Decizia nr. 14/2012 — ÎCCJ, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii · Dosar nr. 16/2012

Problema de drept ce a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a arătat că, în practica judiciară națională, nu există un punct de vedere unitar vizând executarea mandatului de arestare preventivă, după cum inculpatul prezent (și ascultat) la soluționarea propunerii de arestare preventivă a lipsit în activitatea de ducere la îndeplinire a mandatului, precum și cazurile ce se circumscriu ipotezei legale a dispunerii măsurii arestării preventive în lipsa inculpatului, în procedura de executare a mandatului.

Examenul jurisprudențial Prin recursul în interesul legii se arată că, în urma verificării jurisprudenței la nivel național, a fost relevată o practică neunitară, în sensul că au fost evidențiate două orientări în problema interpretării și aplicării dispozițiilor art. 152 din Codul de procedură penală, vizând executarea mandatului de arestare preventivă.

Soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești 3.1. Într-o primă orientare a practicii, instanțele dispunând arestarea preventivă a inculpatului (prezent la judecarea cauzei și față de care urmează a fi pus în executare mandatul), în condițiile art. 149 1 și art. 150 alin. 1 din Codul de procedură penală, au apreciat că sunt îndeplinite condițiile art. 152 alin. 1 din Codul de procedură penală, mandatul de arestare preventivă fiind emis după ascultarea inculpatului. 3.2. Într-o a doua orientare a practicii, în aceeași ipoteză (inculpatul prezent și ascultat la judecarea/soluționarea propunerii de arestare preventivă și față de care urmează a fi pus în executare mandatul), după executarea efectivă a ordinului de arestare de către organul de poliție (după consumarea actului procedural faptic al arestării preventive) instanțele, printr-o încheiere separată, au constatat/au confirmat începerea executării mandatului de arestare preventivă. Dispunând arestarea preventivă a inculpatului, începând cu data încarcerării, punerii în executare a mandatului de arestare preventivă (respectiv, data arestării efective de către organul de poliție a persoanei arătate în mandat), instanțele au aplicat procedura reglementată de art. 152 alin. 2 și următoarele din Codul de procedură penală. Într-o asemenea procedură, instanțele procedează la o nouă verificare a identității persoanei arestate, care este întrebată dacă dorește să facă declarații sau să formuleze obiecțiuni. Justificarea aplicării procedurii prevăzute de art. 152 alin. 2 din Codul de procedură penală (care nu rezultă expres din motivarea hotărârilor) pare a fi aceea că între momentul pronunțării hotărârii prin care se dispune arestarea și emiterea mandatului (respectiv, între momentul emiterii mandatului și momentul punerii efective în executare a acestuia) există o durată în timp. Astfel, între emiterea mandatului și executarea sa efectivă durata poate fi de ore sau de zile. Această situație de fapt care nu își găsește corespondent în dispozițiile art. 152 alin. 2 din Codul de procedură penală (măsura arestării nefiind dispusă în lipsa inculpatului, ci, dimpotrivă, în prezența și după ascultarea sa) este, totuși, asimilată de instanțe cu procedura arestării în lipsă. În această opinie, instanțele consideră că sunt în ipoteza emiterii, în lipsa inculpatului, a mandatului de arestare preventivă și apreciază incidente dispozițiile art. 152 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Opinia procurorului general Soluția propusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este în sensul primei orientări jurisprudențiale. Această concluzie se desprinde din cuprinsul actului de sesizare. Ipotezele legale în care se poate dispune măsura arestării preventive a inculpatului fără ca acesta să fie prezent (pe cale de consecință, fără a fi ascultat) sunt expres și limitativ prevăzute de art. 150 din Codul de procedură penală, fiind vizate cazurile când inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau de la judecată sau se află în una din situațiile prevăzute în art. 149 1 alin. 6 din același cod, respectiv inculpatul reținut sau arestat (în calitate de învinuit) nu poate fi adus în fața judecătorului din cauza stării sănătății ori din cauză de forță majoră sau stare de necesitate. Or, asimilarea aspectelor de fapt astfel cum au fost valorificate prin hotărârile judecătorești care ilustrează a doua orientare jurisprudențială excedează cadrului normativ, deoarece nu vizează ipoteza reglementată de art. 150 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Raportul asupra recursului în interesul legii Proiectul de soluție propus prin raportul întocmit în cauză reflectă prima soluție identificată de examenul jurisprudențial, în sensul că nu sunt incidente dispozițiile privind măsura arestării preventive în lipsa inculpatului, în cazurile în care mandatul de arestare a fost emis după ascultarea inculpatului, însă procedura de executare nu s-a putut realiza potrivit art. 152 alin. 1 din Codul de procedură penală. S-a argumentat, în esență, că toate situațiile jurisprudențiale pornesc de la premisa existenței unui mandat de arestare preventivă ce a fost emis după ascultarea învinuitului sau inculpatului, așa încât orice fel de extinderi, suplimentări de drepturi apar ca fiind artificiale, inutile, plasate în afara cadrului normativ intern impus și al exigențelor de convenționalitate.

Înalta Curte Prin excepție de la dispozițiile art. 415 alin. 2 din Codul de procedură penală, care stabilesc regula punerii în executare a hotărârilor după rămânerea definitivă, în materia măsurilor preventive, dispozițiile instanței sunt executorii de la pronunțarea hotărârii, imprimându-se cauzelor aferente o notă de urgență atât în judecarea, cât și în executarea lor. Potrivit dispozițiilor art. 151 alin. 1 din Codul de procedură penală, după întocmirea hotărârii prin care s-a dispus arestarea preventivă, autoritatea care a dispus măsura emite de îndată mandatul de arestare preventivă. În ceea ce privește modul de executare a mandatului de arestare preventivă se pot ivi două modalități clasice, reglementate de dispozițiile art. 152 din Codul de procedură penală, după cum măsura arestării preventive a fost dispusă în prezența inculpatului (mandatul a fost emis după ascultarea sa) sau în lipsa acestuia. Potrivit dispozițiilor art. 152 din Codul de procedură penală: "Când mandatul de arestare a fost emis după ascultarea inculpatului, judecătorul care a emis mandatul înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate, iar un alt exemplar îl trimite organului de poliție pentru a fi predat la locul de deținere odată cu arestatul. Când măsura arestării a fost dispusă în lipsa inculpatului potrivit art. 150, mandatul emis se înaintează în dublu exemplar organului de poliție, pentru executare. Organul de poliție procedează la arestarea persoanei arătate în mandat, căreia îi predă un exemplar al mandatului și o conduce la judecătorul care a emis mandatul. În vederea executării mandatului de arestare preventivă, organul de poliție poate pătrunde în domiciliul sau reședința unei persoane fără învoirea acesteia, precum și în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia. Judecătorul procedează la ascultarea inculpatului, iar dacă acesta ridică obiecții care necesită o rezolvare urgentă, fixează de îndată termen de judecată." Astfel, în situația în care mandatul de arestare preventivă a fost emis după ascultarea învinuitului sau inculpatului, cu prezența acestuia în fața judecătorului care l-a emis, i se înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate, iar un alt exemplar se înmânează organului de poliție pentru a fi predat la locul de deținere, odată cu arestatul. Doar în aceste cazuri, în condițiile în care colaborarea procesuală între toate persoanele implicate s-a realizat, executarea mandatului de arestare se concretizează de îndată. Dacă mandatul de arestare a fost emis în lipsa inculpatului, potrivit art. 150 din Codul de procedură penală, mandatul de arestare se trimite în dublu exemplar organului de poliție, pentru executare. Organul de poliție îl caută pe inculpatul împotriva căruia s-a emis mandatul de arestare, îl arestează, înmânându-i un exemplar al mandatului, și îl conduce în fața judecătorului care a emis mandatul. Judecătorul procedează la ascultarea învinuitului sau inculpatului. Prezentul recurs în interesul legii abordează o situație în care mandatul de arestare preventivă a fost emis după ascultarea învinuitului sau inculpatului, însă procedura clasică și imediată de executare a mandatului de arestare nu se poate realiza prin înmânarea unui exemplar persoanei arestate de către judecătorul care l-a emis. Această situație nu își găsește corespondent în dispozițiile art. 152 alin. 2-4 din Codul de procedură penală vizând măsura arestării dispusă în lipsa inculpatului - potrivit cărora este necesară ascultarea inculpatului după arestarea sa efectivă, cu emiterea de către judecător a unei încheieri separate prin care se confirmă începerea executării - și nu poate fi asimilată cu procedura sus-menționată. De asemenea, nu pot fi acceptate extinderi ale ipotezelor legale în care se poate dispune măsura arestării inculpatului în lipsă, acestea fiind expres și limitativ prevăzute de lege. Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 9 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16 decembrie 1966, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, statele membre au dorit să reitereze, cu forță juridică obligatorie, faptul că în materia arestării preventive nu își poate găsi locul arbitrarul. Privarea de libertate poate fi dispusă numai în condițiile legii, pentru motive bine determinate și cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale referitoare la dreptul de a fi încunoștințat de învinuirea care i se aduce persoanei în cauză, dreptul de a beneficia de judecată în fața unei instanțe competente într-un termen rezonabil, dreptul de a fi prezent sau de a ataca legalitatea măsurii arestării preventive. În plan european, sistemul de protecție a drepturilor omului a fost stabilit prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Potrivit dispozițiilor art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale: "1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: a. dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de un tribunal competent; b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau dețineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri pronunțate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege; c. dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice ale necesității de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia; d. dacă este vorba de detenția legală a unui minor, hotărâtă pentru educația sa sub supraveghere, sau despre detenția sa legală, în vederea aducerii sale în fața autorității competente; e. dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; f. dacă este vorba despre arestarea sau detenția legale ale unei persoane în scopul împiedicării pătrunderii ilegale pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare. 2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa. 3. Orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute de prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții a prezentării persoanei în cauză la audiere. 4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul să introducă recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității detenției sale și să dispună eliberarea sa dacă detenția este ilegală. 5. Orice persoană, victimă a unei arestări sau dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol, are dreptul la reparații." Paragrafele 2-4 ale art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale constituie garanții substanțiale pentru persoanele arestate sau reținute, garanții care formează un sistem cu scop unic de a înlătura posibilitatea privării ilegale de libertate. În cadrul acestei sistematizări funcționează și "dreptul la un judecător", ceea ce presupune, pe de o parte, dreptul fiecărei persoane arestate sau deținute de a fi adusă imediat în fața unui judecător iar, pe de altă parte, dreptul ca acea persoană să fie judecată. Aducerea persoanei arestate sau deținute în fața judecătorului trebuie să aibă loc din oficiu, iar această autoritate trebuie să prezinte garanții de independență și imparțialitate. Sub aspect procedural, acest drept impune obligația judecătorului de a asculta persoana adusă în fața sa, iar din punct de vedere substanțial, în sarcina aceleiași autorități, este instituită obligația de a analiza temeinicia detenției. Transpunerea în plan național a cerințelor art. 5 paragraful 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale în dispozițiile Codului de procedură penală presupune obligația ca, în toate cazurile, învinuitul sau inculpatul să fie ascultat; în lipsa unor dispoziții speciale în această materie, ascultarea se face în condițiile generale, prevăzute de dispozițiile art. 70-73 din Codul de procedură penală, implicit cu dreptul persoanei de a nu face nicio declarație. Ascultarea învinuitului sau inculpatului constituie o cerință imperativă și o garanție a dreptului de apărare și trebuie să preceadă în mod obligatoriu luarea măsurii arestării preventive. Excepțiile de la această regulă sunt strict și limitativ prevăzute de lege în dispozițiile în art. 146 alin. 6, art. 149 1 alin. 6 și art. 150 din Codul de procedură penală, în sensul că ascultarea învinuitului sau inculpatului nu se mai face în situația în care acesta este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată ori se află în stare de reținere sau de arestare și din cauza sănătății ori din cauză de forță majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în fața instanței. Cu toate acestea, fiind o condiție cu caracter absolut, plasată în cadrul unei abordări judiciare ce afectează dreptul la libertate al persoanei, ea nu poate fi eludată, astfel că, în cazul în care mandatul de arestare a fost emis fără ascultarea învinuitului sau inculpatului, și numai atunci, acesta va fi ascultat imediat ce a fost prins ori s-a predat. Trebuie precizat și că "ascultarea inculpatului", prin prisma conotațiilor și importanței sale, este diferită de instituția "obiecțiilor în ceea ce privește identitatea", înscrisă la art. 153 din Codul de procedură penală, care constă într-un simplu remediu procesual prevăzut de lege pentru înlăturarea unor impedimente la executarea mandatului de arestare preventivă. Revenind la contextul specific prezentului recurs în interesul legii, trebuie reiterat că toate situațiile jurisprudențiale pornesc de la premisa existenței unui mandat de arestare preventivă ce fost emis după ascultarea învinuitului sau inculpatului, așa încât orice fel de extinderi, suplimentări de drepturi apar ca fiind artificiale, inutile, plasate în afara cadrului normativ intern impus și al exigențelor de convenționalitate. În contextul problematicii abordate se înscrie și procedura de executare a mandatului european de arestare. Din economia dispozițiilor art. 103 alin. (10) și (13) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, rezultă că măsura arestării în vederea predării poate fi luată numai după ascultarea persoanei solicitate în prezența apărătorului, iar, după întocmirea încheierii, judecătorul emite de îndată un mandat de arestare, dispozițiile Codului de procedură penală cu privire la conținutul și executarea mandatului de arestare aplicându-se în mod corespunzător. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 414 4 și 414 5 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010,