ÎCCJ, Decizia nr. 17/2012

Problema de drept ce a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a arătat că în practica judiciară națională nu există un punct de vedere unitar cu privire la incompatibilitatea judecătorului, urmând a se stabili pe calea recursului în interesul legii dacă judecătorul care a soluționat cauza prin aplicarea dispozițiilor art. 320 1 din Codul de procedură penală cu privire la unii dintre inculpați devine sau nu incompatibil, conform art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală, să judece acțiunea penală și civilă cu privire la ceilalți inculpați, în ipoteza în care trimiterea în judecată a tuturor inculpaților s-a făcut prin același rechizitoriu, pentru infracțiuni între care există stare de conexitate sau indivizibilitate.

Examenul jurisprudențial Prin recursul în interesul legii se arată că, în urma verificării jurisprudenței la nivel național cu privire la existența incompatibilității "judecătorului care a judecat cauza prin aplicarea art. 320 1 din Codul de procedură penală cu privire la unii dintre inculpați, în a soluționa acțiunea penală și civilă cu privire la ceilalți inculpați în ipoteza în care trimiterea în judecată a tuturor inculpaților s-a făcut prin același rechizitoriu, pentru infracțiuni între care există stare de conexitate sau indivizibilitate", a fost relevată o practică neunitară.

Soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești 3.1. Într-o primă orientare a practicii, unele instanțe au considerat că judecătorul care a soluționat cauza prin aplicarea procedurii simplificate, prevăzută de art. 320 1 din Codul de procedură penală, este incompatibil, întrucât și-a exprimat părerea și cu privire la soluția care s-ar putea pronunța în cauza respectivă privindu-i și pe ceilalți inculpați, și, în consecință, au admis cererile de abținere formulate în temeiul art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală (anexele nr. 1-17). 3.2. Într-o a doua orientare a practicii, alte instanțe au apreciat că judecătorul nu este incompatibil, potrivit dispozițiilor art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală, să judece cauza disjunsă. În argumentarea acestei soluții s-a susținut că instituția reglementată de art. 320 1 din Codul de procedură penală nu echivalează cu o antepronunțare, fiind caracteristică acordului de voință exprimat de inculpat în calitate de persoană acuzată în procesul penal (anexele nr. 18-25).

Opinia procurorului general Soluția propusă de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este în sensul orientării jurisprudențiale potrivit căreia judecătorul care a judecat cauza prin aplicarea art. 320 1 din Codul de procedură penală cu privire la unii dintre inculpați, nu este incompatibil, potrivit dispozițiilor art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală, să soluționeze acțiunea penală și civilă cu privire la ceilalți inculpați în ipoteza în care trimiterea în judecată a tuturor inculpaților s-a făcut prin același rechizitoriu, pentru infracțiuni între care există stare de conexitate sau indivizibilitate. În opinia înaintată Înaltei Curți se arată că dreptul la un proces echitabil și garanțiile prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului conțin primordial "dreptul de acces la un tribunal", conceput ca acces la o instanță de judecată independentă și imparțială. În jurisprudența instanței de contencios european a drepturilor omului, imparțialitatea este definită ca absență a oricărei prejudecăți sau idei preconcepute cu privire la soluția ce trebuie pronunțată în cadrul unui proces. Potrivit aceleiași jurisprudențe, imparțialitatea se configurează sub aspect subiectiv și presupune determinarea convingerii personale a unui judecător într-o anumită împrejurare, iar obiectiv vizează existența unor garanții suficiente care să excludă, în persoana unui judecător, orice bănuială legitimă. Aspectul subiectiv este prezumat relativ, până la proba contrarie, iar cel obiectiv constă în identificarea acelor împrejurări verificabile care ar justifica punerea în discuție a imparțialității unui judecător, dincolo de conduita sa personală. Existența într-o cauză a unei bănuieli legitime de lipsă de imparțialitate se apreciază inclusiv prin optica celui acuzat, fără ca aceasta să dobândească un caracter decisiv. Din perspectiva garanțiilor furnizate de Convenția europeană a drepturilor omului, se arată, în opinia procurorului general, că în materia imparțialității obiective funcționează principiul potrivit căruia simplul fapt de a fi luat act, anterior judecării fondului cauzei, de opțiunea unor inculpați, reglementată expres de lege prin procedura simplificată, nu îl împiedică pe acel judecător să participe la soluționarea cauzei celorlalți inculpați. Incidența și funcționarea acestui principiu într-o ipoteză concretă nu reprezintă circumstanțe care pot conduce la înlăturarea principiului enunțat, deoarece judecătorul ia doar act de "pledoaria de vinovăție" în procedura simplificată, făcând doar aplicarea dispozițiilor art. 320 1 din Codul de procedură penală. Deci, întinderea măsurilor adoptate de către judecător în cadrul procedurii simplificate, se apreciază în opinia transmisă Înaltei Curți, nu presupune niciun fel de măsuri pe alte aspecte (de fond ori procesuale) pe care le implică luarea deciziei în raport cu restul inculpaților cauzei. Pe de altă parte, în dreptul intern, tocmai în vederea asigurării exigențelor impuse de dreptul la un proces echitabil, legiuitorul român a reglementat, printre altele, cazurile de incompatibilitate pentru asigurarea imparțialității judecătorului și acestea se realizează în procesul penal român între altele, prin dispozițiile art. 46-48 din Codul de procedură penală. Incompatibilitatea, potrivit definiției formulate în doctrină, reprezintă o situație de inadecvare în care se află unul dintre subiecții procesuali oficiali față de o cauză penală concretă și care constituie un impediment în ceea ce privește participarea acestuia la rezolvarea acelei cauze, fiind menită să asigure încrederea în buna administrare a justiției. Printre cazurile de incompatibilitate se regăsește, potrivit dispozițiilor art. 47 din Codul de procedură penală, ipoteza judecătorului care s-a pronunțat anterior cu privire la soluția care ar putea fi dată în acea cauză. Astfel, opinia transmisă Înaltei Curți arată că antepronunțarea, conform art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală, semnifică exprimarea, anterior judecării cauzei, a soluției ce ar putea fi dată acesteia, prin soluție înțelegându-se, în temeiul art. 345 și 346 din același cod, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal (soluții date acțiunii penale), respectiv admiterea totală sau parțială a pretențiilor civile, respingerea lor ori lăsarea nesoluționată a acestora (soluții date acțiunii civile). Limitând analiza numai la latura penală a cauzei, a soluționa acțiunea penală, potrivit oricăreia dintre posibilitățile legale, implică pronunțarea asupra temeiului și obiectului acesteia: faptă, făptuitor, răspundere penală. De altfel, soluționarea în sensul legii presupune o judecată, o operațiune finală de verificare și evaluare a materialului probator al cauzei. Detaliind, temeiul acțiunii penale presupune, interpretând per a contrario dispozițiile art. 10 lit. a)-e) din Codul de procedură penală, existența faptei, prevederea sa de către legea penală, existența gradului de pericol social al unei infracțiuni, întrunirea elementelor constitutive ale unei anumite infracțiuni, săvârșirea faptei de către persoana învinuită, inexistența vreunei cauze care să înlăture caracterul penal al faptei. Cât privește obiectul, respectiv condițiile acțiunii penale, acestea semnifică ansamblul aspectelor de drept penal, procesul penal sau cu caracter mixt care permit tragerea la răspundere penală. Prin urmare, se arată în opinia trimisă Înaltei Curți, a pronunța o soluție presupune un proces de verificare, cu necesitate, a tuturor aspectelor anterior menționate, proces care, pentru a semnifica o veritabilă pronunțare, trebuie să fie întotdeauna global, iar nu disociat în funcție de un element sau altul dintre cele enumerate. În situația în care sunt mai mulți inculpați și numai unii dintre aceștia recunosc toate faptele reținute în sarcina lor, judecătorul care a luat act de "pledoaria de vinovăție" în procedura simplificată nu se află în situația de incompatibilitate de a-i judeca pe ceilalți inculpați. Tocmai pentru aceste motive, instanța se limitează, atunci când sunt îndeplinite cerințele prevăzute de lege, la a lua act de "pledoaria de vinovăție" în procedura simplificată, astfel încât nu se află în situația de incompatibilitate și pronunță soluția finală, inclusiv cu privire la ceilalți inculpați judecați potrivit procedurii obișnuite, după disjungere și după administrarea tuturor probelor. În opinia transmisă Înaltei Curți se subliniază că, în cazul pluralității de inculpați, dintre care numai unul sau unii dintre aceștia se prevalează de procedura prevăzută de art. 320 1 din Codul de procedură penală, tocmai pentru a facilita aplicarea imediată a dispozițiilor citate și a atinge scopul pentru care a fost instituită (simplificarea și accelerarea procedurii), judecătorul va lua act de acordul de recunoaștere, iar cu privire la ceilalți va continua judecata în cauza disjunsă. Prin adoptarea acestor prevederi legale este evidentă intenția legiuitorului de a acorda o compensație - constând în reducerea cuantumului pedepsei - doar inculpatului care a recunoscut săvârșirea faptelor și, în consecință, a facilitat o desfășurare mai eficientă și în condiții de celeritate a procesului penal, prin solicitarea ca judecata să se facă în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale. Aplicarea dispozițiilor este condiționată de recunoașterea faptelor reținute în actul de sesizare, deci recunoașterea nu numai a participației proprii, ci și a modalității în care au fost reținute, prin însușirea probelor administrate în faza de urmărire penală, astfel încât să se poată renunța la administrarea de probe, iar judecata să se poată realiza după procedura simplificată. Judecata în cazul procedurii simplificate se realizează pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, judecătorul pronunțându-se asupra acestora în cuprinsul hotărârii. Însă aceste probe stau și la baza acuzațiilor aduse inculpaților care nu au solicitat aplicarea procedurii prevăzute de art. 320 1 din Codul de procedură penală. Ar fi excesiv de formală o soluție de disjungere întemeiată pe incompatibilitate, mai ales că din analiza cauzelor de incompatibilitate prevăzute de art. 47 și 48 din Codul de procedură penală reiese că situația analizată nu se regăsește în niciuna dintre acestea. Numai pronunțarea asupra fondului reprezintă singurul caz în care sunt aplicabile dispozițiile art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală. În susținerea aceluiași punct de vedere, se arată în opinia trimisă Înaltei Curți, sunt și argumentele rezultate din doctrina și practica judiciară, conform cărora nu devine incompatibil să judece latura civilă disjunsă judecătorul care a soluționat anterior latura penală. În consecință, se poate ajunge la concluzia că, ori de câte ori un judecător exprimă o părere, o judecată de valoare, redă o situație de fapt din care ar putea rezulta că și-a format o opinie asupra soluției pe fond ce poate fi pronunțată în cauza pe care o judecă, numai atunci sunt incidente dispozițiile art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală, dată fiind lipsa imparțialității subiective a instanței, ceea ce nu se întâmplă în cazul procedurii simplificate. Dispozițiile art. 320 1 din Codul de procedură penală, introduse prin Legea nr. 202/2010, art. XVIII pct. 43, au un caracter de noutate în procedura penală română, întrucât determină aplicarea unei proceduri speciale de judecată, derogatorii de la procedura de judecată de drept comun, având drept consecință celeritatea procesului penal prin excluderea cercetării judecătorești clasice. În consecință, pronunțându-se asupra vinovăției inculpaților care solicită aplicarea prevederilor art. 320 1 din Codul de procedură penală, judecătorul nu analizează nici măcar indirect participarea la comiterea infracțiunilor și a inculpaților care nu au solicitat aplicarea procedurii simplificate și nu își exprimă părerea cu privire la vinovăția acestora. Instanța de contencios european a drepturilor omului (Ferrantelli și Santangelo c. Italiei) a stabilit că simplul fapt de a se fi pronunțat anterior în legătură cu măsuri prealabile judecării cauzei pe fond nu reprezintă temeiuri pentru a concluziona că judecătorul este incompatibil să soluționeze fondul cauzei și deci nu reprezintă temeiuri pentru o prezumție de lipsă de imparțialitate obiectivă. Astfel, într-o cauză având ca obiect judecarea unora dintre participanții la săvârșirea unei infracțiuni, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că instanța nu poate fi considerată imparțială, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenție, de exemplu, în condițiile în care unul dintre membrii completului, anterior, a participat și la judecarea celorlalți participanți la acea infracțiune, aplicându-le pedepse severe. Termenii utilizați în această hotărâre de condamnare reprezintă, în opinia Curții, o clară demonstrație a incompatibilității. În concluzie, numai judecătorul care a participat la judecarea în fond a cauzei este incompatibil. Se apreciază în opinia trimisă Înaltei Curți că în situația aplicării prevederilor art. 320 1 din Codul de procedură penală, judecătorul nu realizează o judecată pe fond, nu face o analiză a probelor, nu analizează nici măcar indirect participarea la comiterea infracțiunilor și a inculpaților care nu au solicitat aplicarea procedurii simplificate și nu își exprimă părerea cu privire la vinovăția acestora; prezumția de incompatibilitate obiectivă ar fi excesivă și chiar superioară standardului național care, prin dispozițiile art. 47 din Codul de procedură penală, a instituit garanții ale procesului echitabil, oricum superioare standardului convențional. Mai mult, se arată în opinia trimisă Înaltei Curți, prezumția de incompatibilitate în situația analizată ar echivala chiar cu acordarea unor garanții diferite pentru toate ipotezele similare, pentru toate nivelurile de jurisdicție, contrar standardelor convenționale.

Raportul asupra recursului în interesul legii 5.1. Soluția preconizată. Proiectul de soluție propus prin raportul întocmit în cauză vizează cea de-a doua soluție identificată în examenul jurisprudențial, lipsa incompatibilității, și decurge din modul în care Înalta Curte de Casație și Justiție a dezvoltat anterior conceptul de imparțialitate, în aplicarea art. 47 din Codul de procedură penală, cu privire la judecătorul care a soluționat cauze între care există legătură. 5.2. Recursurile în interesul legii cu privire la conceptul de judecător care s-a pronunțat anterior. Criteriile față de care se analizează imparțialitatea judecătorului au fost dezvoltate în mai multe recursuri în interesul legii. Recursurile în interesul legii, în materie civilă și penală, au analizat respectarea dreptului de acces la un tribunal imparțial în cazul în care același judecător dispune măsuri în cauze între care există identitate de părți sau în cazul în care același judecător dispune măsuri anterioare în dosar, care afectează soluționarea cauzei (recurs/contestație în anulare sau revizuire; încheierea de schimbare a încadrării juridice/hotărârea pe fondul cauzei; încheierea de reținere a cauzei spre judecare, în urma admiterii plângerii îndreptate împotriva rezoluției sau ordonanței procurorului de netrimitere în judecată/hotărârea pe fondul cauzei). Prezentul recurs în interesul legii pune în discuție imparțialitatea judecătorului care se pronunță în cauze între care există conexitate sau indivizibilitate. Considerentele deciziilor anterioare au pus bazele standardului de evaluare a imparțialității: simplul fapt că un judecător soluționează dosare cu privire la aceleași persoane nu atrage incompatibilitatea acestuia. Judecătorul nu este incompatibil (nu se încalcă dreptul la un tribunal imparțial) atunci când noua hotărâre nu se bazează pe sentința sau pe măsura dispusă anterior de același judecător pentru a stabili vinovăția sau nevinovăția persoanei în cauză. Astfel, judecătorul care soluționează fondul cauzei nu devine incompatibil să soluționeze cererea de revizuire sau contestația în anulare (a se vedea Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. II din 15 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 1 februarie 2008), schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanței, prin încheiere pronunțată de judecător înainte de soluționarea cauzei, nu poate presupune, prin ea însăși, exprimarea părerii sale cu privire la soluția ce ar putea fi dată în cauză (a se vedea Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. I din 16 ianuarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 31 martie 2006), dar judecătorul care, prin încheiere, admite plângerea, desființează rezoluția sau ordonanța atacată și reține cauza spre judecare, apreciind că probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, devine incompatibil să soluționeze fondul acesteia, deoarece (...) în asemenea situații, se pronunță indirect asupra soluției ce trebuie adoptată în acea cauză, ceea ce creează (...) un motiv de incompatibilitate, prevăzut în art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală (a se vedea Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XV din 22 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 13 iunie 2006). În sensul criteriilor de evaluare a standardului imparțialității a se vedea și Miminoshvili v. Rusia (2011), care în paragrafele 115-116 rezumă următoarele hotărâri: Schwarzenberger c. Germania (2006), Poppe c. Olanda (2009), Ferrantelli și Santangelo c. Italiei (1996), Rojas Morales c. Italiei (2000). 5.3. Procedura prevăzută la art. 320 1 din Codul de procedură penală. Criteriul cu privire la evaluarea incompatibilității, așa cum decurge din jurisprudență, presupune o evaluare obiectivă adaptată specificului procedurii analizate, și anume să se stabilească dacă un observator imparțial ar putea considera că soluționarea de către un judecător a cauzei referitoare la unul dintre membrii unei pluralități de făptuitori îl face pe acel judecător incompatibil să judece dosarul referitor la ceilalți membri ai grupului. Totodată trebuie avut în vedere specificul procedurii prevăzute la art. 320 1 din Codul de procedură penală, care presupune că judecătorul evaluează existența vinovăției persoanei care solicită aplicarea acestui text de lege din perspectiva probelor administrate la urmărire penală și nu doar achiesează la manifestarea de voință a inculpatului în cauză. Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 121/2011 pentru modificarea și completarea unor acte normative a fost modificat art. 320 1 din Codul de procedură penală în sensul că alin. 4 al articolului are de lege lata următorul conținut: "Instanța de judecată soluționează latura penală atunci când din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat", iar alin. 8 prevede că "Instanța respinge cererea atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. În acest caz instanța continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun". Modificările art. 320 1 din Codul de procedură penală au fost determinate de Curtea Constituțională care, în Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011), a declarat neconstituțional art. 320 1 alin. 8 din Codul de procedură penală, deoarece marja de apreciere lăsată instanțelor cu prilejul respingerii unei astfel de cereri este de natură de a lipsi textul de precizie și claritate, în absența cărora se poate ajunge la o aplicare incoerentă a legii. De lege lata, atunci când mijloacele de probă administrate pe parcursul urmăririi penale nu conduc la întrunirea condițiilor referitoare la existența faptei, caracterul penal și săvârșirea faptei de către cel acuzat, lipsa oricăreia dintre condiții atrage respingerea cererii de judecată potrivit procedurii accelerate și judecarea potrivit dreptului comun. 5.4. Analiza criteriilor. Hotărârea de condamnare a unui participant nu afectează imparțialitatea judecătorului în soluționarea cauzei privindu-i pe ceilalți participanți, având în vedere caracterul personal al răspunderii penale. Imparțialitatea presupune absența prejudecății în soluționarea unei cauze. Ipoteza de incompatibilitate reglementată de art. 47 din Codul de procedură penală are ca fundament suspiciunea care rezultă din exprimarea anticipată, în cursul judecării dosarului conform art. 320 1 din Codul de procedură penală cu privire la unul dintre inculpați, a părerii asupra soluției ce ar putea fi dată cu privire la un altul (de condamnare, de achitare, de încetare a procesului penal în primă instanță, de admitere sau respingere a apelului sau recursului de instanțele superioare, atunci când aplicarea art. 320 1 din Codul de procedură penală intervine într-o cale de atac). Procedura prevăzută la art. 320 1 din Codul de procedură penală presupune o analiză a condițiilor în care recunoașterea vinovăției proprii produce efectele prevăzute de lege, astfel că probele administrate în faza de urmărire penală față de persoana care solicită aplicarea acestei proceduri sunt suficiente pentru a permite stabilirea unei pedepse pentru fapta proprie, ceea ce înlătură posibilitatea ca instanța de judecată să se refere la vinovăția persoanelor față de care cercetarea judecătorească va continua în cauza disjunsă. În situația trimiterii în judecată a mai multor inculpați, instanța are de evaluat vinovăția fiecăruia dintre ei, ceea ce exclude de jure antepronunțarea judecătorului cu privire la vinovăția unui inculpat în evaluarea vinovăției altuia. Chiar dacă acțiunea penală este indivizibilă, extinzându-se asupra tuturor celor care au participat la comiterea infracțiunii, caracterul personal al acțiunii penale subzistă, ca o consecință a caracterului personal al răspunderii penale. În consecință, în faza de urmărire penală, acțiunea penală, ca modalitate juridică prin care conflictul de drept născut din săvârșirea unei infracțiuni este adus în fața organelor judiciare, presupune o evaluare în raport cu fiecare persoană a temeiului de angajare a răspunderii penale (art. 235 din Codul de procedură penală). La rândul său, cercetarea judecătorească presupune o evaluare individuală a vinovăției fiecărei persoane trimise în judecată, instanța pronunțându-se prin sentință asupra învinuirii aduse inculpatului. Chiar în caz de indivizibilitate sau conexitate între infracțiunile pentru care sunt trimiși în judecată mai mulți inculpați, dintre care doar unul solicită soluționarea cauzei potrivit art. 320 1 din Codul de procedură penală, în motivarea hotărârii față de acesta instanța nu are temei pentru a face referiri cu privire la vinovăția inculpaților pentru care cauza a fost disjunsă, având în vedere lipsa cercetării judecătorești de natură a clarifica existența vinovăției. Soluția propusă decurge din jurisprudența anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a clarificat conținutul garanției imparțialității judecătorului. Faptul că un judecător s-a pronunțat anterior cu privire la vinovăția unor inculpați nu poate justifica în sine temerile cu privire la imparțialitatea acestuia în cauza disjunsă, cu privire la alți inculpați, având în vedere că judecata se mărginește la fapta și la persoana față de care este incidentă recunoașterea vinovăției. Criteriul determinant pentru evaluarea existenței incompatibilității prin antepronunțare, în judecarea unor inculpați diferiți, în cauze disjunse, decurge din considerentele hotărârii de condamnare, și nu din soluția de condamnare. Garanțiile dreptului de acces la un tribunal imparțial presupun în consecință și un examen detaliat al circumstanțelor cauzei care să determine dacă există sau nu o suspiciune obiectiv justificată cu privire la lipsa imparțialității. Soluționarea cauzei cu privire la unul dintre inculpați conform procedurii prevăzute la art. 320 1 din Codul de procedură penală oferă suficiente garanții de imparțialitate, din punctul de vedere al legii, pentru ca același judecător să poată da o soluție în cauza disjunsă: inculpați diferiți, caracterul personal al răspunderii penale, existența unei cercetări judecătorești noi în care vor fi evaluate faptele, fără referire la sentința anterioară, evaluarea conținutului fiecărei infracțiuni fără referire la sentința anterioară, probele referitoare la vinovăția fiecărui inculpat, inclusiv administrarea recunoașterii aceluia care a beneficiat de art. 320 1 din Codul de procedură penală în fața persoanei acuzate în cauza disjunsă pentru ca aceasta să poată pune întrebări martorului. Legea oferă garanții pentru soluționarea celor două cauze, în mod imparțial, dar nu exclude posibilitatea ca în fapt, într-o cauză concretă, judecătorul să se antepronunțe. Deși condamnarea unui inculpat nu este suficientă și nici necesară pentru reținerea vinovăției celorlalți participanți, atunci când un judecător s-a referit în motivarea soluției la existența vinovăției altor persoane decât cea față de care era limitat prin obiectul judecății, conform art. 320 1 din Codul de procedură penală, apare cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală. Aceasta este însă o chestiune ce ține de modul în care se motivează o hotărâre, urmând a se aprecia de la caz la caz. De exemplu, nu devine incompatibil judecătorul care a stabilit în considerente că prin natura faptei (conform raportului de expertiză medico-legală, multiple lovituri aplicate victimei cu aceeași ocazie, cu instrumente diferite de către persoane diferite) aceasta a fost comisă de inculpat alături de alte persoane, fără să le nominalizeze, urmând ca în cauza disjunsă să fie administrate probe cu privire la existența contribuției persoanelor indicate de inculpat drept coautori și vinovăția acestora. De asemenea, nu este incompatibil judecătorul care a soluționat cauza conform art. 320 1 din Codul de procedură penală față de un inculpat și a disjuns cauza cu privire la un alt inculpat, care a lipsit la acel termen sau a solicitat amânarea cauzei pentru a-și angaja un avocat, iar ulterior în cauza disjunsă a pronunțat o soluție conform art. 320 1 din Codul de procedură penală. Este incompatibil să judece cauza disjunsă cu privire la instigator judecătorul care în motivarea soluției cu privire la autorul faptei descrie pe larg rolul instigatorului, apreciind că acesta a săvârșit infracțiunea descrisă în rechizitoriu, sau acela care a descris rolul persoanelor pentru care fapta a fost disjunsă, ajungând la concluzia că acele fapte le sunt imputabile. Este de asemenea incompatibil judecătorul care în hotărârea anterioară pronunțată în procedura prevăzută la art. 320 1 din Codul de procedură penală a făcut ample referiri, în considerentele privind vinovăția celui față de care pronunța soluția, la rolurile celorlalți inculpați, apreciind că toți aceștia sunt răspunzători pentru actele de sustragere pentru care au fost trimiși în judecată. În cazul inculpaților pentru care trimiterea în judecată s-a făcut prin același rechizitoriu, pentru infracțiuni între care există conexitate sau indivizibilitate, simplul fapt că judecătorul a soluționat cauza în procedura prevăzută la art. 320 1 din Codul de procedură penală, cu privire la unul dintre inculpați, nu îl face incompatibil, în sensul art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală, să soluționeze acțiunea penală și civilă, disjunsă cu privire la ceilalți inculpați. Judecarea cauzei potrivit art. 320 1 din Codul de procedură penală presupune analiza probelor administrate în cursul urmăririi penale doar cu privire la persoana care solicită aplicarea procedurii simplificate. O soluție contrară excedează, în principiu, analizei judecătorului care se pronunță conform art. 320 1 din Codul de procedură penală și intră sub incidența art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală. Cunoașterea aprofundată a dosarului de către judecător, având în vedere soluționarea cauzei disjunse, nu implică o antepronunțare și nu împiedică să fie considerat ca imparțial în momentul judecării dosarului nou-format. Judecata conform procedurii prevăzute la art. 320 1 din Codul de procedură penală se mărginește la fapta și la persoana față de care s-a solicitat, iar instanța a admis, aplicarea recunoașterii vinovăției. În cazul participației penale, considerentele hotărârii cu privire la acel inculpat față de care instanța a apreciat întemeiată solicitarea de a i se aplica procedura prevăzută la art. 320 1 din Codul de procedură penală nu pot face referire la contribuția celorlalți participanți la săvârșirea faptei și vinovăția acestora, având în vedere regula generală privind obiectul judecății (art. 317 din Codul de procedură penală), care determină ca în acest caz judecata să se mărginească la fapta și persoana față de care este incidentă recunoașterea vinovăției. Descrierea contribuției unui participant este în principiu irelevantă, într-o procedură care nu îl privește pe acesta, pentru reținerea vinovăției altei persoane, având în vedere că fiecare este ținut să răspundă pentru faptele proprii. Declarațiile inculpaților care au recunoscut săvârșirea faptei împreună cu alte persoane urmează a fi analizate în cauza disjunsă. Soluționarea cauzei disjunse presupune administrarea de probe cu privire la persoanele acuzate, inclusiv dreptul acestora de a demonstra lipsa de temeinicie a acuzațiilor cu privire la vinovăția lor făcute de cel care a solicitat aplicarea art. 320 1 din Codul de procedură penală și care în cauza disjunsă are calitatea de martor. Recunoașterea persoanei deja condamnate în cauza disjunsă trebuie readministrată ca probă în fața acelora care nu au solicitat aplicarea art. 320 1 din Codul de procedură penală, pentru a li se da posibilitatea de a adresa întrebări celui care îi acuză. Cerința imparțialității tribunalului este, de altfel, încălcată nu numai în cazul în care se pronunță asupra vinovăției unor persoane față de care urmează a face cercetare judecătorească, în cauza care privește recunoașterea vinovăției de către un alt inculpat, dar și atunci când instanța stabilește vinovăția celor acuzați pe baza unor probe administrate într-un alt dosar. Administrarea probelor în procedura disjunsă de cea în care a operat recunoașterea vinovăției diferențiază cele două cauze astfel încât judecătorul face o evaluare a faptelor celorlalți inculpați în raport cu noile probe, fără referire la probele administrate în cauza anterioară, și nu exclusiv în baza probelor administrate în faza urmăririi penale, ceea ce îi permite să se pronunțe în condiții de obiectivitate. În concluzie, judecătorul care a judecat cauza prin aplicarea art. 320 1 din Codul de procedură penală cu privire la unii dintre inculpați nu devine incompatibil, prin pronunțarea unei hotărâri de condamnare, în a soluționa acțiunea penală și civilă cu privire la ceilalți inculpați, în ipoteza în care trimiterea în judecată a tuturor inculpaților s-a făcut prin același rechizitoriu, pentru infracțiuni între care există stare de conexitate sau indivizibilitate. Judecătorul devine incompatibil doar în măsura în care hotărârile anterioare pronunțate de acesta cuprind referiri la vinovăția persoanelor din cauza pendinte sau motivarea unei soluții conține date care presupun o antepronunțare cu privire la vinovăția persoanelor pentru faptele de care sunt acuzate. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 414 4 și 414 5 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010,