nu sunt în acord cu acuzațiile aduse de reclamant, nu înseamnă că această parte nu și-a îndeplinit atribuțiile prevăzute de lege. Astfel, tribunalul a constatat că Serviciul de inspecție judiciară nu a constatat încălcări ale normelor procedurale în litigiul penal, cu precizarea explicită a limitelor verificărilor ce pot fi făcute de Consiliul Superior al Magistraturii, aceasta pentru a nu se aduce atingere imperativelor statului de drept-principiilor independenței judecătorilor și principiul autorității de lucru j udecat.

În mod corect și legal, fără a putea fi vorba de o faptă ilicită, prin adresa comunicată reclamantului s~a arătat că legalitatea și temeinicia unei hotărâri judecătorești pot face obiectul exclusiv al verificării instanței de control judiciar în căile de atac prevăzute de lege, căi de atac - apel și recurs - pe care, de altfel, reclamantul Ie-a și exercitat, fără să obțină recunoașterea faptelor pretinse.

Conform art. 97 din Legea nr. 303/2004 alin. (1) orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare, respectiv, (2) exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac, S-a răspuns corect că accesul la o cerere de revizuire împotriva hotărârii penale, nu depinde de eventualele verificări efectuate de Consiliul Superior al Magistraturii.

În ceea ce privește solicitarea de încuviințare și administrare în cauză a unei expertize grafologice, Curtea constată că prima instanță a procedat corect atunci când nu a îngăduit o astfel de probă, față de contextul procesual al cauzei pendinte o solicitare de despăgubiri civile, pe temeiul răspunderii civile delictuale, în contextul existenței unei hotărâri penale înzestrate cu puterea lucrului judecat, ce se impune a fi respectată. În conformitate cu dispozițiile art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant B.G. Împotriva decizie civile nr. 135A din 26 februarie 2009, în termen legal, a declarat recurs reclamantul B.G. care, invocând dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană, art. 21 alin. (3) din Constituția României, art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte: Recurentul susține că hotărârea pronunțată de către instanța de apel este nelegală, învederând inițial aspecte legate de situația de fapt a cauzei, de modul defectuos în care s-a efectuat cercetarea judecătorească în fața instanțelor penale. De fapt, recurentul face o expunere întemeiată pe opiniile personale în legătură cu desfășurarea procesului penal, în urma căruia a fost condamnat. Susține că, a fost condamnat pe nedrept, în condițiile în care instanțele nu au fost investite cu un rechizitoriu întocmit de procuror, că s-au avut în vedere înscrisuri xeroxate false, fără relevanță juridică, refuzându-i-se efectuarea unei expertize grafologice, că nu s-au cunoscut dosarele cu care instanțele au fost investite, cercetarea judecătorească fiind desfășurată superficial.

Recurentul a mai susținut că, a fost condamnat pe nedrept în baza a trei înscrisuri pretinse false, neoficiale, și că în raport de conținutul dosarului nu se putea ajunge la o sancțiune penală, ci doar la una civilă, respectiv la constatarea nulității sau a inopozabilității actelor respective. Cererea de recurs se referă la următoarele critici privind nelegalitatea: Reclamantul-recurent învederează că, de fapt, a formulat o acțiune în despăgubiri, ca urmare a faptelor judecătorilor și procurorilor care au pronunțat hotărârea de condamnare, deci o acțiune în răspundere civilă delictuală, deoarece pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, prin neexercitarea atribuțiunilor de serviciu, i-a adus grave prejudicii.

Arată că, această instituție nu a verificat aspectele pe care le-a sesizat și că s-a limitat să-i trimită un răspuns formal cu privire la evoluția cronologică a procesului penal, care a fost finalizat prin condamnarea pe nedrept a sa. Susține recurentul că, procedând în acest mod Consiliul Superior al Magistraturii a dat posibilitatea îndeplinirii termenului de prescripție pentru a nu implica răspunderea disciplinară a magistraților vinovați, cât și a faptului că i-a limitat posibilitatea de a formula cerere de revizuire împotriva hotărârii penale. Referitor la pârâta-intimată Administrația Prezidențială, învederează că fapta delictuală a constat în împrejurarea că nu a grațiat fapta penală ce s-a reținut în sarcina sa prin hotărâre penală de condamnare, condamnare pronunțată în condițiile existenței multiplelor neregularități procedurale esențiale.

Recurentul susține că Președintele României nu putea ignora cererea sa de grațiere, ci era obligat să se pronunțe motivat în sensul admiterii sau respingerii ei. Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte îl reține ca nefondat, pentru următoarele considerente: Hotărârea recurată este legală și în afara criticilor formulate de recurent, menținând soluția instanței de fond, prin care a fost stabilită corect situația de fapt care a generat pretenția reclamantului de a solicita despăgubiri prin invocarea răspunderii civile delictuale. În acest sens s-a reținut că, prin sentința penală nr. 3099 din 09 noiembrie 2006 a Judecătoriei Arad reclamantul a fost condamnat în baza art. 215 alin. (2) raportat la art. 1 C. proc.

civ. la 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, iar în baza art. 290 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. proc. pen., la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată. Prin decizia penală nr. 9 din 26 februarie 2007 Tribunalul Arad a pronunțat achitarea reclamantului pentru infracțiunea de înșelăciune și a fost menținută hotărârea cu privire la condamnarea sa la pedeapsa de un an închisoare pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, hotărâre ce a rămas definitivă prin respingerea recursului. În cauză, s-a făcut dovada demersurilor întreprinse de reclamant pentru obținerea grațierii, cât și a faptului că a sesizat Consiliul Superior al Magistraturii pentru a face cercetările necesare privind neregularitățile procedurale săvârșite în desfășurarea cercetării judecătorești în cauza penală.

De fapt, reclamantul invocă eroarea judiciară săvârșită prin condamnarea sa pe nedrept. Prin hotărârea recurată s-a stabilit cadrul procesual corect cu privire la pretenția reclamantului, în sensul că potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, în condițiile legii”. În raport de susținerile reclamantului, s-au stabilit ca temei juridic dispozițiile art. 998-999 C. civ., care prevăd condițiile generale ce antrenează răspunderea pentru fapte ilicite, cu mențiunea că, atunci când prin legi speciale se instituie condiții speciale se impune efectuarea analizei raportat la situația de fapt dedusă judecății. Conform art. 504 C. proc.

pen. „persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma judecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare”. Același drept îl are și persoana care a fost privată de libertate pe parcursul procesului penal, ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. În ipoteza în care se pretind despăgubiri pentru o condamnare penală, se impune existența unei hotărâri definitive de achitare. În sensul celor arătate mai sus se reține că, reclamantul a fost condamnat definitiv la pedeapsa de un an închisoare, instanța făcând o analiză amplă cu privire la condițiile speciale ale antrenării răspunderii civile delictuale pentru o eroare judiciară în procesul penal.

S-a mai reținut că, în urma procesului penal reclamantul a suferit o condamnare de un an închisoare cu executare, nedispunându-se achitarea și nici încetarea procesului penal, astfel că nu poate fi vorba despre o eroare judiciară în situația sa potrivit dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. În speță, raportul juridic cu care a fost investită instanța constă în despăgubiri la care cei doi pârâți să fie obligați pentru prejudiciul suferit de reclamant, ca urmare a condamnării pe nedrept. De fapt, reclamantul impută nefuncționarea corespunzătoare a celor două instituții.

Referitor la fapta imputată Consiliului Superior al Magistraturii, s-a reținut de către instanța de apel că au fost verificate toate solicitările reclamantului, aspect confirmat prin adresa nr. 1570/J/1253/SIJ din 14 septembrie 2007. Nu se poate reține neîndeplinirea atribuțiunilor prevăzute de lege în raport de simpla nemulțumire a reclamantului, cu privire la răspunsul dat în dezacord cu acuzațiile pe care le-a susținut. S-a constatat că Serviciul de Inspecție Judiciară nu a evidențiat încălcări ale normelor procesuale în litigiu penal, precizând explicit limitările verificărilor ce pot fi făcute de Consiliul Superior al Magistraturii, în scopul de a nu se aduce atingere imperativelor statului de drept, respectiv principiilor independenței judecătorilor și principiului autorități de lucru judecat.

Fără a fi vorba de o faptă ilicită, corect s-a comunicat reclamantului că temeinicia și legalitatea unei hotărâri judecătorești pot face numai obiectul exclusiv al verificării instanței de control judiciar în căile de atac prevăzute de lege, căi de atac exercitate de reclamant, fără să obțină recunoașterea faptelor pretinse. În acest sens, a fost invocat art. 97 din Legea nr. 303/2004, conform căruia orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii, ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare, respectiv, exercitarea dreptului prevăzut anterior nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărâri judecătorești care sunt supuse căilor de atac.

În legătură cu susținerea referitoare la tergiversarea controlului efectuat de către Consiliul Superior al Magistraturii, care i-a îngrădit dreptul la formularea unei cereri de revizuire împotriva hotărârii penale, s-a răspuns corect că accesul la o astfel de cerere împotriva hotărârii penale nu depindea de aceste verificări, partea interesată având posibilitatea să o exercite la momentul când considera oportun, dar în raport cu dispozițiile legale ce reglementează o astfel de cerere. De asemenea, s-a apreciat că, în mod corect în cauză nu s-a încuviințat și administrat o expertiză grafologică, ținând seama de contextul procesual, respectiv promovarea unei cereri de despăgubiri civile întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, în condițiile în care există o hotărâre penală care a intrat în puterea lucrului judecat și care trebuie respectată întrutotul.

Referitor la pârâta Administrația Prezidențială, s-a susținut că reclamantul nu ar mai fi fost în prezent în detenție, dacă Președintele României s-ar fi pronunțat cu privire la cererea de grațiere. Este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 94 din Constituția României, Președintele beneficiază de puterea de a se pronunța cu privire la cererile de grațiere formulate de persoanele condamnate definitiv. Fapta ilicită, în accepțiunea legii civile, este acea faptă care înfrânge o normă imperativă prevăzută de lege. Totuși, trebuie reținut că nu există o obligație legală, imperativă a Președintelui de a grația, având în vedere că instituția grațierii a fost configurată să poată interveni numai cu caracter de excepție, tocmai în considerarea ideii că statul de drept se caracterizează fundamental prin separația și echilibrul funcțiilor statului.

Grațierea este un act de clemență, ce constă în înlăturarea totală sau parțială a pedepsei aplicate de instanță ori în comutarea ei într-o altă pedeapsă mai ușoară. Președintele României nu verifică îndeplinirea de către condamnat a condițiilor prevăzute de legea penală, ci acordă grațierea individuală ori respinge cererea numai pe considerente de oportunitate. Caracterul de excepție al acestei atribuții ce aparține Președintelui statului, este dat de faptul că, de esența instituției grațierii individuale este natura sa umanitară. Așa cum a reținut și instanța de apel prin hotărârea recurată, demersul deliberativ al șefului statului nu poate avea în vedere o dimensiune afectivă, ci efectiv o apreciere în legătură directă cu valorile umanismului, cu temeiurile sociale și cu unele argumente concrete de politică penală.

În consecință, nu se poate reține că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil, hotărârea recurată necuprinzând motive străine de natura pricinii, fiind pronunțată în baza temeiului juridic indicat și cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală. În conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.G. împotriva deciziei nr. 135/A din 26 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 decembrie 2009.