ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2237/2010

Asupra cererii de revizuire de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin Decizia nr. 5117 din 13 noiembrie 2009

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de reclamantul I.G.V.C.

împotriva sentinței civile nr. 729 din 24 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Instanța de control judiciar a

reținut că, așa cum a stabilit și prima instanța,

soluția adoptată de autoritatea intimată prin actul

administrativ dedus controlului de legalitate al instanței de contencios

administrativ este corectă, întrucât faptele prezentate de

recurentul-reclamant nu reprezintă discriminare, în sensul prevederilor

art. 2 din O.G. nr. 137/2000, modificată și republicată.

Într-adevăr, conform prevederilor

art. 22 și art. 23 din Legea nr. 448/2007 privind protecția și

promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, beneficiază de gratuitate

pe toate liniile de transport urban, cu mijloacele de transport în comun de

suprafață și cu metroul, persoanele cu handicap grav și

accentuat; modalitatea de acordare a gratuității, precum și

cuantumul acesteia se stabilește prin hotărâre a consiliului local.

Ca atare, în mod corect autoritatea

intimată a stabilit că solicitarea D.G.A.S.P.C. sector 6, cu privire

la prezentarea în original de către recurent a documentelor pe baza

cărora se acordă gratuitate la călătoria cu mijloacele de

transport în comun, are o justificare obiectivă și reprezintă o

măsură care are menirea de a apăra interesele persoanelor

beneficiare.

Prin urmare, în cauza dedusă

judecății, nu poate fi vorba de existența unei discriminări

a recurentului prin adoptarea acestei măsuri, întrucât nu s-a probat

aplicarea unor tratamente diferențiate între persoane care sunt plasate în

situații comparabile, fără o justificare obiectivă sau

rezonabilă.

Împotriva deciziei nr. 5117 din 13

noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, recurentul I.G.V.C. a formulat cerere

de revizuire.

Cererea de revizuire a fost întemeiată

în drept pe dispozițiile art. 322 pct.1, 2, 4, 6 C. proc. civ. cu referire

la art. 105 alin. (1) și (2) și art. 106 C. proc. civ. și

raportate la art. 24, art. 25 și art. 27 din același C. proc. civ.,

iar în motivarea ei s-a arătat, în esență, că decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție este lovită de nulitate

absolută deoarece:

- cererea de recuzare a fost

soluționată de chiar de judecătorii împotriva cărora a fost

îndreptată;

- soluția pronunțată este

rezultatul unei „răzbunări” în condițiile în care

magistrații au calitatea de intimați în două litigii pentru

daune pornite de către recurent;

- actele dosarului demonstrează în

mod clar discriminarea, fiind refuzată de către D.G.A.S.P.C. sector 6

primirea cererii pentru drepturile ce i se cuvin revizuentului-recurent și

soției sale.

Examinând cererea cu care a fost învestită,

în conformitate cu art. 323 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că prezenta cerere de

revizuire este inadmisibilă și o va respinge în consecință,

pentru cele ce se vor puncta în continuare:

Prin Decizia nr. 5117 din 13 octombrie

2009 Secția contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți

de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul declarat

de reclamantul I.G.V.C. împotriva sentinței civile nr. 729 din 24

februarie 2009 prin care Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea

reclamantului de anulare a Hotărârii nr. 149 din 11 martie 2008 a Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării care a stabilit că

faptele sesizate prin petiția nr. 2041 din 31 ianuarie 2008 (privind neacordarea

drepturilor prevăzute de Legea nr. 448/2006 nu reprezintă

discriminare conform art. 2 din O.G. nr. 137/2000, republicat.

Potrivit art. 322 alin. (1) C. proc. civ.

sunt supuse revizuirii – cale extraordinară de atac, de retractare –

hotărârile rămase definitive în instanța de apel sau prin

neapelare, precum și hotărârile date de o instanță de recurs

atunci când evocă fondul.

Atât doctrina cât și jurisprudența

în materie au statuat că una dintre condițiile de admisibilitate

impuse de legiuitor pentru exercitarea căii extraordinare de atac în discuție

este aceea ca hotărârea judecătorească ce face obiectul revizuirii

să fi evocat/rezolvat fondul, ceea ce presupune ca instanța de recurs

casând sentința să procedeze la rejudecarea pricinii ori în cadrul cererii

de recurs să se fi produs înscrisuri noi care să fie analizate de

către instanța de control judiciar.

Or, în speță, prin decizia a

cărei retractare se cere a fost respins recursul declarat de I.G.V.C.

menținându-se hotărârea Curții de Apel București ca fiind legală

și temeinică, deci fondul nu a fost evocat.

Nefiind depășită

această condiție de admisibilitate, Înalta Curte apreciază

că nu se mai impune verificarea motivelor de revizuire invocate, motive expuse

rezumativ mai înainte și care în mod evident nu se pot subsuma cazurilor

expres prevăzute de normele legale indicate de revizuent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire

formulată de I.G.V.C. împotriva deciziei nr. 5117 din 13 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 29 aprilie 2010.