ÎCCJ, Decizia nr. 3/2012

Problema de drept ce a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a arătat că în practica judiciară națională nu există un punct de vedere unitar cu privire la stabilirea faptului dacă, în cazul în care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii, cât și condamnarea la pedeapsa amenzii, instanța de judecată sesizată în scopul recunoașterii hotărârii penale străine de condamnare în integralitatea ei și al transferării persoanei condamnate se pronunță atât cu privire la transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei privative de libertate, cât și cu privire la executarea pedepsei amenzii aplicate prin hotărârea penală străină de condamnare.

Examenul jurisprudențial Prin recursul în interesul legii se arată că, în urma verificării jurisprudenței la nivel național cu privire la "posibilitatea recunoașterii și punerii în executare a amenzii penale, în ipoteza specială în care aceasta este aplicată de statul străin de condamnare alături de pedeapsa închisorii, în cauzele având ca obiect cereri de transfer de persoane condamnate", au fost evidențiate două orientări cu privire la acest aspect și, prin urmare, caracterul neunitar al practicii judiciare.

Soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești 3.1. Într-o primă orientare a practicii s-a considerat că instanța învestită cu soluționarea cererii de transfer al persoanei condamnate într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei aplicate de instanța de judecată din statul solicitant, recunoaște și pune în executare și pedeapsa amenzii penale aplicată în statul străin de condamnare alături de pedeapsa închisorii (anexele nr. 1-11), argumentându-se că, în conformitate cu dispozițiile art. 158 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea internațională în materie penală, republicată, în cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare. De asemenea, s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 137 alin. (2) și (6) din Legea nr. 302/2004, republicată, hotărârile penale străine recunoscute și executate în România produc aceleași efecte ca hotărârile pronunțate de instanțele române, iar începerea executării pedepsei în România are ca efect renunțarea statului străin la executarea pedepsei pe teritoriul acestuia, cu excepția cazului în care condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei, caz în care acest stat redobândește dreptul la executare. În acest sens s-a pronunțat și instanța supremă (anexa nr. 12), iar la acest punct de vedere au aderat și instanțele în marea lor majoritate prin soluțiile pronunțate în cauze. 3.2. Într-o a doua orientare a practicii s-a considerat că nu se poate dispune recunoașterea alături de pedeapsa închisorii și a amenzii penale, dacă statul de condamnare nu a solicitat executarea sancțiunii pecuniare, aspect care rezultă din cererea de transfer formulată în cauză (anexele 13-18), argumentându-se că executarea sancțiunilor pecuniare este reglementată în secțiunea a 4-a a Legii nr. 302/2004, republicată, care conține dispoziții privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Decizieicadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor pecuniare. Conform dispozițiilor menționate, recunoașterea sancțiunilor pecuniare comportă o procedură diferită, care include prezentarea de către statul solicitant a unui certificat emis conform anexei nr. 3 la Legea nr. 302/2004, republicată. În conținutul acestui certificat statul solicitant trebuie să precizeze dacă permite aplicarea de către statul de executare a unor sancțiuni alternative în eventualitatea imposibilității de a executa decizia care aplică sancțiunea pecuniară și care sunt sancțiunile care pot fi aplicate, respectiv felul sancțiunilor (privarea de libertate, munca în folosul comunității sau alte sancțiuni) și nivelul maxim al sancțiunii. În aceste situații, s-a reținut că obiectul sesizării este strict delimitat de cererea de transfer, iar procedura de urmat trebuie să corespundă acestei solicitări, respectiv transferul condamnatului numai pentru executarea pedepsei închisorii, nu și pentru executarea sancțiunii pecuniare.

Opinia procurorului general Soluția propusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este în sensul orientării jurisprudențiale potrivit căreia, în cazul în care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii, cât și condamnarea la pedeapsa amenzii, instanța de judecată sesizată în scopul recunoașterii hotărârii penale de condamnare în integralitatea ei și al transferării persoanei condamnate pentru continuarea executării pedepsei privative de libertate într-un penitenciar din România se pronunță atât cu privire la pedeapsa privativă de libertate, cât și cu privire la pedeapsa amenzii aplicată prin hotărârea penală străină de condamnare, în conformitate cu dispozițiile art. 137 din Legea nr. 302/2004, republicată. Legiuitorul a prevăzut că transferarea unui condamnat într-un alt stat se poate face numai în urma unei proceduri de recunoaștere a hotărârii de condamnare pe teritoriul statului unde va fi transferat și că prin Convenția europeană asupra persoanelor condamnate și Protocolul adițional adoptat la Strasbourg în 18 decembrie 1997, în titlul VI din Legea nr. 302/2004, republicată, este prevăzută procedura prin care se poate realiza transferarea persoanelor condamnate în ipoteza în care statul român este statul de executare. Prin voința expresă a legiuitorului, Curtea de Apel București este instanța competentă a se pronunța cu privire la acceptarea sau respingerea cererii de transfer, recunoașterea hotărârii străine de condamnare, precum și dreptul de a dispune fie continuarea executării pedepsei aplicate de statul de condamnare, fie conversiunea condamnării, dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română, conform art. 158 sau 159 din Legea nr. 302/2004, republicată. Cu privire la acest aspect, dispozițiile art. 157 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, republicată, stabilesc că executarea pedepsei este guvernată de legea statului de executare, iar în procedura de continuare a executării pedepsei reglementată în art. 10 din Convenție și art. 158 din Legea nr. 302/2004, republicată, statul de executare continuă activitatea începută de statul de condamnare, succedându-i în totalitate acestuia. În cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare, neputându-le modifica, scop în care instanța va analiza și va stabili compatibilitatea cu legislația română a felului și duratei pedepsei dispuse prin hotărârea judecătorească străină. Având în vedere aceste dispoziții legale, în examinarea îndeplinirii condițiilor transferării prevăzute de art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, instanța trebuie să se raporteze la întreaga durată a pedepsei ce se execută în statul de condamnare. Potrivit dispozițiilor art. 137 alin. (2) și (6) din Legea nr. 302/2004, republicată, hotărârile penale străine recunoscute și executate în România produc aceleași efecte ca hotărârile pronunțate de instanțele române, iar începerea executării în România are ca efect renunțarea statului străin la executarea pedepsei pe teritoriul acestuia, exceptând cazul în care condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei, caz în care acest stat redobândește dreptul la executare. În cazul pedepsei amenzii, statul străin redobândește dreptul la executare începând din momentul în care este informat asupra neexecutării totale sau asupra executării parțiale a acestei pedepse.

Raportul asupra recursului în interesul legii Proiectul de soluție propus prin raportul întocmit în cauză a vizat prima soluție identificată de examenul jurisprudențial, în sensul că, în cazul în care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii, cât și condamnarea la pedeapsa amenzii, instanța de judecată sesizată în scopul recunoașterii hotărârii penale străine de condamnare în integralitatea ei și al transferării persoanei condamnate se pronunță atât cu privire la transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei privative de libertate, cât și cu privire la executarea pedepsei amenzii aplicate prin hotărârea penală străină de condamnare. S-a arătat că argumentele de drept reglementate atât prin legislația internă, cât și prin legislația internațională pledează și susțin această primă opinie. În ipoteza specială a recunoașterii și punerii în executare a amenzii penale, în cazul în care aceasta este aplicată de statul străin de condamnare alături de pedeapsa închisorii, instanțele învestite cu astfel de cereri vor aplica pentru realizarea transferării și recunoașterii unei astfel de hotărâri procedura prevăzută în art. 9 paragraful 1 lit. a din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, excluzând posibilitatea schimbării condamnării persoanei transferate. Posibilitatea adaptării pedepsei este prevăzută doar în două ipoteze: natura sau durata pedepsei este incompatibilă cu legislația națională. În dreptul intern, art. 159 din Legea nr. 302/2004, republicată, permite conversiunea ori schimbarea condamnării, dacă felul pedepsei aplicate de instanța străină sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română, deoarece executarea pedepsei este guvernată de legea statului de executare. Legea nr. 302/2004, republicată, prevede o singură situație în care autoritatea judiciară de executare poate modifica sancțiunea pecuniară, respectiv ipoteza prevăzută în art. 242, când hotărârea se referă la fapte care nu au fost comise pe teritoriul statului emitent, instanța română putând decide să reducă suma pedepsei la suma maximă prevăzută, pentru fapte similare, de legea română, atunci când faptele intră în competența instanțelor române.

Înalta Curte de Casație și Justiție Transferarea persoanelor condamnate, ca formă a cooperării judiciare internaționale în materie penală, este reglementată prin Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983. În dreptul intern, transferarea persoanelor condamnate este reglementată de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, transferarea unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc numai în următoarele condiții: a) condamnatul este resortisant al statului de executare; b) hotărârea este definitivă; c) la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei. În cazuri excepționale, în baza acordului dintre statele implicate, transferarea poate avea loc chiar dacă partea de pedeapsă neexecutată este mai mică de 6 luni; d) transferul este consimțit de către persoana condamnată sau, dacă în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a acesteia unul dintre cele două state consideră necesar, de către reprezentantul persoanei. Consimțământul nu se cere în cazul evadatului care se refugiază în statul de executare al cărui resortisant este; e) faptele care au atras condamnarea constituie infracțiuni, potrivit legii statului de executare; f) statul de condamnare și statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări; în caz contrar transferarea nu poate avea loc. Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. 1 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, transferarea persoanei condamnate nu poate avea loc în termenii convenției decât în condițiile următoare: a) condamnatul trebuie să fie resortisant al statului de executare; b) hotărârea trebuie să fie definitivă; c) durata condamnării pe care cel condamnat o mai are încă de executat trebuie să fie de cel puțin 6 luni la data primirii cererii de transferare sau să fie nedeterminată; d) transferul este consimțit de către persoana condamnată sau, dacă în raport cu vârsta sau cu starea fizică ori mintală a acesteia unul dintre cele doua state consideră necesar, de către reprezentantul persoanei; e) acțiunile sau omisiunile care au dat naștere condamnării trebuie să constituie o infracțiune penală în raport cu dreptul statului de executare sau ar trebui să constituie o astfel de infracțiune, dacă ar fi survenite pe teritoriul său; f) statul de condamnare și statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări. Analiza cumulativă a acestor dispoziții legale relevă neechivoc că, în ipoteza specială a recunoașterii și punerii în executare a amenzii penale, în cazul în care aceasta este aplicată de statul străin de condamnare alături de pedeapsa închisorii, instanțele învestite cu astfel de cereri vor aplica pentru realizarea transferării și recunoașterii unei astfel de hotărâri procedura prevăzută în art. 9 paragraful 1 lit. a din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, excluzând posibilitatea schimbării condamnării persoanei transferate. Posibilitatea adaptării pedepsei este prevăzută doar în două ipoteze: natura sau durata pedepsei este incompatibilă cu legislația națională. Art. 9 paragraful 1 lit. b din Convenție și art. 157 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, permit autorităților competente ale statului de executare să aleagă între două proceduri alternative de executare: - fie să continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judecătorești, situație în care este obligatoriu a se respecta felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare; - fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre a acestui stat dată într-o procedură judiciară sau administrativă, înlocuind astfel sancțiunea aplicată în statul de condamnare printr-o sancțiune prevăzută de legislația statului de executare pentru aceeași infracțiune. Statul de executare este continuatorul statului de condamnare, principiu care rezultă din art. 10 paragraful 1 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, care prevede că, în caz de continuare a executării, statul de executare este legat de natura juridică și durata sancțiunii, așa cum rezultă ele din condamnare. Convenția acceptă totuși, în paragraful 2 al art. 10, dacă natura sau durata acestei sancțiuni este incompatibilă cu legislația statului de executare ori dacă legislația acestui stat o impune, ca statul de executare, printr-o hotărâre judiciară sau administrativă, să adapteze această sancțiune la pedeapsa ori măsura prevăzută de propria sa lege pentru infracțiuni de aceeași natură. În dreptul intern, art. 159 din Legea nr. 302/2004, republicată, permite conversiunea ori schimbarea condamnării, dacă felul pedepsei aplicate de instanța străină sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română, deoarece executarea pedepsei este guvernată de legea statului de executare. În această situație, prin hotărâre judecătorească, se poate adapta acea pedeapsă la cea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea. Pedeapsa trebuie să corespundă, atât cât este posibil, felului pedepsei aplicate în statul de condamnare și nu poate să agraveze situația condamnatului. Potrivit art. 233 alin. (2) pct. 1 din Legea nr. 302/2004, republicată, prin pedeapsă pecuniară se înțelege obligația de a plăti: 1. a) o sumă de bani drept condamnare pentru o infracțiune, pronunțată printr-o hotărâre; b) compensația pronunțată prin aceeași hotărâre în beneficiul victimelor, dacă victima nu se poate constitui parte civilă la proces, iar instanța acționează în exercitarea competenței sale în materie penală; c) o sumă de bani aferentă cheltuielilor cauzate de procedura judiciară sau administrativă care a dus la pronunțarea hotărârii; d) o sumă de bani către un fond public sau către o organizație de sprijin pentru victime, pronunțată prin aceeași decizie. Art. 240 din Legea nr. 302/2004, republicată, explică în alin. 1 că autoritățile judiciare române de executare recunosc o hotărâre fără alte formalități și iau imediat toate măsurile necesare pentru executarea acesteia, cu excepția cazului în care constată că este aplicabil unul dintre motivele de nerecunoaștere sau neexecutare prevăzute la art. 241 din aceeași lege, pentru ca în alin. (2) să arate că, dacă autoritatea judiciară română care a primit o hotărâre nu are competența de a o recunoaște și de a lua măsurile necesare în vederea executării acesteia, ea va trimite hotărârea, din oficiu, autorității competente și va aduce acest lucru la cunoștința autorității competente din statul emitent, în mod corespunzător. Astfel, art. 241 din Legea nr. 302/2004, republicată, prevede că autoritățile judiciare române de executare recunosc o hotărâre fără alte formalități și iau imediat toate măsurile necesare pentru executarea acesteia, cu excepția cazului în care se constată că este aplicabil unul din motivele de nerecunoaștere sau neexecutare. Legea nr. 302/2004, republicată, prevede o singură situație în care autoritatea judiciară de executare poate modifica sancțiunea pecuniară, respectiv ipoteza prevăzută în art. 242, când hotărârea se referă la fapte care nu au fost comise pe teritoriul statului emitent, instanța română putând decide să reducă suma pedepsei la suma maximă prevăzută, pentru fapte similare, de legea română, atunci când faptele intră în competența instanțelor române. Analiza dispozițiilor legale menționate relevă că, în cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate de statul de condamnare, el trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare, întrucât hotărârile penale recunoscute și executate în România produc aceleași efecte ca hotărârile pronunțate de instanțele române, iar începerea executării pedepsei are ca efect renunțarea statului străin la executarea pe teritoriul său, exceptând cazul în care condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei, caz în care acest stat redobândește dreptul la executare. În cazul pedepsei amenzii, statul străin redobândește dreptul la executare începând din momentul în care este informat asupra neexecutării totale sau parțiale a acestei pedepse, pentru că altfel nu există nicio incompatibilitate de executare a pedepsei amenzii alături de pedeapsa închisorii, Codul penal român prevăzând inclusiv posibilitatea executării ambelor pedepse principale pentru ipoteza în care cererea de transfer în vederea executării pedepsei se referă în mod explicit și la pedeapsa amenzii. A considera altfel echivalează cu încălcarea dispozițiilor art. 159 din Legea nr. 302/2004, republicată, referitoare la natura și durata pedepsei, lucru nepermis de lege, așa încât se impune ca, în cazul în care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii, cât și condamnarea la pedeapsa amenzii, instanța de judecată sesizată în scopul recunoașterii hotărârii penale străine de condamnare în integralitatea ei și al transferării persoanei condamnate să se pronunțe atât cu privire la transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei privative de libertate, cât și cu privire la executarea pedepsei amenzii aplicate prin hotărârea penală străină de condamnare. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 414 4 și 414 5 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010 ,