Decizia nr. 17 din 12 noiembrie 2012

Problema de drept ce a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la incompatibilitatea judecătorului, urmând a se stabili pe calea recursului în interesul legii dacă judecătorul care a soluţionat cauza prin aplicarea dispoziţiilor art. 320 1 din Codul de procedură penală cu privire la unii dintre inculpaţi devine sau nu incompatibil, conform art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală, să judece acţiunea penală şi civilă cu privire la ceilalţi inculpaţi, în ipoteza în care trimiterea în judecată a tuturor inculpaţilor s-a făcut prin acelaşi rechizitoriu, pentru infracţiuni între care există stare de conexitate sau indivizibilitate.

Examenul jurisprudenţial Prin recursul în interesul legii se arată că, în urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional cu privire la existenţa incompatibilităţii „judecătorului care a judecat cauza prin aplicarea art. 320 1 din Codul de procedură penală cu privire la unii dintre inculpaţi, în a soluţiona acţiunea penală şi civilă cu privire la ceilalţi inculpaţi în ipoteza în care trimiterea în judecată a tuturor inculpaţilor s-a făcut prin acelaşi rechizitoriu, pentru infracţiuni între care există stare de conexitate sau indivizibilitate”, a fost relevată o practică neunitară.

Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti 3.1. Într-o primă orientare a practicii, unele instanţe au considerat că judecătorul care a soluţionat cauza prin aplicarea procedurii simplificate, prevăzută de art. 320 1 din Codul de procedură penală, este incompatibil, întrucât şi-a exprimat părerea şi cu privire la soluţia care s-ar putea pronunţa în cauza respectivă privindu-i şi pe ceilalţi inculpaţi, şi, în consecinţă, au admis cererile de abţinere formulate în temeiul art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală (anexele nr. 1-17). 3.2. Într-o a doua orientare a practicii, alte instanţe au apreciat că judecătorul nu este incompatibil, potrivit dispoziţiilor art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală, să judece cauza disjunsă. În argumentarea acestei soluţii s-a susţinut că instituţia reglementată de art. 320 1 din Codul de procedură penală nu echivalează cu o antepronunţare, fiind caracteristică acordului de voinţă exprimat de inculpat în calitate de persoană acuzată în procesul penal (anexele nr. 18-25).

Opinia procurorului general Soluţia propusă de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul orientării jurisprudenţiale potrivit căreia judecătorul care a judecat cauza prin aplicarea art. 320 1 din Codul de procedură penală cu privire la unii dintre inculpaţi, nu este incompatibil, potrivit dispoziţiilor art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală, să soluţioneze acţiunea penală şi civilă cu privire la ceilalţi inculpaţi în ipoteza în care trimiterea în judecată a tuturor inculpaţilor s-a făcut prin acelaşi rechizitoriu, pentru infracţiuni între care există stare de conexitate sau indivizibilitate. În opinia înaintată Înaltei Curţi se arată că dreptul la un proces echitabil şi garanţiile prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului conţin primordial „dreptul de acces la un tribunal”, conceput ca acces la o instanţă de judecată independentă şi imparţială. În jurisprudenţa instanţei de contencios european a drepturilor omului, imparţialitatea este definită ca absenţă a oricărei prejudecăţi sau idei preconcepute cu privire la soluţia ce trebuie pronunţată în cadrul unui proces. Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, imparţialitatea se configurează sub aspect subiectiv şi presupune determinarea convingerii personale a unui judecător într-o anumită împrejurare, iar obiectiv vizează existenţa unor garanţii suficiente care să excludă, în persoana unui judecător, orice bănuială legitimă. Aspectul subiectiv este prezumat relativ, până la proba contrarie, iar cel obiectiv constă în identificarea acelor împrejurări verificabile care ar justifica punerea în discuţie a imparţialităţii unui judecător, dincolo de conduita sa personală. Existenţa într-o cauză a unei bănuieli legitime de lipsă de imparţialitate se apreciază inclusiv prin optica celui acuzat, fără ca aceasta să dobândească un caracter decisiv. Din perspectiva garanţiilor furnizate de Convenţia europeană a drepturilor omului, se arată, în opinia procurorului general, că în materia imparţialităţii obiective funcţionează principiul potrivit căruia simplul fapt de a fi luat act, anterior judecării fondului cauzei, de opţiunea unor inculpaţi, reglementată expres de lege prin procedura simplificată, nu îl împiedică pe acel judecător să participe la soluţionarea cauzei celorlalţi inculpaţi. Incidenţa şi funcţionarea acestui principiu într-o ipoteză concretă nu reprezintă circumstanţe care pot conduce la înlăturarea principiului enunţat, deoarece judecătorul ia doar act de „pledoaria de vinovăţie” în procedura simplificată, făcând doar aplicarea dispoziţiilor art. 320 1 din Codul de procedură penală. Deci, întinderea măsurilor adoptate de către judecător în cadrul procedurii simplificate, se apreciază în opinia transmisă Înaltei Curţi, nu presupune niciun fel de măsuri pe alte aspecte (de fond ori procesuale) pe care le implică luarea deciziei în raport cu restul inculpaţilor cauzei. Pe de altă parte, în dreptul intern, tocmai în vederea asigurării exigenţelor impuse de dreptul la un proces echitabil, legiuitorul român a reglementat, printre altele, cazurile de incompatibilitate pentru asigurarea imparţialităţii judecătorului şi acestea se realizează în procesul penal român între altele, prin dispoziţiile art. 46-48 din Codul de procedură penală. Incompatibilitatea, potrivit definiţiei formulate în doctrină, reprezintă o situaţie de inadecvare în care se află unul dintre subiecţii procesuali oficiali faţă de o cauză penală concretă şi care constituie un impediment în ceea ce priveşte participarea acestuia la rezolvarea acelei cauze, fiind menită să asigure încrederea în buna administrare a justiţiei. Printre cazurile de incompatibilitate se regăseşte, potrivit dispoziţiilor art. 47 din Codul de procedură penală, ipoteza judecătorului care s-a pronunţat anterior cu privire la soluţia care ar putea fi dată în acea cauză. Astfel, opinia transmisă Înaltei Curţi arată că antepronunţarea, conform art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală, semnifică exprimarea, anterior judecării cauzei, a soluţiei ce ar putea fi dată acesteia, prin soluţie înţelegându-se, în temeiul art. 345 şi 346 din acelaşi cod, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal (soluţii date acţiunii penale), respectiv admiterea totală sau parţială a pretenţiilor civile, respingerea lor ori lăsarea nesoluţionată a acestora (soluţii date acţiunii civile). Limitând analiza numai la latura penală a cauzei, a soluţiona acţiunea penală, potrivit oricăreia dintre posibilităţile legale, implică pronunţarea asupra temeiului şi obiectului acesteia: faptă, făptuitor, răspundere penală. De altfel, soluţionarea în sensul legii presupune o judecată, o operaţiune finală de verificare şi evaluare a materialului probator al cauzei. Detaliind, temeiul acţiunii penale presupune, interpretând per a contrario dispoziţiile art. 10 lit. a)-e) din Codul de procedură penală, existenţa faptei, prevederea sa de către legea penală, existenţa gradului de pericol social al unei infracţiuni, întrunirea elementelor constitutive ale unei anumite infracţiuni, săvârşirea faptei de către persoana învinuită, inexistenţa vreunei cauze care să înlăture caracterul penal al faptei. Cât priveşte obiectul, respectiv condiţiile acţiunii penale, acestea semnifică ansamblul aspectelor de drept penal, procesul penal sau cu caracter mixt care permit tragerea la răspundere penală. Prin urmare, se arată în opinia trimisă Înaltei Curţi, a pronunţa o soluţie presupune un proces de verificare, cu necesitate, a tuturor aspectelor anterior menţionate, proces care, pentru a semnifica o veritabilă pronunţare, trebuie să fie întotdeauna global, iar nu disociat în funcţie de un element sau altul dintre cele enumerate. În situaţia în care sunt mai mulţi inculpaţi şi numai unii dintre aceştia recunosc toate faptele reţinute în sarcina lor, judecătorul care a luat act de „pledoaria de vinovăţie” în procedura simplificată nu se află în situaţia de incompatibilitate de a-i judeca pe ceilalţi inculpaţi. Tocmai pentru aceste motive, instanţa se limitează, atunci când sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de lege, la a lua act de „pledoaria de vinovăţie” în procedura simplificată, astfel încât nu se află în situaţia de incompatibilitate şi pronunţă soluţia finală, inclusiv cu privire la ceilalţi inculpaţi judecaţi potrivit procedurii obişnuite, după disjungere şi după administrarea tuturor probelor. În opinia transmisă Înaltei Curţi se subliniază că, în cazul pluralităţii de inculpaţi, dintre care numai unul sau unii dintre aceştia se prevalează de procedura prevăzută de art. 320 1 din Codul de procedură penală, tocmai pentru a facilita aplicarea imediată a dispoziţiilor citate şi a atinge scopul pentru care a fost instituită (simplificarea şi accelerarea procedurii), judecătorul va lua act de acordul de recunoaştere, iar cu privire la ceilalţi va continua judecata în cauza disjunsă. Prin adoptarea acestor prevederi legale este evidentă intenţia legiuitorului de a acorda o compensaţie – constând în reducerea cuantumului pedepsei – doar inculpatului care a recunoscut săvârşirea faptelor şi, în consecinţă, a facilitat o desfăşurare mai eficientă şi în condiţii de celeritate a procesului penal, prin solicitarea ca judecata să se facă în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale. Aplicarea dispoziţiilor este condiţionată de recunoaşterea faptelor reţinute în actul de sesizare, deci recunoaşterea nu numai a participaţiei proprii, ci şi a modalităţii în care au fost reţinute, prin însuşirea probelor administrate în faza de urmărire penală, astfel încât să se poată renunţa la administrarea de probe, iar judecata să se poată realiza după procedura simplificată. Judecata în cazul procedurii simplificate se realizează pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, judecătorul pronunţându-se asupra acestora în cuprinsul hotărârii. Însă aceste probe stau şi la baza acuzaţiilor aduse inculpaţilor care nu au solicitat aplicarea procedurii prevăzute de art. 320 1 din Codul de procedură penală. Ar fi excesiv de formală o soluţie de disjungere întemeiată pe incompatibilitate, mai ales că din analiza cauzelor de incompatibilitate prevăzute de art. 47 şi 48 din Codul de procedură penală reiese că situaţia analizată nu se regăseşte în niciuna dintre acestea. Numai pronunţarea asupra fondului reprezintă singurul caz în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală. În susţinerea aceluiaşi punct de vedere, se arată în opinia trimisă Înaltei Curţi, sunt şi argumentele rezultate din doctrina şi practica judiciară, conform cărora nu devine incompatibil să judece latura civilă disjunsă judecătorul care a soluţionat anterior latura penală. În consecinţă, se poate ajunge la concluzia că, ori de câte ori un judecător exprimă o părere, o judecată de valoare, redă o situaţie de fapt din care ar putea rezulta că şi-a format o opinie asupra soluţiei pe fond ce poate fi pronunţată în cauza pe care o judecă, numai atunci sunt incidente dispoziţiile art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală, dată fiind lipsa imparţialităţii subiective a instanţei, ceea ce nu se întâmplă în cazul procedurii simplificate. Dispoziţiile art. 320 1 din Codul de procedură penală, introduse prin Legea nr. 202/2010, art. XVIII pct. 43, au un caracter de noutate în procedura penală română, întrucât determină aplicarea unei proceduri speciale de judecată, derogatorii de la procedura de judecată de drept comun, având drept consecinţă celeritatea procesului penal prin excluderea cercetării judecătoreşti clasice. În consecinţă, pronunţându-se asupra vinovăţiei inculpaţilor care solicită aplicarea prevederilor art. 320 1 din Codul de procedură penală, judecătorul nu analizează nici măcar indirect participarea la comiterea infracţiunilor şi a inculpaţilor care nu au solicitat aplicarea procedurii simplificate şi nu îşi exprimă părerea cu privire la vinovăţia acestora. Instanţa de contencios european a drepturilor omului (Ferrantelli şi Santangelo c. Italiei) a stabilit că simplul fapt de a se fi pronunţat anterior în legătură cu măsuri prealabile judecării cauzei pe fond nu reprezintă temeiuri pentru a concluziona că judecătorul este incompatibil să soluţioneze fondul cauzei şi deci nu reprezintă temeiuri pentru o prezumţie de lipsă de imparţialitate obiectivă. Astfel, într-o cauză având ca obiect judecarea unora dintre participanţii la săvârşirea unei infracţiuni, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că instanţa nu poate fi considerată imparţială, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie, de exemplu, în condiţiile în care unul dintre membrii completului, anterior, a participat şi la judecarea celorlalţi participanţi la acea infracţiune, aplicându-le pedepse severe. Termenii utilizaţi în această hotărâre de condamnare reprezintă, în opinia Curţii, o clară demonstraţie a incompatibilităţii. În concluzie, numai judecătorul care a participat la judecarea în fond a cauzei este incompatibil. Se apreciază în opinia trimisă Înaltei Curţi că în situaţia aplicării prevederilor art. 320 1 din Codul de procedură penală, judecătorul nu realizează o judecată pe fond, nu face o analiză a probelor, nu analizează nici măcar indirect participarea la comiterea infracţiunilor şi a inculpaţilor care nu au solicitat aplicarea procedurii simplificate şi nu îşi exprimă părerea cu privire la vinovăţia acestora; prezumţia de incompatibilitate obiectivă ar fi excesivă şi chiar superioară standardului naţional care, prin dispoziţiile art. 47 din Codul de procedură penală, a instituit garanţii ale procesului echitabil, oricum superioare standardului convenţional. Mai mult, se arată în opinia trimisă Înaltei Curţi, prezumţia de incompatibilitate în situaţia analizată ar echivala chiar cu acordarea unor garanţii diferite pentru toate ipotezele similare, pentru toate nivelurile de jurisdicţie, contrar standardelor convenţionale.

Raportul asupra recursului în interesul legii 5.1. Soluţia preconizată. Proiectul de soluţie propus prin raportul întocmit în cauză vizează cea de-a doua soluţie identificată în examenul jurisprudenţial, lipsa incompatibilităţii, şi decurge din modul în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dezvoltat anterior conceptul de imparţialitate, în aplicarea art. 47 din Codul de procedură penală, cu privire la judecătorul care a soluţionat cauze între care există legătură. 5.2. Recursurile în interesul legii cu privire la conceptul de judecător care s-a pronunţat anterior. Criteriile faţă de care se analizează imparţialitatea judecătorului au fost dezvoltate în mai multe recursuri în interesul legii. Recursurile în interesul legii, în materie civilă şi penală, au analizat respectarea dreptului de acces la un tribunal imparţial în cazul în care acelaşi judecător dispune măsuri în cauze între care există identitate de părţi sau în cazul în care acelaşi judecător dispune măsuri anterioare în dosar, care afectează soluţionarea cauzei (recurs/contestaţie în anulare sau revizuire; încheierea de schimbare a încadrării juridice/hotărârea pe fondul cauzei; încheierea de reţinere a cauzei spre judecare, în urma admiterii plângerii îndreptate împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată/hotărârea pe fondul cauzei). Prezentul recurs în interesul legii pune în discuţie imparţialitatea judecătorului care se pronunţă în cauze între care există conexitate sau indivizibilitate. Considerentele deciziilor anterioare au pus bazele standardului de evaluare a imparţialităţii: simplul fapt că un judecător soluţionează dosare cu privire la aceleaşi persoane nu atrage incompatibilitatea acestuia. Judecătorul nu este incompatibil (nu se încalcă dreptul la un tribunal imparţial) atunci când noua hotărâre nu se bazează pe sentinţa sau pe măsura dispusă anterior de acelaşi judecător pentru a stabili vinovăţia sau nevinovăţia persoanei în cauză. Astfel, judecătorul care soluţionează fondul cauzei nu devine incompatibil să soluţioneze cererea de revizuire sau contestaţia în anulare (a se vedea Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. II din 15 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 1 februarie 2008), schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere pronunţată de judecător înainte de soluţionarea cauzei, nu poate presupune, prin ea însăşi, exprimarea părerii sale cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în cauză (a se vedea Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. I din 16 ianuarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 31 martie 2006), dar judecătorul care, prin încheiere, admite plângerea, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi reţine cauza spre judecare, apreciind că probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, devine incompatibil să soluţioneze fondul acesteia, deoarece (…) în asemenea situaţii, se pronunţă indirect asupra soluţiei ce trebuie adoptată în acea cauză, ceea ce creează (…) un motiv de incompatibilitate, prevăzut în art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală (a se vedea Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XV din 22 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 13 iunie 2006). În sensul criteriilor de evaluare a standardului imparţialităţii a se vedea şi Miminoshvili v. Rusia (2011), care în paragrafele 115-116 rezumă următoarele hotărâri: Schwarzenberger c. Germania (2006), Poppe c. Olanda (2009), Ferrantelli şi Santangelo c. Italiei (1996), Rojas Morales c. Italiei (2000). 5.3. Procedura prevăzută la art. 320 1 din Codul de procedură penală. Criteriul cu privire la evaluarea incompatibilităţii, aşa cum decurge din jurisprudenţă, presupune o evaluare obiectivă adaptată specificului procedurii analizate, şi anume să se stabilească dacă un observator imparţial ar putea considera că soluţionarea de către un judecător a cauzei referitoare la unul dintre membrii unei pluralităţi de făptuitori îl face pe acel judecător incompatibil să judece dosarul referitor la ceilalţi membri ai grupului. Totodată trebuie avut în vedere specificul procedurii prevăzute la art. 320 1 din Codul de procedură penală, care presupune că judecătorul evaluează existenţa vinovăţiei persoanei care solicită aplicarea acestui text de lege din perspectiva probelor administrate la urmărire penală şi nu doar achiesează la manifestarea de voinţă a inculpatului în cauză. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 121/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative a fost modificat art. 320 1 din Codul de procedură penală în sensul că alin. 4 al articolului are de lege lata următorul conţinut: „Instanţa de judecată soluţionează latura penală atunci când din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat”, iar alin. 8 prevede că „Instanţa respinge cererea atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. În acest caz instanţa continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun”. Modificările art. 320 1 din Codul de procedură penală au fost determinate de Curtea Constituţională care, în Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011), a declarat neconstituţional art. 320 1 alin. 8 din Codul de procedură penală, deoarece marja de apreciere lăsată instanţelor cu prilejul respingerii unei astfel de cereri este de natură de a lipsi textul de precizie şi claritate, în absenţa cărora se poate ajunge la o aplicare incoerentă a legii. De lege lata, atunci când mijloacele de probă administrate pe parcursul urmăririi penale nu conduc la întrunirea condiţiilor referitoare la existenţa faptei, caracterul penal şi săvârşirea faptei de către cel acuzat, lipsa oricăreia dintre condiţii atrage respingerea cererii de judecată potrivit procedurii accelerate şi judecarea potrivit dreptului comun. 5.4. Analiza criteriilor. Hotărârea de condamnare a unui participant nu afectează imparţialitatea judecătorului în soluţionarea cauzei privindu-i pe ceilalţi participanţi, având în vedere caracterul personal al răspunderii penale. Imparţialitatea presupune absenţa prejudecăţii în soluţionarea unei cauze. Ipoteza de incompatibilitate reglementată de art. 47 din Codul de procedură penală are ca fundament suspiciunea care rezultă din exprimarea anticipată, în cursul judecării dosarului conform art. 320 1 din Codul de procedură penală cu privire la unul dintre inculpaţi, a părerii asupra soluţiei ce ar putea fi dată cu privire la un altul (de condamnare, de achitare, de încetare a procesului penal în primă instanţă, de admitere sau respingere a apelului sau recursului de instanţele superioare, atunci când aplicarea art. 320 1 din Codul de procedură penală intervine într-o cale de atac). Procedura prevăzută la art. 320 1 din Codul de procedură penală presupune o analiză a condiţiilor în care recunoaşterea vinovăţiei proprii produce efectele prevăzute de lege, astfel că probele administrate în faza de urmărire penală faţă de persoana care solicită aplicarea acestei proceduri sunt suficiente pentru a permite stabilirea unei pedepse pentru fapta proprie, ceea ce înlătură posibilitatea ca instanţa de judecată să se refere la vinovăţia persoanelor faţă de care cercetarea judecătorească va continua în cauza disjunsă. În situaţia trimiterii în judecată a mai multor inculpaţi, instanţa are de evaluat vinovăţia fiecăruia dintre ei, ceea ce exclude de jure antepronunţarea judecătorului cu privire la vinovăţia unui inculpat în evaluarea vinovăţiei altuia. Chiar dacă acţiunea penală este indivizibilă, extinzându-se asupra tuturor celor care au participat la comiterea infracţiunii, caracterul personal al acţiunii penale subzistă, ca o consecinţă a caracterului personal al răspunderii penale. În consecinţă, în faza de urmărire penală, acţiunea penală, ca modalitate juridică prin care conflictul de drept născut din săvârşirea unei infracţiuni este adus în faţa organelor judiciare, presupune o evaluare în raport cu fiecare persoană a temeiului de angajare a răspunderii penale (art. 235 din Codul de procedură penală). La rândul său, cercetarea judecătorească presupune o evaluare individuală a vinovăţiei fiecărei persoane trimise în judecată, instanţa pronunţându-se prin sentinţă asupra învinuirii aduse inculpatului. Chiar în caz de indivizibilitate sau conexitate între infracţiunile pentru care sunt trimişi în judecată mai mulţi inculpaţi, dintre care doar unul solicită soluţionarea cauzei potrivit art. 320 1 din Codul de procedură penală, în motivarea hotărârii faţă de acesta instanţa nu are temei pentru a face referiri cu privire la vinovăţia inculpaţilor pentru care cauza a fost disjunsă, având în vedere lipsa cercetării judecătoreşti de natură a clarifica existenţa vinovăţiei. Soluţia propusă decurge din jurisprudenţa anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a clarificat conţinutul garanţiei imparţialităţii judecătorului. Faptul că un judecător s-a pronunţat anterior cu privire la vinovăţia unor inculpaţi nu poate justifica în sine temerile cu privire la imparţialitatea acestuia în cauza disjunsă, cu privire la alţi inculpaţi, având în vedere că judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana faţă de care este incidentă recunoaşterea vinovăţiei. Criteriul determinant pentru evaluarea existenţei incompatibilităţii prin antepronunţare, în judecarea unor inculpaţi diferiţi, în cauze disjunse, decurge din considerentele hotărârii de condamnare, şi nu din soluţia de condamnare. Garanţiile dreptului de acces la un tribunal imparţial presupun în consecinţă şi un examen detaliat al circumstanţelor cauzei care să determine dacă există sau nu o suspiciune obiectiv justificată cu privire la lipsa imparţialităţii. Soluţionarea cauzei cu privire la unul dintre inculpaţi conform procedurii prevăzute la art. 320 1 din Codul de procedură penală oferă suficiente garanţii de imparţialitate, din punctul de vedere al legii, pentru ca acelaşi judecător să poată da o soluţie în cauza disjunsă: inculpaţi diferiţi, caracterul personal al răspunderii penale, existenţa unei cercetări judecătoreşti noi în care vor fi evaluate faptele, fără referire la sentinţa anterioară, evaluarea conţinutului fiecărei infracţiuni fără referire la sentinţa anterioară, probele referitoare la vinovăţia fiecărui inculpat, inclusiv administrarea recunoaşterii aceluia care a beneficiat de art. 320 1 din Codul de procedură penală în faţa persoanei acuzate în cauza disjunsă pentru ca aceasta să poată pune întrebări martorului. Legea oferă garanţii pentru soluţionarea celor două cauze, în mod imparţial, dar nu exclude posibilitatea ca în fapt, într-o cauză concretă, judecătorul să se antepronunţe. Deşi condamnarea unui inculpat nu este suficientă şi nici necesară pentru reţinerea vinovăţiei celorlalţi participanţi, atunci când un judecător s-a referit în motivarea soluţiei la existenţa vinovăţiei altor persoane decât cea faţă de care era limitat prin obiectul judecăţii, conform art. 320 1 din Codul de procedură penală, apare cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală. Aceasta este însă o chestiune ce ţine de modul în care se motivează o hotărâre, urmând a se aprecia de la caz la caz. De exemplu, nu devine incompatibil judecătorul care a stabilit în considerente că prin natura faptei (conform raportului de expertiză medico-legală, multiple lovituri aplicate victimei cu aceeaşi ocazie, cu instrumente diferite de către persoane diferite) aceasta a fost comisă de inculpat alături de alte persoane, fără să le nominalizeze, urmând ca în cauza disjunsă să fie administrate probe cu privire la existenţa contribuţiei persoanelor indicate de inculpat drept coautori şi vinovăţia acestora. De asemenea, nu este incompatibil judecătorul care a soluţionat cauza conform art. 320 1 din Codul de procedură penală faţă de un inculpat şi a disjuns cauza cu privire la un alt inculpat, care a lipsit la acel termen sau a solicitat amânarea cauzei pentru a-şi angaja un avocat, iar ulterior în cauza disjunsă a pronunţat o soluţie conform art. 320 1 din Codul de procedură penală. Este incompatibil să judece cauza disjunsă cu privire la instigator judecătorul care în motivarea soluţiei cu privire la autorul faptei descrie pe larg rolul instigatorului, apreciind că acesta a săvârşit infracţiunea descrisă în rechizitoriu, sau acela care a descris rolul persoanelor pentru care fapta a fost disjunsă, ajungând la concluzia că acele fapte le sunt imputabile. Este de asemenea incompatibil judecătorul care în hotărârea anterioară pronunţată în procedura prevăzută la art. 320 1 din Codul de procedură penală a făcut ample referiri, în considerentele privind vinovăţia celui faţă de care pronunţa soluţia, la rolurile celorlalţi inculpaţi, apreciind că toţi aceştia sunt răspunzători pentru actele de sustragere pentru care au fost trimişi în judecată. În cazul inculpaţilor pentru care trimiterea în judecată s-a făcut prin acelaşi rechizitoriu, pentru infracţiuni între care există conexitate sau indivizibilitate, simplul fapt că judecătorul a soluţionat cauza în procedura prevăzută la art. 320 1 din Codul de procedură penală, cu privire la unul dintre inculpaţi, nu îl face incompatibil, în sensul art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală, să soluţioneze acţiunea penală şi civilă, disjunsă cu privire la ceilalţi inculpaţi. Judecarea cauzei potrivit art. 320 1 din Codul de procedură penală presupune analiza probelor administrate în cursul urmăririi penale doar cu privire la persoana care solicită aplicarea procedurii simplificate. O soluţie contrară excedează, în principiu, analizei judecătorului care se pronunţă conform art. 320 1 din Codul de procedură penală şi intră sub incidenţa art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală. Cunoaşterea aprofundată a dosarului de către judecător, având în vedere soluţionarea cauzei disjunse, nu implică o antepronunţare şi nu împiedică să fie considerat ca imparţial în momentul judecării dosarului nou-format. Judecata conform procedurii prevăzute la art. 320 1 din Codul de procedură penală se mărgineşte la fapta şi la persoana faţă de care s-a solicitat, iar instanţa a admis, aplicarea recunoaşterii vinovăţiei. În cazul participaţiei penale, considerentele hotărârii cu privire la acel inculpat faţă de care instanţa a apreciat întemeiată solicitarea de a i se aplica procedura prevăzută la art. 320 1 din Codul de procedură penală nu pot face referire la contribuţia celorlalţi participanţi la săvârşirea faptei şi vinovăţia acestora, având în vedere regula generală privind obiectul judecăţii (art. 317 din Codul de procedură penală), care determină ca în acest caz judecata să se mărginească la fapta şi persoana faţă de care este incidentă recunoaşterea vinovăţiei. Descrierea contribuţiei unui participant este în principiu irelevantă, într-o procedură care nu îl priveşte pe acesta, pentru reţinerea vinovăţiei altei persoane, având în vedere că fiecare este ţinut să răspundă pentru faptele proprii. Declaraţiile inculpaţilor care au recunoscut săvârşirea faptei împreună cu alte persoane urmează a fi analizate în cauza disjunsă. Soluţionarea cauzei disjunse presupune administrarea de probe cu privire la persoanele acuzate, inclusiv dreptul acestora de a demonstra lipsa de temeinicie a acuzaţiilor cu privire la vinovăţia lor făcute de cel care a solicitat aplicarea art. 320 1 din Codul de procedură penală şi care în cauza disjunsă are calitatea de martor. Recunoaşterea persoanei deja condamnate în cauza disjunsă trebuie readministrată ca probă în faţa acelora care nu au solicitat aplicarea art. 320 1 din Codul de procedură penală, pentru a li se da posibilitatea de a adresa întrebări celui care îi acuză. Cerinţa imparţialităţii tribunalului este, de altfel, încălcată nu numai în cazul în care se pronunţă asupra vinovăţiei unor persoane faţă de care urmează a face cercetare judecătorească, în cauza care priveşte recunoaşterea vinovăţiei de către un alt inculpat, dar şi atunci când instanţa stabileşte vinovăţia celor acuzaţi pe baza unor probe administrate într-un alt dosar. Administrarea probelor în procedura disjunsă de cea în care a operat recunoaşterea vinovăţiei diferenţiază cele două cauze astfel încât judecătorul face o evaluare a faptelor celorlalţi inculpaţi în raport cu noile probe, fără referire la probele administrate în cauza anterioară, şi nu exclusiv în baza probelor administrate în faza urmăririi penale, ceea ce îi permite să se pronunţe în condiţii de obiectivitate. În concluzie, judecătorul care a judecat cauza prin aplicarea art. 320 1 din Codul de procedură penală cu privire la unii dintre inculpaţi nu devine incompatibil, prin pronunţarea unei hotărâri de condamnare, în a soluţiona acţiunea penală şi civilă cu privire la ceilalţi inculpaţi, în ipoteza în care trimiterea în judecată a tuturor inculpaţilor s-a făcut prin acelaşi rechizitoriu, pentru infracţiuni între care există stare de conexitate sau indivizibilitate. Judecătorul devine incompatibil doar în măsura în care hotărârile anterioare pronunţate de acesta cuprind referiri la vinovăţia persoanelor din cauza pendinte sau motivarea unei soluţii conţine date care presupun o antepronunţare cu privire la vinovăţia persoanelor pentru faptele de care sunt acuzate. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 414 4 şi 414 5 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010,