Decizia nr. 14 din 12 noiembrie 2012

Problema de drept ce a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că, în practica judiciară naţională, nu există un punct de vedere unitar vizând executarea mandatului de arestare preventivă, după cum inculpatul prezent (şi ascultat) la soluţionarea propunerii de arestare preventivă a lipsit în activitatea de ducere la îndeplinire a mandatului, precum şi cazurile ce se circumscriu ipotezei legale a dispunerii măsurii arestării preventive în lipsa inculpatului, în procedura de executare a mandatului.

Examenul jurisprudenţial Prin recursul în interesul legii se arată că, în urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional, a fost relevată o practică neunitară, în sensul că au fost evidenţiate două orientări în problema interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 152 din Codul de procedură penală, vizând executarea mandatului de arestare preventivă.

Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti 3.1. Într-o primă orientare a practicii, instanţele dispunând arestarea preventivă a inculpatului (prezent la judecarea cauzei şi faţă de care urmează a fi pus în executare mandatul), în condiţiile art. 149 1 şi art. 150 alin. 1 din Codul de procedură penală, au apreciat că sunt îndeplinite condiţiile art. 152 alin. 1 din Codul de procedură penală, mandatul de arestare preventivă fiind emis după ascultarea inculpatului. 3.2. Într-o a doua orientare a practicii, în aceeaşi ipoteză (inculpatul prezent şi ascultat la judecarea/soluţionarea propunerii de arestare preventivă şi faţă de care urmează a fi pus în executare mandatul), după executarea efectivă a ordinului de arestare de către organul de poliţie (după consumarea actului procedural faptic al arestării preventive) instanţele, printr-o încheiere separată, au constatat/au confirmat începerea executării mandatului de arestare preventivă. Dispunând arestarea preventivă a inculpatului, începând cu data încarcerării, punerii în executare a mandatului de arestare preventivă (respectiv, data arestării efective de către organul de poliţie a persoanei arătate în mandat), instanţele au aplicat procedura reglementată de art. 152 alin. 2 şi următoarele din Codul de procedură penală. Într-o asemenea procedură, instanţele procedează la o nouă verificare a identităţii persoanei arestate, care este întrebată dacă doreşte să facă declaraţii sau să formuleze obiecţiuni. Justificarea aplicării procedurii prevăzute de art. 152 alin. 2 din Codul de procedură penală (care nu rezultă expres din motivarea hotărârilor) pare a fi aceea că între momentul pronunţării hotărârii prin care se dispune arestarea şi emiterea mandatului (respectiv, între momentul emiterii mandatului şi momentul punerii efective în executare a acestuia) există o durată în timp. Astfel, între emiterea mandatului şi executarea sa efectivă durata poate fi de ore sau de zile. Această situaţie de fapt care nu îşi găseşte corespondent în dispoziţiile art. 152 alin. 2 din Codul de procedură penală (măsura arestării nefiind dispusă în lipsa inculpatului, ci, dimpotrivă, în prezenţa şi după ascultarea sa) este, totuşi, asimilată de instanţe cu procedura arestării în lipsă. În această opinie, instanţele consideră că sunt în ipoteza emiterii, în lipsa inculpatului, a mandatului de arestare preventivă şi apreciază incidente dispoziţiile art. 152 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Opinia procurorului general Soluţia propusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul primei orientări jurisprudenţiale. Această concluzie se desprinde din cuprinsul actului de sesizare. Ipotezele legale în care se poate dispune măsura arestării preventive a inculpatului fără ca acesta să fie prezent (pe cale de consecinţă, fără a fi ascultat) sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 150 din Codul de procedură penală, fiind vizate cazurile când inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau de la judecată sau se află în una din situaţiile prevăzute în art. 149 1 alin. 6 din acelaşi cod, respectiv inculpatul reţinut sau arestat (în calitate de învinuit) nu poate fi adus în faţa judecătorului din cauza stării sănătăţii ori din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate. Or, asimilarea aspectelor de fapt astfel cum au fost valorificate prin hotărârile judecătoreşti care ilustrează a doua orientare jurisprudenţială excedează cadrului normativ, deoarece nu vizează ipoteza reglementată de art. 150 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Raportul asupra recursului în interesul legii Proiectul de soluţie propus prin raportul întocmit în cauză reflectă prima soluţie identificată de examenul jurisprudenţial, în sensul că nu sunt incidente dispoziţiile privind măsura arestării preventive în lipsa inculpatului, în cazurile în care mandatul de arestare a fost emis după ascultarea inculpatului, însă procedura de executare nu s-a putut realiza potrivit art. 152 alin. 1 din Codul de procedură penală. S-a argumentat, în esenţă, că toate situaţiile jurisprudenţiale pornesc de la premisa existenţei unui mandat de arestare preventivă ce a fost emis după ascultarea învinuitului sau inculpatului, aşa încât orice fel de extinderi, suplimentări de drepturi apar ca fiind artificiale, inutile, plasate în afara cadrului normativ intern impus şi al exigenţelor de convenţionalitate.

Înalta Curte Prin excepţie de la dispoziţiile art. 415 alin. 2 din Codul de procedură penală, care stabilesc regula punerii în executare a hotărârilor după rămânerea definitivă, în materia măsurilor preventive, dispoziţiile instanţei sunt executorii de la pronunţarea hotărârii, imprimându-se cauzelor aferente o notă de urgenţă atât în judecarea, cât şi în executarea lor. Potrivit dispoziţiilor art. 151 alin. 1 din Codul de procedură penală, după întocmirea hotărârii prin care s-a dispus arestarea preventivă, autoritatea care a dispus măsura emite de îndată mandatul de arestare preventivă. În ceea ce priveşte modul de executare a mandatului de arestare preventivă se pot ivi două modalităţi clasice, reglementate de dispoziţiile art. 152 din Codul de procedură penală, după cum măsura arestării preventive a fost dispusă în prezenţa inculpatului (mandatul a fost emis după ascultarea sa) sau în lipsa acestuia. Potrivit dispoziţiilor art. 152 din Codul de procedură penală: „Când mandatul de arestare a fost emis după ascultarea inculpatului, judecătorul care a emis mandatul înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate, iar un alt exemplar îl trimite organului de poliţie pentru a fi predat la locul de deţinere odată cu arestatul. Când măsura arestării a fost dispusă în lipsa inculpatului potrivit art. 150, mandatul emis se înaintează în dublu exemplar organului de poliţie, pentru executare. Organul de poliţie procedează la arestarea persoanei arătate în mandat, căreia îi predă un exemplar al mandatului şi o conduce la judecătorul care a emis mandatul. În vederea executării mandatului de arestare preventivă, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia. Judecătorul procedează la ascultarea inculpatului, iar dacă acesta ridică obiecţii care necesită o rezolvare urgentă, fixează de îndată termen de judecată.” Astfel, în situaţia în care mandatul de arestare preventivă a fost emis după ascultarea învinuitului sau inculpatului, cu prezenţa acestuia în faţa judecătorului care l-a emis, i se înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate, iar un alt exemplar se înmânează organului de poliţie pentru a fi predat la locul de deţinere, odată cu arestatul. Doar în aceste cazuri, în condiţiile în care colaborarea procesuală între toate persoanele implicate s-a realizat, executarea mandatului de arestare se concretizează de îndată. Dacă mandatul de arestare a fost emis în lipsa inculpatului, potrivit art. 150 din Codul de procedură penală, mandatul de arestare se trimite în dublu exemplar organului de poliţie, pentru executare. Organul de poliţie îl caută pe inculpatul împotriva căruia s-a emis mandatul de arestare, îl arestează, înmânându-i un exemplar al mandatului, şi îl conduce în faţa judecătorului care a emis mandatul. Judecătorul procedează la ascultarea învinuitului sau inculpatului. Prezentul recurs în interesul legii abordează o situaţie în care mandatul de arestare preventivă a fost emis după ascultarea învinuitului sau inculpatului, însă procedura clasică şi imediată de executare a mandatului de arestare nu se poate realiza prin înmânarea unui exemplar persoanei arestate de către judecătorul care l-a emis. Această situaţie nu îşi găseşte corespondent în dispoziţiile art. 152 alin. 2-4 din Codul de procedură penală vizând măsura arestării dispusă în lipsa inculpatului – potrivit cărora este necesară ascultarea inculpatului după arestarea sa efectivă, cu emiterea de către judecător a unei încheieri separate prin care se confirmă începerea executării – şi nu poate fi asimilată cu procedura sus-menţionată. De asemenea, nu pot fi acceptate extinderi ale ipotezelor legale în care se poate dispune măsura arestării inculpatului în lipsă, acestea fiind expres şi limitativ prevăzute de lege. Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 9 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, statele membre au dorit să reitereze, cu forţă juridică obligatorie, faptul că în materia arestării preventive nu îşi poate găsi locul arbitrarul. Privarea de libertate poate fi dispusă numai în condiţiile legii, pentru motive bine determinate şi cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale referitoare la dreptul de a fi încunoştinţat de învinuirea care i se aduce persoanei în cauză, dreptul de a beneficia de judecată în faţa unei instanţe competente într-un termen rezonabil, dreptul de a fi prezent sau de a ataca legalitatea măsurii arestării preventive. În plan european, sistemul de protecţie a drepturilor omului a fost stabilit prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Potrivit dispoziţiilor art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale: „1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: a. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent; b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau deţineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri pronunţate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege; c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia; d. dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere, sau despre detenţia sa legală, în vederea aducerii sale în faţa autorităţii competente; e. dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; f. dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legale ale unei persoane în scopul împiedicării pătrunderii ilegale pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare. 2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa. 3. Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii a prezentării persoanei în cauză la audiere. 4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală. 5. Orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, are dreptul la reparaţii.” Paragrafele 2-4 ale art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale constituie garanţii substanţiale pentru persoanele arestate sau reţinute, garanţii care formează un sistem cu scop unic de a înlătura posibilitatea privării ilegale de libertate. În cadrul acestei sistematizări funcţionează şi „dreptul la un judecător”, ceea ce presupune, pe de o parte, dreptul fiecărei persoane arestate sau deţinute de a fi adusă imediat în faţa unui judecător iar, pe de altă parte, dreptul ca acea persoană să fie judecată. Aducerea persoanei arestate sau deţinute în faţa judecătorului trebuie să aibă loc din oficiu, iar această autoritate trebuie să prezinte garanţii de independenţă şi imparţialitate. Sub aspect procedural, acest drept impune obligaţia judecătorului de a asculta persoana adusă în faţa sa, iar din punct de vedere substanţial, în sarcina aceleiaşi autorităţi, este instituită obligaţia de a analiza temeinicia detenţiei. Transpunerea în plan naţional a cerinţelor art. 5 paragraful 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale în dispoziţiile Codului de procedură penală presupune obligaţia ca, în toate cazurile, învinuitul sau inculpatul să fie ascultat; în lipsa unor dispoziţii speciale în această materie, ascultarea se face în condiţiile generale, prevăzute de dispoziţiile art. 70-73 din Codul de procedură penală, implicit cu dreptul persoanei de a nu face nicio declaraţie. Ascultarea învinuitului sau inculpatului constituie o cerinţă imperativă şi o garanţie a dreptului de apărare şi trebuie să preceadă în mod obligatoriu luarea măsurii arestării preventive. Excepţiile de la această regulă sunt strict şi limitativ prevăzute de lege în dispoziţiile în art. 146 alin. 6, art. 149 1 alin. 6 şi art. 150 din Codul de procedură penală, în sensul că ascultarea învinuitului sau inculpatului nu se mai face în situaţia în care acesta este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată ori se află în stare de reţinere sau de arestare şi din cauza sănătăţii ori din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa instanţei. Cu toate acestea, fiind o condiţie cu caracter absolut, plasată în cadrul unei abordări judiciare ce afectează dreptul la libertate al persoanei, ea nu poate fi eludată, astfel că, în cazul în care mandatul de arestare a fost emis fără ascultarea învinuitului sau inculpatului, şi numai atunci, acesta va fi ascultat imediat ce a fost prins ori s-a predat. Trebuie precizat şi că „ascultarea inculpatului”, prin prisma conotaţiilor şi importanţei sale, este diferită de instituţia „obiecţiilor în ceea ce priveşte identitatea”, înscrisă la art. 153 din Codul de procedură penală, care constă într-un simplu remediu procesual prevăzut de lege pentru înlăturarea unor impedimente la executarea mandatului de arestare preventivă. Revenind la contextul specific prezentului recurs în interesul legii, trebuie reiterat că toate situaţiile jurisprudenţiale pornesc de la premisa existenţei unui mandat de arestare preventivă ce fost emis după ascultarea învinuitului sau inculpatului, aşa încât orice fel de extinderi, suplimentări de drepturi apar ca fiind artificiale, inutile, plasate în afara cadrului normativ intern impus şi al exigenţelor de convenţionalitate. În contextul problematicii abordate se înscrie şi procedura de executare a mandatului european de arestare. Din economia dispoziţiilor art. 103 alin. (10) şi (13) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, rezultă că măsura arestării în vederea predării poate fi luată numai după ascultarea persoanei solicitate în prezenţa apărătorului, iar, după întocmirea încheierii, judecătorul emite de îndată un mandat de arestare, dispoziţiile Codului de procedură penală cu privire la conţinutul şi executarea mandatului de arestare aplicându-se în mod corespunzător. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 414 4 şi 414 5 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010,