Decizia nr. 12 din 08 octombrie 2012

Problema de drept ce a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie s-a arătat că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar vizând interpretarea și aplicarea art. XXIV alin. (1)-(3) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, cu privire la stabilirea căii de atac (apel sau recurs) și a instanţei competente să judece calea de atac declarată împotriva unei hotărâri judecătorești pronunţate în primă instanţă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, în cazul în care, după intrarea în vigoare a legii menţionate, cauza a fost trimisă spre rejudecarea apelului.

Examenul jurisprudenţial Prin recursul în interesul legii se arată că, în urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional a fost relevată o practică neunitară, în sensul că au fost evidenţiate trei orientări în problema interpretării și aplicării dispoziţiilor art. XXIV alin. (1)-(3) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor.

Soluţiile pronunţate de instanţele judecătorești 3.1. Într-o primă orientare, majoritară, a practicii, unele instanţe au apreciat că în cazul în care se dispune, după intrarea în vigoare a „legii micii reforme”, rejudecarea apelului declarat împotriva unei sentinţe pronunţate de judecătorie anterior datei de 25 noiembrie 2010, competenţa de soluţionare a apelului aparţine tribunalului, decizia dată în al doilea grad de jurisdicţie putând fi atacată cu recurs la curtea de apel. În acest sens, s-a arătat că, deși în alin. (3) al art. XXIV din lege se prevede că în caz de desfiinţare sau casare cu trimitere spre rejudecare sunt aplicabile dispoziţiile legii noi cu privire la competenţă, aceste dispoziţii se referă doar la ipoteza în care prin decizia instanţei de recurs sunt casate ambele hotărâri, cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă, întrucât prevederile alin. (1) al aceluiași articol stabilesc că hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a legii rămân supuse căilor de atac prevăzute de legea sub care a început procesul penal. 3.2. Într-o a doua orientare a practicii, alte instanţe au stabilit recursul ca fiind calea de atac ce se va rejudeca, potrivit legii noi, competenţa de soluţionare a acestuia revenind curţii de apel. În susţinerea acestei opinii s-au avut în vedere dispoziţiile alin. (3) al art. XXIV, care nu fac nicio distincţie între casarea cu trimitere spre rejudecare la instanţa de fond sau la cea de apel, textul aplicându-se tuturor situaţiilor de casare cu trimitere spre rejudecare. S-a mai arătat că, după modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 202/2010, tribunalul nu mai este instanţă de apel, conform art. XVIII pct. 4, textul fiind de imediată aplicare. 3.3. Într-o a treia orientare a practicii, unele instanţe au stabilit că apelul este calea de atac ce se va rejudeca, iar competenţa de soluţionare a acestuia aparţine curţii de apel. Ca argumente au fost invocate dispoziţiile alin. (1) și (3) ale art. XXIV, din a căror analiză coroborată rezultă că, în ipoteza în care se dispune casarea deciziei date în apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare, hotărârea primei instanţe pronunţată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 rămâne supusă căii de atac prevăzute de legea sub care a început procesul, respectiv cea a apelului, însă competenţa de soluţionare a acestuia revine curţii de apel, ca urmare a abrogării pct. 2 al art. 27 din Codul de procedură penală, prin art. XVIII pct. 4 din lege.

Opinia procurorului general Soluţia propusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie este în sensul orientării majoritare a jurisprudenţei. Făcând referire la dispoziţiile alin. (1) și (2) ale art. XXIV din Legea nr. 202/2010, s-a arătat că niciunul dintre aceste texte nu conţine în mod expres o regulă cu caracter general, aplicabilă tuturor situaţiilor tranzitorii în materia judecării căilor de atac, însă din interpretarea lor teleologică se desprinde voinţa legiuitorului de a răspunde principiului previzibilităţii, prin instituirea, în mod implicit, a regulii potrivit căreia procesele se desfășoară în întregime conform unei unice legi, respectiv aceea în vigoare la începerea sa. Cu privire la alineatul (3) al aceluiași articol s-a apreciat că, deși nu distinge dacă casarea cu trimitere spre rejudecare vizează ambele hotărâri pronunţate în cauză sau doar decizia dată în apel, interpretarea sistematică a acestuia impune concluzia că legiuitorul a avut în vedere numai trimiterea spre rejudecare la prima instanţă, căci doar în această situaţie există raţiunea derogării de la regula judecării cauzei potrivit legii sub care a început procesul.

Raportul asupra recursului în interesul legii Proiectul de soluţie propus prin raportul întocmit în cauză a vizat prima soluţie identificată de examenul jurisprudenţial, în sensul că, în cazul în care se dispune, după intrarea în vigoare a „legii micii reforme”, casarea deciziei instanţei de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare, hotărârea pronunţată în primă instanţă de către judecătorie, înainte de intrarea în vigoare a legii, rămâne supusă apelului, calea de atac prevăzută de legea sub care a început procesul, competenţa de soluţionare revenind tribunalului. S-a argumentat, în esenţă, că regula inserată în art. XXIV alin. (3) din Legea nr. 202/2010 nu poate fi aplicată decât în urma unei interpretări sistematice a dispoziţiilor întregului articol, întrucât în ipoteza în care hotărârea dată în primă instanţă anterior intrării în vigoare a noii legi continuă să-și producă efectele, nefiind desfiinţată sau casată, se aplică normele din alin. (1) și (2), devenind incident principiul ultraactivităţii.

Înalta Curte Din examinarea dispoziţiilor art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 rezultă că hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a acesteia rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul, iar din alineatul (2) rezultă că procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe. De asemenea, în alineatul (3) s-a stabilit că, în caz de desfiinţare sau casare cu trimitere spre rejudecare, dispoziţiile din legea nouă, privitoare la competenţă sunt aplicabile. Din examinarea textelor de lege enunţate se observă că, în alineatele (1) și (2), legiuitorul, pentru a nu perturba mersul normal al ciclului procesual început sub legea veche, a reglementat o derogare de la principiul aplicării imediate a normelor de drept procesual penal, stabilind că dispoziţiile relative la competenţă, căi de atac, termene și motive ultraactivează după ieșirea lor din vigoare. Soluţia aleasă de legiuitor este în acord cu dispoziţiile art. 3-5 din Legea nr. 31/1968 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală al Republicii Socialiste România din 12 noiembrie 1968, potrivit cărora regulile de competenţă se aplică și cauzelor în care procesul penal a fost pornit înainte de intrarea în vigoare a codului, afară de cazul în care a intervenit o hotărâre în primă instanţă, hotărârile fiind supuse căilor de atac prevăzute de legea în vigoare la data pronunţării lor. Cu privire la termene, s-a stabilit că acestea sunt cele prevăzute de legea în vigoare la data când au început să curgă. Astfel, când o cauză a fost soluţionată în primul grad de jurisdicţie de instanţa competentă material la acea dată, chiar dacă ulterior, până la momentul rămânerii definitivă a hotărârii, a intervenit o normă nouă, care stabilește competenţa unei alte instanţe de a judeca căile de atac, aceasta nu se aplică, calea de atac ordinară rămânând în competenţa instanţei prevăzute de legea veche, care ultraactivează. În mod similar, în situaţia în care în cauză s-a pronunţat o hotărâre supusă la acel moment, potrivit normei procesuale în vigoare, unei anumite căi de atac, iar ulterior intervine o lege care înlătură respectiva cale de atac, este aplicabilă în continuare legea veche care reglementează acea cale de atac la data soluţionării în primă instanţă, asigurându-se astfel autoritatea hotărârii și securitatea raporturilor juridice. Pentru ca normele de drept procesual penal referitoare la competenţă și căile de atac să fie ultraactive este obligatoriu să existe o hotărâre dată în primă instanţă, înainte de intrarea în vigoare a noii legi de procedură, căci în caz contrar este incident principiul aplicării imediate a normei de drept procesual penal. Aceasta este și raţiunea pentru care în alineatul (3) al art. XXIV din Legea nr. 202/2010, legiuitorul a stabilit că, în caz de desfiinţare sau casare cu trimitere spre rejudecare sunt incidente dispoziţiile legii noi privitoare la competenţă vizând exclusiv situaţia în care este desfiinţată sau casată hotărârea dată în primul grad de jurisdicţie, în caz contrar fiind aplicabile prevederile alineatelor (1) și (2) ale aceluiași articol. Regula inserată în art. XXIV alin. (3) din Legea nr. 202/2010 nu poate fi aplicată decât în urma unei interpretări sistematice a dispoziţiilor întregului articol, întrucât în ipoteza în care hotărârea dată în primă instanţă anterior intrării în vigoare a noii legi continuă să-și producă efectele, nefiind desfiinţată sau casată, se aplică normele din alineatele (1) și (2), devenind incident principiul ultraactivităţii. În considerarea celor expuse rezultă că dacă în recurs a fost casată numai decizia instanţei de apel, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare, hotărârea primei instanţe pronunţată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 este supusă apelului la tribunal, iar nu direct recursului la curtea de apel. Prevederile art. XXIV alin. (3) din Legea nr. 202/2010 devin incidente doar în situaţia în care instanţa de recurs casează ambele hotărâri cu trimitere spre rejudecare la judecătorie, sentinţa primei instanţe dată în atare condiţii fiind supusă recursului la curtea de apel. Astfel, normele de competenţă materială cuprinse în art. 27 și art. 28 1 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 361 alin. (1) lit. a) și art. 385 1 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010, sunt aplicabile doar sentinţelor date de judecătorie după intrarea în vigoare a legii, fiind atacate direct cu recurs la curtea de apel și, prin excepţie, la tribunal, hotărârile pronunţate anterior acestei date fiind supuse căilor de atac prevăzute de legea sub care a început procesul, respectiv apelului și recursului. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 414 4 și art. 414 5 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010 ,