ÎCCJ, Decizia nr. 12/2012

Problema de drept ce a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a arătat că în practica judiciară națională nu există un punct de vedere unitar vizând interpretarea și aplicarea art. XXIV alin. (1)-(3) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, cu privire la stabilirea căii de atac (apel sau recurs) și a instanței competente să judece calea de atac declarată împotriva unei hotărâri judecătorești pronunțate în primă instanță înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, în cazul în care, după intrarea în vigoare a legii menționate, cauza a fost trimisă spre rejudecarea apelului.

Examenul jurisprudențial Prin recursul în interesul legii se arată că, în urma verificării jurisprudenței la nivel național a fost relevată o practică neunitară, în sensul că au fost evidențiate trei orientări în problema interpretării și aplicării dispozițiilor art. XXIV alin. (1)-(3) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor.

Soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești 3.1. Într-o primă orientare, majoritară, a practicii, unele instanțe au apreciat că în cazul în care se dispune, după intrarea în vigoare a "legii micii reforme", rejudecarea apelului declarat împotriva unei sentințe pronunțate de judecătorie anterior datei de 25 noiembrie 2010, competența de soluționare a apelului aparține tribunalului, decizia dată în al doilea grad de jurisdicție putând fi atacată cu recurs la curtea de apel. În acest sens, s-a arătat că, deși în alin. (3) al art. XXIV din lege se prevede că în caz de desființare sau casare cu trimitere spre rejudecare sunt aplicabile dispozițiile legii noi cu privire la competență, aceste dispoziții se referă doar la ipoteza în care prin decizia instanței de recurs sunt casate ambele hotărâri, cu trimitere spre rejudecare la prima instanță, întrucât prevederile alin. (1) al aceluiași articol stabilesc că hotărârile pronunțate înainte de intrarea în vigoare a legii rămân supuse căilor de atac prevăzute de legea sub care a început procesul penal. 3.2. Într-o a doua orientare a practicii, alte instanțe au stabilit recursul ca fiind calea de atac ce se va rejudeca, potrivit legii noi, competența de soluționare a acestuia revenind curții de apel. În susținerea acestei opinii s-au avut în vedere dispozițiile alin. (3) al art. XXIV, care nu fac nicio distincție între casarea cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond sau la cea de apel, textul aplicându-se tuturor situațiilor de casare cu trimitere spre rejudecare. S-a mai arătat că, după modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 202/2010, tribunalul nu mai este instanță de apel, conform art. XVIII pct. 4, textul fiind de imediată aplicare. 3.3. Într-o a treia orientare a practicii, unele instanțe au stabilit că apelul este calea de atac ce se va rejudeca, iar competența de soluționare a acestuia aparține curții de apel. Ca argumente au fost invocate dispozițiile alin. (1) și (3) ale art. XXIV, din a căror analiză coroborată rezultă că, în ipoteza în care se dispune casarea deciziei date în apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare, hotărârea primei instanțe pronunțată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 rămâne supusă căii de atac prevăzute de legea sub care a început procesul, respectiv cea a apelului, însă competența de soluționare a acestuia revine curții de apel, ca urmare a abrogării pct. 2 al art. 27 din Codul de procedură penală, prin art. XVIII pct. 4 din lege.

Opinia procurorului general Soluția propusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este în sensul orientării majoritare a jurisprudenței. Făcând referire la dispozițiile alin. (1) și (2) ale art. XXIV din Legea nr. 202/2010, s-a arătat că niciunul dintre aceste texte nu conține în mod expres o regulă cu caracter general, aplicabilă tuturor situațiilor tranzitorii în materia judecării căilor de atac, însă din interpretarea lor teleologică se desprinde voința legiuitorului de a răspunde principiului previzibilității, prin instituirea, în mod implicit, a regulii potrivit căreia procesele se desfășoară în întregime conform unei unice legi, respectiv aceea în vigoare la începerea sa. Cu privire la alineatul (3) al aceluiași articol s-a apreciat că, deși nu distinge dacă casarea cu trimitere spre rejudecare vizează ambele hotărâri pronunțate în cauză sau doar decizia dată în apel, interpretarea sistematică a acestuia impune concluzia că legiuitorul a avut în vedere numai trimiterea spre rejudecare la prima instanță, căci doar în această situație există rațiunea derogării de la regula judecării cauzei potrivit legii sub care a început procesul.

Raportul asupra recursului în interesul legii Proiectul de soluție propus prin raportul întocmit în cauză a vizat prima soluție identificată de examenul jurisprudențial, în sensul că, în cazul în care se dispune, după intrarea în vigoare a "legii micii reforme", casarea deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare, hotărârea pronunțată în primă instanță de către judecătorie, înainte de intrarea în vigoare a legii, rămâne supusă apelului, calea de atac prevăzută de legea sub care a început procesul, competența de soluționare revenind tribunalului. S-a argumentat, în esență, că regula inserată în art. XXIV alin. (3) din Legea nr. 202/2010 nu poate fi aplicată decât în urma unei interpretări sistematice a dispozițiilor întregului articol, întrucât în ipoteza în care hotărârea dată în primă instanță anterior intrării în vigoare a noii legi continuă să-și producă efectele, nefiind desființată sau casată, se aplică normele din alin. (1) și (2), devenind incident principiul ultraactivității.

Înalta Curte Din examinarea dispozițiilor art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 rezultă că hotărârile pronunțate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a acesteia rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul, iar din alineatul (2) rezultă că procesele în curs de judecată la data schimbării competenței instanțelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanțe. De asemenea, în alineatul (3) s-a stabilit că, în caz de desființare sau casare cu trimitere spre rejudecare, dispozițiile din legea nouă, privitoare la competență sunt aplicabile. Din examinarea textelor de lege enunțate se observă că, în alineatele (1) și (2), legiuitorul, pentru a nu perturba mersul normal al ciclului procesual început sub legea veche, a reglementat o derogare de la principiul aplicării imediate a normelor de drept procesual penal, stabilind că dispozițiile relative la competență, căi de atac, termene și motive ultraactivează după ieșirea lor din vigoare. Soluția aleasă de legiuitor este în acord cu dispozițiile art. 3-5 din Legea nr. 31/1968 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală al Republicii Socialiste România din 12 noiembrie 1968, potrivit cărora regulile de competență se aplică și cauzelor în care procesul penal a fost pornit înainte de intrarea în vigoare a codului, afară de cazul în care a intervenit o hotărâre în primă instanță, hotărârile fiind supuse căilor de atac prevăzute de legea în vigoare la data pronunțării lor. Cu privire la termene, s-a stabilit că acestea sunt cele prevăzute de legea în vigoare la data când au început să curgă. Astfel, când o cauză a fost soluționată în primul grad de jurisdicție de instanța competentă material la acea dată, chiar dacă ulterior, până la momentul rămânerii definitivă a hotărârii, a intervenit o normă nouă, care stabilește competența unei alte instanțe de a judeca căile de atac, aceasta nu se aplică, calea de atac ordinară rămânând în competența instanței prevăzute de legea veche, care ultraactivează. În mod similar, în situația în care în cauză s-a pronunțat o hotărâre supusă la acel moment, potrivit normei procesuale în vigoare, unei anumite căi de atac, iar ulterior intervine o lege care înlătură respectiva cale de atac, este aplicabilă în continuare legea veche care reglementează acea cale de atac la data soluționării în primă instanță, asigurându-se astfel autoritatea hotărârii și securitatea raporturilor juridice. Pentru ca normele de drept procesual penal referitoare la competență și căile de atac să fie ultraactive este obligatoriu să existe o hotărâre dată în primă instanță, înainte de intrarea în vigoare a noii legi de procedură, căci în caz contrar este incident principiul aplicării imediate a normei de drept procesual penal. Aceasta este și rațiunea pentru care în alineatul (3) al art. XXIV din Legea nr. 202/2010, legiuitorul a stabilit că, în caz de desființare sau casare cu trimitere spre rejudecare sunt incidente dispozițiile legii noi privitoare la competență vizând exclusiv situația în care este desființată sau casată hotărârea dată în primul grad de jurisdicție, în caz contrar fiind aplicabile prevederile alineatelor (1) și (2) ale aceluiași articol. Regula inserată în art. XXIV alin. (3) din Legea nr. 202/2010 nu poate fi aplicată decât în urma unei interpretări sistematice a dispozițiilor întregului articol, întrucât în ipoteza în care hotărârea dată în primă instanță anterior intrării în vigoare a noii legi continuă să-și producă efectele, nefiind desființată sau casată, se aplică normele din alineatele (1) și (2), devenind incident principiul ultraactivității. În considerarea celor expuse rezultă că dacă în recurs a fost casată numai decizia instanței de apel, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare, hotărârea primei instanțe pronunțată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 este supusă apelului la tribunal, iar nu direct recursului la curtea de apel. Prevederile art. XXIV alin. (3) din Legea nr. 202/2010 devin incidente doar în situația în care instanța de recurs casează ambele hotărâri cu trimitere spre rejudecare la judecătorie, sentința primei instanțe dată în atare condiții fiind supusă recursului la curtea de apel. Astfel, normele de competență materială cuprinse în art. 27 și art. 28 1 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 361 alin. (1) lit. a) și art. 385 1 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010, sunt aplicabile doar sentințelor date de judecătorie după intrarea în vigoare a legii, fiind atacate direct cu recurs la curtea de apel și, prin excepție, la tribunal, hotărârile pronunțate anterior acestei date fiind supuse căilor de atac prevăzute de legea sub care a început procesul, respectiv apelului și recursului. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 414 4 și art. 414 5 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010 ,