ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2237/2010

Asupra cererii de revizuire de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia nr. 5117 din 13 noiembrie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de reclamantul I.G.V.C. împotriva sentinței civile nr. 729 din 24 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Instanța de control judiciar a reținut că, așa cum a stabilit și prima instanța, soluția adoptată de autoritatea intimată prin actul administrativ dedus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ este corectă, întrucât faptele prezentate de recurentul-reclamant nu reprezintă discriminare, în sensul prevederilor art. 2 din O.G.

nr. 137/2000, modificată și republicată. Într-adevăr, conform prevederilor art. 22 și art. 23 din Legea nr. 448/2007 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, beneficiază de gratuitate pe toate liniile de transport urban, cu mijloacele de transport în comun de suprafață și cu metroul, persoanele cu handicap grav și accentuat; modalitatea de acordare a gratuității, precum și cuantumul acesteia se stabilește prin hotărâre a consiliului local. Ca atare, în mod corect autoritatea intimată a stabilit că solicitarea D.G.A.S.P.C. sector 6, cu privire la prezentarea în original de către recurent a documentelor pe baza cărora se acordă gratuitate la călătoria cu mijloacele de transport în comun, are o justificare obiectivă și reprezintă o măsură care are menirea de a apăra interesele persoanelor beneficiare.

Prin urmare, în cauza dedusă judecății, nu poate fi vorba de existența unei discriminări a recurentului prin adoptarea acestei măsuri, întrucât nu s-a probat aplicarea unor tratamente diferențiate între persoane care sunt plasate în situații comparabile, fără o justificare obiectivă sau rezonabilă. Împotriva deciziei nr. 5117 din 13 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, recurentul I.G.V.C. a formulat cerere de revizuire. Cererea de revizuire a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 322 pct.1, 2, 4, 6 C. proc. civ. cu referire la art. 105 alin. (1) și (2) și art. 106 C. proc. civ. și raportate la art. 24, art. 25 și art. 27 din același C. proc.

civ., iar în motivarea ei s-a arătat, în esență, că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție este lovită de nulitate absolută deoarece: - cererea de recuzare a fost soluționată de chiar de judecătorii împotriva cărora a fost îndreptată; - soluția pronunțată este rezultatul unei „răzbunări” în condițiile în care magistrații au calitatea de intimați în două litigii pentru daune pornite de către recurent; - actele dosarului demonstrează în mod clar discriminarea, fiind refuzată de către D.G.A.S.P.C. sector 6 primirea cererii pentru drepturile ce i se cuvin revizuentului-recurent și soției sale. Examinând cererea cu care a fost învestită, în conformitate cu art. 323 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prezenta cerere de revizuire este inadmisibilă și o va respinge în consecință, pentru cele ce se vor puncta în continuare: Prin Decizia nr. 5117 din 13 octombrie 2009 Secția contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul I.G.V.C. împotriva sentinței civile nr. 729 din 24 februarie 2009 prin care Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de anulare a Hotărârii nr. 149 din 11 martie 2008 a Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării care a stabilit că faptele sesizate prin petiția nr. 2041 din 31 ianuarie 2008 (privind neacordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 448/2006 nu reprezintă discriminare conform art. 2 din O.G.

nr. 137/2000, republicat. Potrivit art. 322 alin. (1) C. proc. civ. sunt supuse revizuirii – cale extraordinară de atac, de retractare – hotărârile rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și hotărârile date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul. Atât doctrina cât și jurisprudența în materie au statuat că una dintre condițiile de admisibilitate impuse de legiuitor pentru exercitarea căii extraordinare de atac în discuție este aceea ca hotărârea judecătorească ce face obiectul revizuirii să fi evocat/rezolvat fondul, ceea ce presupune ca instanța de recurs casând sentința să procedeze la rejudecarea pricinii ori în cadrul cererii de recurs să se fi produs înscrisuri noi care să fie analizate de către instanța de control judiciar.

Or, în speță, prin decizia a cărei retractare se cere a fost respins recursul declarat de I.G.V.C. menținându-se hotărârea Curții de Apel București ca fiind legală și temeinică, deci fondul nu a fost evocat. Nefiind depășită această condiție de admisibilitate, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune verificarea motivelor de revizuire invocate, motive expuse rezumativ mai înainte și care în mod evident nu se pot subsuma cazurilor expres prevăzute de normele legale indicate de revizuent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de I.G.V.C. împotriva deciziei nr. 5117 din 13 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 29 aprilie 2010.