ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2706/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 64 din 23 februarie 2010 Curtea de Apel București a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a recunoscut sentința penală din 8 martie 2002 pronunțată de Tribunalul Regional din Hanovra, Germania în Dosarul penal nr. 39a34/01,171Js 56875/98 StA, definitivă, prin care cetățeanul român D.C. (fiul lui P. și G.) a fost condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață, precum și sentința penală din 9 iulie 2007 definitivă, pronunțată de Tribunalul de Primă Instanță din Hanovra, prin care același cetățean român a fost condamnat la 6 luni închisoare. A dispus transferarea condamnatului într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepselor detențiunii pe viață și de 6 luni închisoare.

S-a computat perioada executată de la 24 aprilie 1998 până la 11 iulie 2000, de la 12 februarie 2001 până la 19 octombrie 2007 și de la 19 februarie 2008 la zi din pedeapsa detențiunii pe viață și de la 20 octombrie 2007 până la 18 februarie 2008 din pedeapsa închisorii de 6 luni. Pentru a hotărî astfel, instanța fondului a reținut că prin sentința Tribunalului Regional din Hanovra cetățeanul român D.C. a fost condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață pentru comiterea infracțiunilor de omucidere și tâlhărie gravă, prev. de art. 211, 249, 250, 25 și 52 C. pen. german. S-a reținut în esență că la data de 24 martie 1997 persoana condamnată D.C. împreună cu alții l-a ucis pe numitul H.P. în locuința sa, de unde au furat mai multe bunuri.

Hotărârea este definitivă din data de 28 august 2002. Prin sentința penală definitivă din 9 iulie 2007 Tribunalul de Primă Instanță din Hanovra l-a condamnat pe C.D. la 6 luni închisoare pentru tentativă de zădărnicire a urmăririi penale în unitate infracțională cu mărturie mincinoasă neaflată sub stare de jurământ, constând în aceea că, la 24 mai 2005 a făcut în fața instanței germane o mărturie mincinoasă prin care a încercat să împiedice pedepsirea unei persoane judecate pentru săvârșirea unei fapte penale. Se mai reține de instanța Curții de Apel București că la 28 august 2002 persoana condamnată a început executarea pedepsei detențiunii pe viață și întrucât, potrivit legislației germane pedepsele mai scurte se execută înaintea celor mai lungi, executarea pedepsei cu închisoarea pe viață a fost întreruptă la 19 octombrie 2007, pentru ca în perioada 20 iulie 2007 - 18 februarie 2008 să fie executate 2/3 din pedeapsa de 6 luni închisoare.

Începând cu data de 19 februarie 2008 condamnatul C.D. execută în continuare pedeapsa detențiunii pe viață. Curtea de Apel București a constatat îndeplinite condițiile transferării prev. de art. 129 și art. 141 din Legea nr. 302/2004 în sensul că persoana condamnată este cetățean român, a fost condamnat definitiv de către instanțele din Germania la o pedeapsă cu detențiunea pe viață, pentru săvârșirea unor infracțiuni care au corespondent în legislația română. A mai constatat că la data primirii cererii de transferare persoana mai are în total de executat cel puțin 6 luni închisoare. Referitor la condiția transferării prevăzută la art. 129 lit. d) instanța fondului constată că persoana condamnată nu și-a exprimat acordul la transfer, însă această împrejurare nu este de natură a împiedica transferul câtă vreme sunt îndeplinite cerințele art. 3 pct. 1 și 2 din O.G.

nr. 92/1999 pentru ratificarea Protocolului adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997. S-a motivat că la data de 19 februarie 2003 față de persoana condamnată s-a luat măsura expulzării pe de teritoriul Republicii Federale Germania de către Serviciul pentru cetățeni și de ordine - Biroul pentru străini din cadrul Primăriei orașului Oldenburg, datorită condamnării la pedeapsa detențiunii pe viață, măsura expulzării fiind executorie. S-a mai motivat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 152 din Legea nr. 302/2004 referitoare la refuzul opțional al transferării. În raport de aceste considerente, Curtea a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a recunoscut cele două sentințe penale pronunțate de instanțele străine și a dispus transferarea condamnatului într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepselor.

Împotriva sentinței a declarat recurs persoana condamnată care, în esență, solicită respingerea sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București referitoare la transferarea sa într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepselor detențiunii pe viață și de 6 luni închisoare. Recursul nu este fondat. Din datele dosarului rezultă că autoritatea centrală a statului german a cerut ca cetățeanul român Constantin Davidov, condamnat la detențiune pe viață de o instanță germană, să fie transferat fără consimțământul său în România pentru a executa restul de pedeapsă într-un penitenciar român. Temeiul transferului este Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate încheiată la Strasbourg la 21 martie 1983. S-au transmis autorității centrale a statului solicitat documentele prevăzute de art. 6 paragraful 2 al Convenției.

În procedura legală prevăzută de lege Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat instanța Curții de Apel București prin rezoluția din 20 octombrie 2009. Înalta Curte observă că România este parte la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate încheiată la Strasbourg la 21 martie 1983 din iulie 1992. Potrivit art. 2 paragraful 2 al Convenției o persoană condamnată pe teritoriul unei părți poate în conformitate cu dispozițiile Convenției să fie transferată pe teritoriul altei părți pentru a executa condamnarea care i-a fost aplicată. Art. 3 al Convenției reglementează Condițiile transferării potrivit cărora condamnatul trebuie să fie resortisant al statului de executare, hotărârea trebuie să fie definitivă, durata condamnării pe care condamnatul o mai are de executat să fie cel puțin 6 luni, transferul trebuie să fie consimțit de condamnat.

Prin excepție de la regula consimțământului la transfer al condamnatului Protocolul din 18 decembrie 1997 la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate - ratificat de România la 31 august 1999 prin o rdonanța nr. 92/1999 - prevede la art. 3 paragraf 1 că statul de executare poate la cererea statului de condamnare să își dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate, fără consimțământul acestuia din urmă, atunci când condamnarea pronunțată împotriva acestuia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conține o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră. Condițiile formale ale aplicării acestei dispoziții sunt potrivit paragrafului 2 al art. 3 ca statul de condamnare să pună la dispoziția statului de executare o declarație conținând avizul persoanei condamnate și o copie de pe măsura de expulzare ori conducere la frontieră.

Curtea observă că persoana condamnată C.D. a dat un aviz negativ cererii statului german solicitant de transferare în România. Prin urmare, este îndeplinită condiția formală de transfer prevăzută la art. 3 paragraful 2 lit. a) din Protocol. Mai observă că prin decizia de a utoritate pentru Străini dată la 19 februarie 2003 a fost dispusă măsura expulzării condamnatului de pe teritoriul Republicii Federale Germania. Prin urmare, în cauză sunt întrunite condițiile art. 3 ale Protocolului la Convenție în sensul că în lipsa consimțământului condamnatului împotriva lui a fost dată o hotărâre administrativă de expulzare. Așa fiind, hotărârea instanței de fond de exprimare a acordului la transferarea condamnatului pentru continuarea executării pedepsei în România este legală și temeinică.

Față de considerentele mai sus expuse, recursul condamnatului C.D. va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana condamnată D.C. împotriva sentinței penale nr. 64 din 23 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Suma de 320 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta persoană condamnată, se va plăti din fondul M.J. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 iulie 2010.