ÎCCJ, Decizia nr. 2/2012

Problema de drept ce a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a arătat că în practica judiciară națională nu există un punct de vedere unitar cu privire la stabilirea faptului dacă, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, și ale art. 127 din Codul penal, transmiterea, potrivit dispozițiilor legale în materie, a unui mandat european de arestare emis de către autoritățile judiciare române constituie sau nu o cauză specială de întrerupere a prescripției executării pedepsei.

Examenul jurisprudențial Prin recursul în interesul legii se arată că, în urma verificării jurisprudenței la nivel național cu privire la stabilirea faptului dacă "transmiterea, potrivit dispozițiilor legale în materie, a unui mandat european de arestare emis de către autoritățile judiciare române constituie sau nu o cauză specială de întrerupere a prescripției executării pedepsei", a fost relevată o practică neunitară.

Soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești 3.1. Într-o primă orientare a practicii, unele instanțe au apreciat că emiterea de către autoritățile române a unui mandat european de arestare constituie o cauză specială de întrerupere a cursului prescripției executării pedepsei. În acest sens, s-a argumentat că mandatul european de arestare, fiind, conform Deciziei-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene, o cerere de extrădare în procedură simplificată, devin incidente prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată (anexele nr. 1-15). În cadrul acestei orientări de practică judiciară, alte instanțe au decis că numai arestarea provizorie în vederea predării, în baza unui mandat european de arestare emis de autoritățile române, determină întreruperea cursului prescripției executării pedepsei, în condițiile art. 127 alin. 1 din Codul penal, considerând că măsura arestării provizorii echivalează cu începerea executării pedepsei (anexele nr. 16-18). În favoarea concluziei că emiterea unui mandat european de arestare de către autoritățile române constituie o cauză specială ce întrerupe prescripția executării pedepsei, s-a arătat că prin Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 s-a concretizat hotărârea luată în cadrul Consiliului European de la Tampere din 1999 ca, între statele membre ale Uniunii Europene, să se înlocuiască procedura formală de extrădare, în cazul persoanei ce se sustrage de la executarea unei pedepse privative de libertate aplicate printr-o hotărâre de condamnare rămasă definitivă, cu o procedură de predare simplificată, respectiv o procedură accelerată, în cazul persoanei ce se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată. S-a mai susținut că într-o atare procedură dispozițiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 sunt aplicabile, mandatul european de arestare fiind, în fapt, procedura simplificată de extrădare. În consecință, în privința întreruperii cursului prescripției executării pedepsei, emiterea mandatului european de arestare produce aceleași efecte ca depunerea unei cereri de extrădare. 3.2. Într-o a doua orientare a practicii, alte instanțe au apreciat că emiterea mandatului european de arestare nu întrerupe cursul prescripției executării pedepsei, motivându-se că prevederile art. 33 alin. (2) din lege vizează numai depunerea unei cereri de extrădare, nefiind permisă aplicarea acestei reglementări prin analogie și instituției mandatului european de arestare (anexele nr. 19-34). În susținerea acestei idei s-a argumentat în sensul că mandatul european de arestare nu poate fi echivalat cu o cerere de extrădare, instanța neputând proceda la o interpretare prin analogie a textelor de lege, aceasta nefiind permisă în materia dreptului penal. S-a subliniat că, dacă în ipoteza cererii de extrădare art. 33 alin. (2) din legea menționată stabilește că aceasta întrerupe prescripția executării pedepsei, în cazul emiterii unui mandat european de arestare nu există o astfel de prevedere. În contextul acestei abordări s-a evidențiat că cele două forme de cooperare internațională - extrădarea și mandatul european de arestare -, deși prezentând elemente comune cu privire la natura și regimul lor juridic, sunt reglementate distinct, iar normele în materia extrădării nu au caracter de norme generale, având aplicabilitate doar în această materie. Împrejurarea că prin același act normativ a fost introdus un nou sistem simplificat - mandatul european de arestare - nu transformă, în opinia acestor instanțe, normele ce reglementează această formă de cooperare în norme speciale.

Opinia procurorului general Soluția propusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este în sensul orientării jurisprudențiale potrivit căreia dispozițiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, sunt incidente și în materia mandatului european de arestare, cu distincția ce se impune în raport cu localizarea persoanei solicitate. În considerarea condițiilor în care se produc efectele art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, în domeniul extrădării, precum și a elementelor ce conturează natura și regimul juridic al mandatului european de arestare, s-a concluzionat că depunerea/formularea cererii de extrădare - cauză cu caracter întreruptiv al prescripției executării pedepsei - nu poate avea loc decât în măsura în care persoana solicitată este localizată și statul de executare a cererii este cunoscut. Per a contrario, atât timp cât persoana ce se sustrage de la urmărirea penală, de la executare nu este localizată, autoritățile române emit mandatul de urmărire internațională în vederea extrădării (art. 65 din Legea nr. 302/2004, republicată), ipoteză în care nu se produce întreruperea prescripției. Pe de altă parte, se arată că mandatul european de arestare este o instituție similară extrădării, simplificată, ce a eliminat anumite etape în solicitarea/predarea între statele membre ale Uniunii Europene a persoanei în vederea tragerii la răspundere penală sau a executării pedepsei. Se argumentează că raportul dintre cele două instituții este de la general la special, de la general la particular, iar în absența unor norme speciale nu se poate invoca extinderea interpretării prin analogie a prevederilor art. 33 alin. (2) din lege. Spre deosebire de cererea de extrădare, care se formulează/depune numai dacă persoana este localizată, mandatul european de arestare se emite cu satisfacerea condițiilor prevăzute în art. 88 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, indiferent dacă persoana este localizată sau nu. În prima situație, transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de autoritățile române către autoritățile judiciare ale statului membru pe teritoriul căruia a fost localizată persoana solicitată are caracterul unei cereri de extrădare, impunându-se inclusiv recunoașterea efectului prevăzut de lege pentru cererile de extrădare, respectiv caracterul de cauză specială de întrerupere a prescripției, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată. Cu atât mai mult efectul întreruperii cursului prescripției trebuie constatat în ipoteza în care față de persoana căutată se ia măsura arestării în scopul predării pe baza mandatului european de arestare, momentul arestării marcând debutul executării obligației persoanei la respectarea dreptului statului român, iar durata arestului executat în statul străin fiind dedusă din durata pedepsei [art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată]. În contextul în care persoana căutată nu este localizată, iar mandatul european de arestare este transmis prin intermediul Centrului de Cooperare Polițienească Internațională, care procedează la difuzarea sa pe canalele specifice, se susține că transmiterea prin difuzare nu poate fi asimilată cu o cerere de extrădare, întrucât nu sunt verificate elementele definitorii ale extrădării, statul de executare nefiind identificat, iar derularea procedurii nefiind efectiv îndreptată împotriva persoanei căutate. Într-o asemenea situație, se apreciază că, nefiind îndeplinite exigențele legii, transmiterea mandatului european de arestare prin difuzare [art. 65 alin. (4), art. 88 alin. (6) și art. 90 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată] nu produce efectul întreruptiv de prescripție.

Raportul asupra recursului în interesul legii Proiectul de soluție propus prin raportul întocmit în cauză a vizat prima soluție identificată de examenul jurisprudențial, în sensul că efectul de întrerupere a prescripției executării pedepsei potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu referire la art. 127 din Codul penal, se impune a fi recunoscut transmiterii directe a mandatului european de arestare emis de autoritățile române către autoritățile judiciare ale altui stat membru, pe teritoriul căruia a fost localizată persoana, indiferent dacă aceasta este ori nu este arestată provizoriu în vederea predării. Nu produce efectul întreruptiv de prescripție a executării pedepsei transmiterea mandatului european de arestare prin difuzare. S-a argumentat, în esență, că transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de către autoritățile române către autoritățile judiciare ale statului membru pe teritoriul căruia a fost localizată persoana solicitată întrunește toate elementele ce caracterizează o cerere de extrădare, caz în care se impune a fi recunoscut efectul prevăzut de lege, anume acela de cauză specială de întrerupere a prescripției, potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, în contextul în care actul îndreptat împotriva persoanei solicitate urmărește conformarea persoanei acuzate ori condamnate la procedurile penale pentru care este căutată. Cu atât mai mult efectul întreruptiv de prescripție, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, se impune a fi recunoscut în situația în care față de persoana solicitată se dispune și se ia măsura arestării provizorii în vederea predării în baza mandatului european de arestare emis de autoritățile române, momentul arestării marcând momentul de început al executării obligației persoanei la respectarea dreptului statului român, în condițiile în care arestul executat în statul străin este considerat a fi efectuat în faza de executare a procesului penal și urmează a se deduce din durata pedepsei, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată. Cea de-a doua ipoteză, aceea în care persoana solicitată nu este localizată, mandatul european de arestare fiind transmis prin intermediul Centrului de Cooperare Polițienească Internațională, în scopul difuzării sale pe canale specifice, nu poate fi asimilată unei cereri de extrădare, atât timp cât nu se identifică elementele de esență ale extrădării, și anume o solicitare expresă de predare adresată autorităților statului de executare care să vizeze persoana căutată și care să fi fost efectiv localizată pe teritoriul acelui stat, astfel încât exigențele art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, nu sunt satisfăcute.

Înalta Curte de Casație și Justiție Din examinarea dispozițiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, rezultă că depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripția neîmplinită anterior. Pe de altă parte, dispozițiile art. 127 din Codul penal statuează cu privire la întreruperea cursului prescripției executării, în sensul că termenul de prescripție a executării pedepsei prevăzut în art. 126 din Codul penal, pentru persoana fizică, se întrerupe prin începerea executării pedepsei sau prin săvârșirea din nou a unei infracțiuni, iar sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, face să curgă un nou termen de prescripție de la data sustragerii. Prescripția executării pedepsei constă în înlăturarea forței coercitive a unei hotărâri definitive de condamnare, prin trecerea unei perioade de timp prevăzute de lege fără ca ea să fie executată, reprezentând o cauză de stingere a dreptului de a impune, prin constrângere, executarea pedepsei ce a fost aplicată unei persoane. Rațiunea prescripției executării pedepsei este aceeași cu cea a prescripției răspunderii penale, eficiența executării pedepsei diminuându-se până la dispariție prin trecerea unui interval de timp suficient de mare în care sancțiunea nu a fost executată. Prin natura sa juridică, prescripția, fie că este a executării pedepsei, fie că vizează însăși răspunderea penală, apare ca o renunțare anticipată a autorităților de a cere sau a impune sancțiuni penale executabile, dacă acestea nu s-au produs într-o perioadă apreciată ca fiind rezonabilă de legiuitor. În registrul circumstanțelor care întrerup cursul prescripției executării pedepsei, legiuitorul român a reglementat 3 cauze, și anume: când infractorul se sustrage de la executarea pedepsei, când începe executarea pedepsei și, în fine, când săvârșește o nouă infracțiune. Principalul efect al sustragerii de la executare, după începerea executării pedepsei, îl constituie curgerea unui nou termen de prescripție, începând cu data sustragerii. Instituția întreruperii cursului prescripției executării pedepsei, în lumina prevederilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu referire la efectele, în această materie, a transmiterii unui mandat european de arestare emis de către autoritățile judiciare române altui stat membru a generat interpretarea și aplicarea neunitară a legii. Dacă în cazul depunerii cererii de extrădare, prin voința legiuitorului, s- a instituit o cauză specială de întrerupere a cursului prescripției, atât a răspunderii penale, cât și a executării pedepsei [art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată], analiza reglementării mandatului european de arestare nu identifică o prevedere similară. Interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, și ale art. 127 din Codul penal implică, în mod obligatoriu, examinarea instituției mandatului european de arestare din perspectiva unei proceduri de extrădare simplificate. În esență, pasul spre mandatul european de arestare a fost făcut prin termenii concluziilor de după întâlnirea de la Tampere: procedura formală a extrădării ar trebui să fie suprimată între statele membre, pentru persoanele care au tendința de a scăpa de răspunderea în fața justiției, după ce au făcut obiectul unei condamnări definitive, și ar trebuie să fie înlocuită de un simplu transfer al persoanei. Se poate observa, așadar, că mandatul european de arestare acoperă un câmp de aplicare identic cu cel al extrădării, căreia în concret i se substituie, referindu-se atât la faza dinaintea pronunțării hotărârii într-un proces penal, cât și la cea de după pronunțarea ei. Din această perspectivă, argumentele exprimate de procurorul general referitor la caracterul special al procedurii mandatului european de arestare, în raport cu extrădarea, sunt întemeiate. De asemenea, interpretarea logică și sistematică a dispozițiilor art. 65 și 66 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu privire la incidența prevederilor art. 33 alin. (2) din aceeași lege determină concluzia că cererea de extrădare poate fi formulată/depusă numai în condițiile în care persoana solicitată este localizată și statul de executare a cererii este, prin urmare, cunoscut. Per a contrario, atât timp cât persoana solicitată care se sustrage de la urmărirea penală sau de la executare nu este localizată, devine funcțională instituția urmăririi internaționale în vederea extrădării, emițându-se mandat în acest sens, fără însă a se putea susține că emiterea și difuzarea unui asemenea mandat ar genera întreruperea prescripției. În mod rațional, câtă vreme persoana nu este localizată și statul de executare nu este cunoscut, se conturează o imposibilitate obiectivă de formulare/depunere a cererii de extrădare, autoritățile române neavând posibilitatea unei manifestări efective în vederea tragerii la răspundere penală a persoanei respective sau a supunerii acesteia la executarea unei pedepse, manifestare ce ar fi de esența cauzelor ce întrerup prescripția. Procedura mandatului european de arestare a reprezentat un pas înainte prin elementele de noutate în planul predării infractorilor între statele membre, al simplificării și operativității cu care se realizează cooperarea juridică în interiorul Uniunii Europene, aspecte consacrate prin Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare în interiorul Uniunii Europene. În fond, mecanismul unui mandat european de arestare constituie transferul unei persoane dintr-un stat membru în altul - înlocuind procedura tradițională a extrădării -, un sistem pe orizontală care se substituie extrădării în toate materiile, inclusiv în domeniul recunoașterii mutuale a deciziilor în justiție, decizii ce se impun a fi executate automat pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Instituirea mandatului european de arestare, valabil numai în interiorul Uniunii Europene, a înlocuit practic Convenția europeană de extrădare, care rămâne valabilă în relația dintre un stat membru și alte state din Europa ce nu sunt membre ale Uniunii Europene. În considerarea celor expuse, raportul dintre cele două instituții - extrădarea și mandatul european de arestare - este unul de la general la special, de la general la particular, iar în măsura în care reglementarea mandatului european de arestare nu cuprinde norme edictate într-un anume domeniu, devin aplicabile normele de drept cu caracter general în materia extrădării. În adevăr, reglementarea mandatului european de arestare nu oferă o prevedere cu privire la efectul întreruptiv al prescripției executării pedepsei în situația emiterii mandatului european de arestare, astfel cum instituția extrădării o face prin dispozițiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată. Incidența acestor norme și în materia mandatului european de arestare devine posibilă în baza raportului dintre cele două instituții, fără a se putea invoca, în mod fundamentat, extinderea prin analogie a acestor prevederi. Este știut că aplicarea legii penale prin analogie constituie o atingere adusă securității juridice a cetățeanului și deschide calea spre o aplicare arbitrară a normelor dreptului penal, în doctrina română apreciindu-se că principiul legalității se opune întotdeauna aplicării legii penale prin analogie. În problematica în discuție se poate constata că nu ne aflăm în situația interpretării extensive prin analogie a dispozițiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată - dispoziții de altfel în defavoarea persoanei solicitate -, procedeu unanim considerat ca fiind inadmisibil, atât timp cât procedura mandatului european de arestare este în sine procedura simplificată, accelerată a extrădării, normele cu caracter general fiind pe deplin aplicabile acestei proceduri speciale. Analogia în defavoarea inculpatului - analogia in malam partem - este de altfel interzisă și în plan european, jurisprudențial, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând în mod constant că art. 7 din Convenție evidențiază, între altele, interdicția aplicării legii penale prin analogie în defavoarea inculpatului. Deși se impune a recunoaște originalitatea mandatului european de arestare, din perspectiva modificărilor procedurale aduse, a importanței încrederii reciproce, ca principiu fundamental al executării, el reprezintă, în sine, o extrădare inovativă, devenind astfel firesc ca dispozițiile privind extrădarea, care nu se regăsesc în mod expres în reglementarea mandatului european de arestare, să-și afle incidența. Prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, care instituie o cauză specială de întrerupere a cursului prescripției, atât a răspunderii penale, cât și a executării pedepsei, prin formularea/depunerea cererii de extrădare, sunt aplicabile, în consecință, și în materia mandatului european de arestare. Transmiterea mandatului european de arestare autorităților judiciare de executare se realizează, în mod distinct, în funcție de localizarea persoanei solicitate. Astfel, în situația localizării acesteia, devin incidente prevederile art. 88 alin. (3) lit . a) și art. 89 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, iar în ipoteza în care persoana solicitată nu este localizată, mandatul european de arestare se transmite prin intermediul Centrului de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, care procedează la difuzarea acestuia pe canalele specifice. Transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de către autoritățile române către autoritățile judiciare ale statului membru pe teritoriul căruia a fost localizată persoana solicitată întrunește toate elementele care caracterizează o cerere de extrădare, caz în care se impune a fi recunoscut efectul prevăzut de lege, și anume acela de cauză specială de întrerupere a prescripției, potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată. O asemenea manifestare expresă a autorităților române, în sensul solicitării de predare, adresată autorităților statului pe teritoriul căruia se află infractorul ori persoana condamnată ce a fost în mod efectiv localizată, în temeiul mandatului european de arestare, întrunește, în mod deplin, exigențele unei cauze care justifică întreruperea prescripției, în contextul în care actul îndreptat împotriva persoanei solicitate urmărește conformarea persoanei acuzate ori condamnate la procedurile penale pentru care este căutată. O asemenea concluzie este întemeiată în raport cu natura, conținutul și finalitatea instituției prescripției răspunderii penale și a executării pedepsei, astfel cum a fost concepută de legiuitorul român. În acest sens, un act precum mandatul european de arestare relevă existența și persistența acțiunii autorităților judiciare de tragere la răspundere penală a infractorilor ori de supunere a acestora la executarea unei pedepse cu închisoarea și implică exercițiul efectiv al acestei acțiuni, constituind, fără îndoială, un act procesual întreruptiv de prescripție. Cu atât mai mult efectul întreruptiv de prescripție, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, se impune a fi recunoscut în situația în care față de persoana solicitată se dispune și se ia măsura arestării provizorii în vederea predării în baza mandatului european de arestare emis de autoritățile române, momentul arestării marcând momentul de început al executării obligației persoanei la respectarea dreptului statului român. Un argument în plus este acela că arestul executat în statul străin este considerat a fi efectuat în faza de executare a procesului penal și urmează a se deduce din durata pedepsei, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată. Cea de-a doua ipoteză, aceea în care persoana solicitată nu este localizată, mandatul european de arestare fiind transmis prin intermediul Centrului de Cooperare Polițienească Internațională, în scopul difuzării sale pe canale specifice, nu poate fi asimilată unei cereri de extrădare, atât timp cât nu se identifică elementele de esență ale extrădării, și anume o solicitare expresă de predare adresată autorităților statului de executare care să vizeze persoana căutată și care să fi fost efectiv localizată pe teritoriul acelui stat. Este evident într-o asemenea situație că procedura nu este efectiv îndreptată împotriva persoanei căutate, iar exigențele art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, nu sunt satisfăcute. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 414 4 și 414 5 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010 ,