ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2549/2012

Deliberând asupra recursului parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, Înalta Curte reține următoarele:

Prin sentința penală nr. 100/F din 02 martie 2012 Curtea de Apel București, secția a

II

a penală, a respins sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București privind persoana condamnată D.R.V., în vederea recunoașterii sentinței pronunțată în dosarul nr. 6413 Js 39565/00 St A de către Tribunalul Hanovra la 31 mai 2005, rămasă definitivă la data de 19 octombrie 2005 și a punerii în executare a acesteia.

Curtea a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ cerințele Legii nr. 302/2004 republicată (art. 143) și ale Convenției europene asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în 1983 (art. 3).

Potrivit art. 143 din Legea nr.302/2004 republicată, transferarea unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc numai in următoarele condiții: a) condamnatul este resortisant aJ statului de executare; b) hotărârea este definitivă; c) la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei. în cazuri excepționale, în baza acordului între statele implicate, transferarea poate avea loc chiar dacă partea de pedeapsă neexecutată este mai mică de 6 luni; d) transferul este consimțit de către persoana condamnată sau dacă, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a acesteia, unul dintre cele două state consideră necesar, de către reprezentantul persoanei. Consimțământul nu se cere în cazul evadatului care se refugiază în statul de executare al cărui resortisant este; e) faptele care au atras condamnarea constituie infracțiuni, potrivit legii statului de executare; f) statul de condamnare și statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc.

Prin adresa nr. 55524/2011 (114905/2010) din 06 iulie 2011 Ministerul Justiției - Direcția Drept Internațional și Cooperare Judiciară a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în conformitate cu prevederile Legii nr.302/2003 republicată, cererea formulată de autoritățile judiciare din Republica Federală Germania prin care se solicită transferarea persoanei condamnate D.R.V., într-un penitenciar din România pentru a continua executarea pedepsei cu închisoarea aplicată sus-numitului de către instanțele statului solicitant.

Din adresa nr. 688388 din 08 septembrie 2011 a M.A.I. - Direcția Generală de Pașapoarte și nr. 2019027 din 13 septembrie 2011 a M.A.I. - Direcția pentru evidența persoanelor și administrarea bazelor de date, Curtea a reținut că D.R.V. (fost R.) este cetățean român.

Din documentele transmise de autoritățile judiciare germane, în aplicarea Convenției Europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în 1983, a rezultat că D.R.V. a fost condamnat prin sentința pronunțată în dosarul nr. 6413 Js 39565/00 St A de către Tribunalul Hanovra la 31 mai 2005, la pedeapsa închisorii pe viață pentru infracțiunea de omucidere în concurs cu tâlhărie gravă, faptă prevăzută de paragrafele 211.249.250 alin. (I) nr. 2, art. 25 alin. (2) și art. 52 din Codul penal german. Hotărârea a rămas definitivă la data de 19 octombrie 2005.

În fapt, s-a reținut că în luna martie 1997, persoana condamnată l-a însoțit pe unul din cei șase coautori ai faptei din Franța în Germania - Hanovra, cunoscând că împreună cu cei șase urmează să comită infracțiuni. în Hanovra, persoana condamnată i-a cunoscut pe toți ceilalți coautori, doi dintre ei cetățeni români și, împreună, au plănuit să pătrundă în locuința victimei în scopul jafului, deoarece aveau informații că aceasta păstrează în casă sume mari de bani, bijuterii și acțiuni. Deoarece, grupul infracțional nu a putut pătrunde în locuință, în absența victimei, datorită măsurilor de securitate, aceștia au convenit să profite de momentul în care victima pătrunde în casă, să îl atace și să intre astfel în incintă. Ca atare, în noaptea de 23 martie 1997, cei șapte autori au pândit victima și când aceasta a deschis ușa garajului l-au atacat; victima a ripostat cu o armă de foc dar în cele din urmă bărbatul a fost adus în stare de inconștiență de către agresorii care l-au lovit cu pumnii, picioarele și cu un obiect contondent. D.R.V. a rămas să păzească victima, iar ceilalți au pătruns în casă, de unde au sustras bani, bijuterii și două arme. Agresorii au abandonat victima, aflată în continuare în stare de inconștiență, au plecat, au împărțit valorile sustrase, după care persoana condamnată a părăsit Germania întorcându-se in Franța. în urma agresiunii victima a decedat.

Examinând documentele transmise de autoritățile judiciare al statului solicitant prima instanță a constatat că este îndeplinită condiția dublei incriminări la care se referă art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 republicată și art. 3 pct. l lit. e) din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în 1983, faptele comise de persoana condamnată în împrejurările descrise regăsindu-și incriminarea în prevederile art. 174-175

lit. a)

și art. 176

lit. d)

din Codul penal român.

Din relațiile referitoare la lichidarea condamnării transmise de statul solicitant rezultă că D.R.V. a fost arestat preventiv în perioada

05 aprilie 2004-18 octombrie 2005

și a început executarea pedepsei la 19 octombrie 2005.

Persoana condamnată nu a fost de acord cu transferul în vederea executării pedepsei într-un penitenciar din România, Curtea reținând insă că prin dispoziția din 02 noiembrie 2006 autoritățile judiciare germane au dispus extrădarea sa.

Din actele dosarului, curtea de apel a constatat că persoana condamnată este căsătorită cu un cetățean francez și și-a stabilit domiciliul în Republica Franceză din anul 1996 și nu mai păstrează legătura cu România.

Potrivit art. 165 lit. c) din Legea nr. 302/2004 republicată, cererea de transferare a persoanei condamnate poate să fie refuzată, în principal, dacă persoana condamnată a părăsit România, stabilindu-și domiciliul într-un alt stat, iar legăturile sale cu statul roman nu mai sunt semnificative.

Din referatul privind situația socială și familială a deținutului existent la dosarul cauzei (fila 8 dosar parchet) a rezultat că persoana condamnată D.R.V. este plecat din România în anul 1996, este căsătorit din anul 1997, soția sa fiind cetățean francez, cu care are un copil în vârstă de 12 ani, are o situație materială bună în Franța și nu dorește transferul într-un penitenciar din România deoarece nu mai are nicio legătură cu România, păstrând legătura doar cu familia sa din Franța, cu care corespondează și care 1-a vizitat in Germania.

Din înscrisurile depuse la dosar de către apărătorul persoanei condamnate, Curtea a reținut că la acest moment legăturile cu statul francez sunt mult mai puternice decât ar fi cele cu statul român, persoana condamnată D.R. locuind în Franța din anul 1996, este căsătorit cu un cetățean francez cu care are un copil minor, deține un imobil împreună cu soția sa în orașul Toulouse, a plătit impozite și asigurări medicale către statul francez și a lucrat legal pe teritoriul acestui stat până la predarea sa către statul german în baza unui mandat european de arestare.

Din certificatul emis de locul de deținere - Freiburg, depus la dosarul cauzei (fila 195) la 24 februarie 2012, în ședință publică, în traducere autorizată, a rezultat că persoana condamnată D.R.V. este înregistrată începând cu data de 27 septembrie 2010 ca elev al școlii serale cu profil real Freiburg, cursul pentru obținerea calificării medii desfășurându-se în închisoarea Freiburg, urmând a se finaliza în iunie 2012.

Curtea de apel a considerat că posibilitățile persoanei condamnate de reinserție socială sunt mai mari dacă nu ar executa pedeapsa cu închisoarea în România, cu atât mai mult cu cât în prezent se fac demersuri în vederea obținerii transferului acesteia în Franța, iar după eliberarea sa D.R. va putea lucra la Centrul de Radiologie Medicală Ambroise Parre din Toulouse.

Din actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat că în cauză este incident art. 12 primul paragraf CE, persoana condamnată D.R. având reședință legală în Franța, unde a locuit din anul 1996.

Pe cale de consecință, Curtea a respins sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de apel București, arătând,pe de o parte, că în cauză consimțământul persoanei condamnate nu era necesar în condițiile în care, prin dispoziția din 02 noiembrie 2006, Autoritatea pentru străini Hanovra a dispus expulzarea lui D.R.V. și, pe de altă parte, persoana condamnată nu are nicio legătură cu statul german, nu este cetățean al acestuia stat, nu are reședința în acest stat și nici nu a locuit nici un moment pe teritoriul Germaniei. Ca atare, s-a apreciat că, în condițiile absenței oricărei legături a condamnatului cu statul german și a existenței deciziei de expulzare a acestuia în România, soluția instanței de respingere a sesizării parchetului este total neîntemeiată.

Analizând hotărârea recurată atât prin prisma criticilor formulate dar și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei, conform art. 385

5

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul este întemeiat, însă pentru alte considerente decât cele invocate prin motivele de recurs.

Referitor la prima critică a parchetului, Înalta Curte constată că instanța de fond nu și-a întemeiat hotărârea pe lipsa consimțământului persoanei transferabile D.R.V., ci dimpotrivă, a reținut faptul că, deși persoana condamnată nu a fost de acord cu transferul în vederea executării pedepsei într-un penitenciar din România, prin dispoziția din 02 noiembrie 2006 autoritățile judiciare germane au dispus extrădarea sa.

Singurul motiv pentru care curtea de apel a refuzat recunoașterea sentinței pronunțată în dosarul nr. 6413 Js 39565/00 St A de către Tribunalul Hanovra la 31 mai 2005 și transferul condamnatului în România în vederea continuării executării pedepsei detențiunii pe viață, a fost întemeiat pe prevederile art. 165 lit. c) din Legea 302/2004.

Înalta Curte reține că, potrivit textului, cererea de transferare a persoanei condamnate poate să fie refuzată, în principal, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: persoana condamnată a părăsit România, stabilindu-și domiciliul într-un alt stat, iar legăturile sale cu statul roman nu mai sunt semnificative.

Din modul în care legiuitorul a înțeles să reglementeze acest motiv opțional de refuz al transferului, rezultă că incidența dispozițiilor art. 165 lit. c) din Legea 302/2004 nu este condiționată, astfel cum se susține prin recursul promovat, de stabilirea domiciliului în statul de condamnare și nici de existența unei legături a persoanei transferabile cu acest stat, ci doar de simplul fapt că persoana condamnată a părăsit teritoriul României și și-a stabilit domiciliul într-un alt stat (acesta putând fi atât statul de condamnare cât și orice alt stat).

Din analiza actelor dosarului (filele 111-178 dosar fond), Înalta Curte reține că, într-adevăr, persoana condamnată a părăsit teritoriul României din anul 1996, este căsătorit din 14 iunie 1997 cu un cetățean francez, D.S.N., având împreună un minor în vârstă de 12 ani, R.A.I., și-a stabilit domiciliul în Franța fiind plătitor de impozite și taxe în statul francez.

Ca atare, în cauză este îndeplinită prima condiție prevăzută de art. 165 lit. c) din Legea 302/2004, concluzia primei instanțe fiind în concordanță cu probatoriul administrat.

Înalta Curte constată însă că, în privința celei de-a doua condiții, aceea ca persoana condamnată să nu mai aibă legături semnificative cu România, în cauză nu au fost administrate probe care să susțină afirmațiile persoanei condamnate, în sensul că, ulterior părăsirii țării nu a mai ținut legătura cu familia din România, respectiv părinții și frații săi.

Instanța de fond s-a întemeiat exclusiv pe concluziile referatului privind situația socială și familială a deținutului (fila 8 dosar parchet), care a fost încheiat de Consulul României la Munchen, și care au la bază numai refuză transferul în țară.

În aceste condiții, se impunea efectuarea în cauză a unui referat de anchetă socială la fostul domiciliu al condamnatului, din comuna Cernajud. Tulcea, pentru ca, în raport de datele oferite de autoritățile locale în urma contactării membrilor familiei acestuia (părinții și frații), să se decidă dacă și cea de a doua condiție prevăzută de lege este îndeplinită.

În raport de considerentele anterioare, apreciind că datele existente la dosar sunt insuficiente pentru a concluziona asupra incidenței sau nu a dispozițiilor art. 165

lit.

c) din Legea 302/2004, Înalta Curte va admite recursul parchetului, va casa sentința penală atacată și va trimite cauza spre rejudecare, instanța de fond urmând a completa probatoriul în sensul celor anterior arătate.

Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul apărătorului din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, va fi plătit din fondurile Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI împotriva sentinței penale nr. 100F din data de 2 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a

II

a penală, privind persoana transferabilă D.R.V.

Casează sentința penală atacată și trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel București.

Onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, in sumă de 80 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Celelalte cheltuieli judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 13 august 2012.

Pronunțată în ședință publică, azi 13 august 2012.H.