ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2706/2010

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 64 din 23 februarie 2010 Curtea de

Apel București a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București, a recunoscut sentința penală din 8 martie 2002 pronunțată de

Tribunalul Regional din Hanovra, Germania în Dosarul penal nr. 39a34/01,171Js

56875/98 StA, definitivă, prin care cetățeanul român

D.C.

(fiul lui P. și G.) a fost condamnat la pedeapsa

detențiunii pe viață, precum și sentința penală din 9 iulie 2007 definitivă,

pronunțată de Tribunalul de Primă Instanță din Hanovra, prin care același

cetățean român a fost condamnat la 6 luni închisoare.

A dispus transferarea condamnatului

într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepselor

detențiunii pe viață și de 6 luni închisoare.

S-a computat perioada executată de

la 24 aprilie 1998 până la 11 iulie 2000, de la 12 februarie 2001 până la 19

octombrie 2007 și de la 19 februarie 2008 la zi din pedeapsa detențiunii pe

viață și de la 20 octombrie 2007 până la 18 februarie 2008 din pedeapsa

închisorii de 6 luni.

Pentru a hotărî astfel, instanța fondului a reținut că prin

sentința Tribunalului Regional din Hanovra cetățeanul român D.C. a fost

condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață pentru comiterea infracțiunilor de

omucidere și tâlhărie gravă, prev. de art. 211, 249, 250, 25 și 52 C. pen.

german.

S-a reținut în esență că la data de

24 martie 1997 persoana condamnată

D.C. împreună cu alții l-a ucis pe numitul H.P. în locuința

sa, de unde au furat mai multe bunuri.

Hotărârea este definitivă din data

de 28 august 2002.

Prin sentința penală definitivă din

9 iulie 2007 Tribunalul de Primă Instanță din Hanovra l-a condamnat pe C.D. la

6 luni închisoare pentru tentativă de zădărnicire a urmăririi penale în unitate

infracțională cu mărturie mincinoasă neaflată sub stare de jurământ, constând

în aceea că, la 24 mai 2005 a făcut în fața instanței germane o mărturie

mincinoasă prin care a încercat să împiedice pedepsirea unei persoane judecate

pentru săvârșirea unei fapte penale.

Se mai reține de instanța Curții de

Apel București că la 28 august 2002 persoana condamnată a început executarea

pedepsei detențiunii pe viață și întrucât, potrivit legislației germane

pedepsele mai scurte se execută înaintea celor mai lungi, executarea pedepsei

cu închisoarea pe viață a fost întreruptă la 19 octombrie 2007, pentru ca în

perioada 20 iulie 2007 - 18 februarie 2008 să fie executate 2/3 din pedeapsa de

6 luni închisoare.

Începând cu data de 19 februarie 2008

condamnatul C.D. execută în continuare pedeapsa detențiunii pe viață.

Curtea de Apel București a constatat

îndeplinite condițiile transferării prev. de art. 129 și art. 141 din Legea nr.

302/2004 în sensul că persoana condamnată este cetățean român, a fost condamnat

definitiv de către instanțele din Germania la o pedeapsă cu detențiunea pe

viață, pentru săvârșirea unor infracțiuni care au corespondent în legislația

română. A mai constatat că la data primirii cererii de transferare persoana mai

are în total de executat cel puțin 6 luni închisoare.

Referitor la condiția transferării

prevăzută la art. 129 lit. d) instanța fondului constată că persoana condamnată

nu și-a exprimat acordul la transfer, însă această împrejurare nu este de

natură a împiedica transferul câtă vreme sunt îndeplinite cerințele art. 3 pct.

1 și 2 din O.G. nr. 92/1999 pentru ratificarea Protocolului adițional la

Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptat la

Strasbourg la 18 decembrie 1997.

S-a motivat că la data de 19

februarie 2003 față de persoana condamnată s-a luat măsura expulzării pe de teritoriul

Republicii Federale Germania de către Serviciul pentru cetățeni și de ordine -

Biroul pentru străini din cadrul Primăriei orașului Oldenburg, datorită

condamnării la pedeapsa detențiunii pe viață, măsura expulzării fiind

executorie.

S-a mai motivat că în cauză nu sunt

incidente dispozițiile art. 152 din Legea nr. 302/2004 referitoare la refuzul

opțional al transferării.

În raport de aceste considerente,

Curtea a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București, a recunoscut cele două sentințe penale pronunțate de instanțele

străine și a dispus transferarea condamnatului într-un penitenciar din România

în vederea continuării executării pedepselor.

Împotriva sentinței a declarat

recurs persoana condamnată care, în esență, solicită respingerea sesizării

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București referitoare la transferarea sa

într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepselor

detențiunii pe viață și de 6 luni închisoare.

Recursul nu este fondat.

Din datele dosarului rezultă că

autoritatea centrală a statului german a cerut ca cetățeanul român Constantin

Davidov, condamnat la detențiune pe viață de o instanță germană, să fie

transferat fără consimțământul său în România pentru a executa restul de

pedeapsă într-un penitenciar român. Temeiul transferului este Convenția

europeană asupra transferării persoanelor condamnate încheiată la Strasbourg la

21 martie 1983.

S-au transmis autorității centrale a

statului solicitat documentele prevăzute de art. 6 paragraful 2 al Convenției.

În procedura legală prevăzută de

lege Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat instanța Curții

de Apel București prin rezoluția din 20 octombrie 2009.

Înalta Curte observă că România este

parte la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate

încheiată la Strasbourg la 21 martie 1983 din iulie 1992.

Potrivit art. 2 paragraful 2 al

Convenției o persoană condamnată pe teritoriul unei părți poate în conformitate

cu dispozițiile Convenției să fie transferată pe teritoriul altei părți pentru

a executa condamnarea care i-a fost aplicată.

Art. 3 al Convenției reglementează Condițiile

transferării potrivit cărora condamnatul trebuie să fie resortisant al statului

de executare, hotărârea trebuie să fie definitivă, durata condamnării pe care

condamnatul o mai are de executat să fie cel puțin 6 luni, transferul trebuie

să fie consimțit de condamnat.

Prin excepție

de la regula consimțământului la

transfer al condamnatului Protocolul din 18 decembrie 1997 la Convenția

europeană asupra transferării persoanelor condamnate - ratificat de România la

31 august 1999 prin

o

rdonanța nr.

92/1999 - prevede la art. 3 paragraf 1 că statul de executare poate la cererea

statului de condamnare să își dea acordul pentru transferarea unei persoane

condamnate, fără consimțământul acestuia din urmă, atunci când condamnarea

pronunțată împotriva acestuia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a

acestei condamnări conține o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră.

Condițiile formale ale aplicării

acestei dispoziții sunt potrivit paragrafului 2 al art. 3 ca statul de

condamnare să pună la dispoziția statului de executare o declarație conținând

avizul persoanei condamnate și o copie de pe măsura de expulzare ori conducere

la frontieră.

Curtea observă că persoana

condamnată C.D. a dat un aviz negativ cererii statului german solicitant de

transferare în România.

Prin urmare, este îndeplinită

condiția formală de transfer prevăzută la art. 3 paragraful 2 lit. a) din

Protocol.

Mai observă că prin decizia de

a

utoritate pentru Străini dată la 19

februarie 2003 a fost dispusă măsura expulzării condamnatului de pe teritoriul

Republicii Federale Germania.

Prin urmare, în cauză sunt întrunite

condițiile art. 3 ale Protocolului la Convenție în sensul că în lipsa

consimțământului condamnatului împotriva lui a fost dată o hotărâre

administrativă de expulzare.

Așa fiind, hotărârea instanței de

fond de exprimare a acordului la transferarea condamnatului pentru continuarea

executării pedepsei în România este legală și temeinică.

Față de considerentele mai sus

expuse, recursul condamnatului C.D. va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana

condamnată D.C. împotriva sentinței penale nr. 64 din 23 februarie 2010 a

Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de

familie.

Suma de 320 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu pentru recurenta persoană condamnată, se va plăti din

fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

14 iulie 2010.