ÎCCJ, Secția penală

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 363/F din 27 august 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, s-au reținut următoarele:

S-a respins ca neîntemeiată contestația la executare formulată de petentul D.C.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat petentul la plata sumei de 200 de lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului din oficiu, în cuantum de 100 de lei, s-a dispus a se va avansa din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. 4862/2/2013, astfel cum aceasta a fost precizată la termenul din 27 august 2013, petentul D.C. a formulat contestație la executarea sentinței penale nr. 64 din 23 februarie 2010 a acestei instanțe, prin care s-a dispus recunoașterea sentinței penale din 8 martie 2002, pronunțată de Tribunalul Regional din Hanovra, Germania, în Dosarul penal nr. 39/a/34/01, 171/Js/56875/98/StA, definitivă, prin care petentul a fost condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață, precum și a sentinței penale din 9 iulie 2007, definitivă, pronunțată de Tribunalul de Primă Instanță din Hanovra, prin care petentul a fost condamnat la 6 luni închisoare, precum și transferul petentului în România în vederea continuării executării pedepsei.

În susținerea contestației la executare, întemeiată pe dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., petentul a susținut faptul că prin transferul în România i s-a creat o situație mai grea, întrucât în lipsa transferului ar fi beneficiat de liberare condiționată, dar și faptul că prin sentința penală nr. 64 din 23 februarie 2010 a Curții de Apel București s-a dat o încadrare greșită faptelor reținute în sarcina sa, acestea nereprezentând omor deosebit de grav.

În vederea soluționării cauzei, au fost atașate la dosar, din oficiu, sentințele penale nr. 64 din 23 februarie 2010, nr. 301 din 04 iulie 2013, nr. 495 din 07 decembrie 2012 și nr. 316 din 30 iunie 2011 ale Curții de Apel București, secția a II-a penală, precum și mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 72/2010 din 15 iulie 2010 emis de această instanță. De asemenea, la termenul din 27 august 2013, petentul a depus la dosar un extras privind legislația germană aplicabilă și O.G. nr. 92/1999.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat următoarele:

Prin sentința penală nr. 64 din 23 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 2706 din 14 iulie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus recunoașterea sentinței penale din 8 martie 2002, pronunțată de Tribunalul Regional din Hanovra, Germania, în Dosarul penal nr. 39/a/34/01, 171/Js/56875/98/StA, definitivă, prin care petentul D.C. a fost condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață, precum și a sentinței penale din 9 iulie 2007, definitivă, pronunțată de Tribunalul de primă instanță din Hanovra, prin care petentul a fost condamnat la 6 luni închisoare, precum-și transferul petentului în România în vederea continuării executării pedepsei.

Pentru a dispune în acest sens, instanța a reținut, cu privire la aspectele ce prezintă relevanță pentru soluționarea prezentului dosar, că prin sentința penală pronunțată de Tribunalul Regional din Hanovra, Germania, la data de 8 martie 2002 în Dosarul penal nr. 39/a/34/01, 171/Js/56875/98/StA, s-a dispus condamnarea cetățeanului român D.C. la pedeapsa detențiunii pe viață pentru săvârșirea infracțiunilor de omucidere și tâlhărie gravă prevăzute de art. 211, 249, 250, 25 și 52 C. pen. german, reținându-se că, în data de 24 artie 1997, persoana condamnată C.D., împreună cu alte persoane, l-au ucis pe numitul H.P. în locuința sa și ulterior au sustras mai multe bunuri din locuința acestuia, fapte ce întrunesc conținutul constitutiv al infracțiunilor de omor deosebit de grav prev. de art. 176 lit. d) C. pen. și de tâlhărie prev. de art. 211 al.2

1

lit. a), b), c) C. pen.

În ceea ce privește susținerile petentului referitoare la faptul că, în urma transferului său, era necesar să se recunoască și posibilitatea de liberare condiționată după executarea a 15 ani de pedeapsă, conform art. 57 C. pen. german, Curtea a constatat următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 157 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 republicată în cazul transferului unei persoane condamnate „executarea pedepsei este guvernată de legea statului de executare", statul de executare nefiind ținut decât de „felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare", după cum se prevede în art. 158 din Legea nr. 302/2004, dispoziții similare regăsindu-se și în art. 9 parag. 3 și art. 10 parag. 1 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate.

Or, stabilirea condițiilor pentru a se dispune liberarea condiționată ține în mod indubitabil de executarea pedepsei, fiind reglementată de legea statului de executare, în cazul de față de dispozițiile art. 55

1

și art. 59-61 C. pen. în același sens s-a pronunțat, de altfel și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia penală nr. 2942 din 11 septembrie 2009, instanța supremă stabilind faptul că în cazul transferului unei persoane condamnate nu se impune și recunoașterea datei la care aceasta ar deveni propozabilă pentru liberare condiționată în statul de condamnare, întrucât dispozițiile relative la durata pedepsei ce urmează să fie executată în România și data la care condamnatul urmează să fie liberat condiționat se impun a fi stabilite potrivit legii române de executare, de autoritățile judiciare române competente.

Nu în ultimul rând, s-a observat că aspectele legate de instituția liberării condiționate au fost analizate încă de la momentul pronunțării sentinței penale nr. 64 din 23 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, instanța care a dispus transferul arătând că „împrejurarea că în România acesta va putea beneficia de liberare condiționată după executarea unei perioade mai mari decât în Germania (20 de ani în loc de 15 ani), nu poate echivala cu o înrăutățire a situației sale penale. De altfel, executarea fracției minime obligatorii nu atrage automat liberarea condiționată a condamnatului nici în România și nici în Germania, ci deschide doar o posibilitate în acest sens".

În ceea ce privește susținerile petentului referitoare la faptul că prin sentința penală nr. 64 din 23 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, s-a dat o greșită încadrare faptelor pentru care s-a dispus condamnarea sa în Germania, Curtea a constatat că aspectele menționate au făcut deja obiectul analizei instanțelor, atât cu ocazia soluționării recursului declarat de petent împotriva sentinței penale de transfer, cât și cu ocazia soluționării cererii sale de conversiune a condamnării prin sentința penală nr. 316/F din 30 iunie 2011 a Curții de Apel București, definitivă prin decizia penală din data de 03 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina petentului potrivit legii române a fost stabilită definitiv și nu reprezintă o nelămurire ce ar putea fi rezolvată pe calea unei contestații la executare. De altfel, și în opinia prezentei instanță, încadrarea juridică a faptelor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului de către instanțele germane este cea prevăzută de art. 176 lit. d) C. pen. (omorul săvârșit pentru a înlesni sau ascunde săvârșirea unei tâlhării) și de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (2)

1

lit. a), b), c) C. pen., lipsa raportului de expertiză psihiatrică, obligatoriu potrivit legii române, neinfluențând încadrarea juridică.

Împotriva sentinței penale nr. 363/F din 27 august 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a formulat apel contestatorul D.C.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 4862/2/2013.

Examinând apelul declarat, Înalta Curte constată că nu este fondat pentru următoarele considerente:

Critica apărării în sensul că Statul român trebuia să schimbe condamnarea printr-o hotărâre judecătorească cât înlocuind pedeapsa aplicată în statul de condamnare cu o pedeapsă prevăzută de legislația română pentru aceeași infracțiune, conform art. 159, nu este întemeiată.

Or, în cauză, Înalta Curte constată că sunt aplicabile dispozițiile art. 157 alin. (3) și art. 158 din Legea nr. 302/2004.

Prin urmare, în cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate el trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare și să procedeze la deducerea întregii perioade în care condamnatul s-a aflat în stare de deținere în cauza în care s-a pronunțat hotărârea penală recunoscută.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, respectiv fișele penale privind situația executării pedepsei stabilire de autoritățile judiciare din Germania, rezultă că prin Hotărârea din 08 martie 2002 pronunțată în Dosarul nr. 39/a/34/01, 171/Js/56875/98/StA de Tribunalul Landului Federal Hanovra, Germania inculpatul a fost condamnat pentru crimă și tâlhărie gravă, fapta pedepsită și prevăzută de art. 211, art. 249, art. 250, art. 25, art. 52 C. pen. german.

Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin sentința penală nr. 64 din 23 februarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 10139/2/2009 definitivă prin Decizia penală nr. 2706 din 14 iulie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - a recunoscut sentința penală menționată anterior pronunțată definitiv de Tribunalul Regional din Hanovra - Germania, a dispus transferarea condamnatului într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepselor detențiunii pe viață și de 6 luni închisoare; a dedus perioada executată astfel:

- din pedeapsa detențiunii pe viață, de la 24 aprilie 1998 până la 11 iulie 2000, de la 12 februarie 2001 până la 19 octombrie 2007 și de la 19 februarie 2008 la zi;

- din pedeapsa închisorii de 6 luni închisoare de la 20 octombrie 2007 până la 18 februarie 2008.

De asemenea, prin sentința penală nr. 64 din 23 februarie 2010 a Curții de Apel București definitivă prin Decizia penală nr. 2706 din 14 iulie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit că infracțiunile pentru care acesta a fost condamnat în Germania la o pedeapsă cu detențiunea pe viață au corespondent în legislația română, realizând conținutul constitutiv al infracțiunilor de omor deosebit de grav prev. de art. 176 lit. d) C. pen. și tâlhărie prev. de art. 211 alin. (2)

2

lit. a), b), c) C. pen.

Totodată, s-a reținut că, având în vedere că infracțiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 176 lit. d) C. pen. se pedepsește cu detențiunea pe viață, s-a constatat că felul pedepsei aplicate de statul de condamnare Germania și durata acesteia nu sunt incompatibile cu legislația română, neregăsindu-se în cauză în situația reglementată de art. 159 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 când devin incidente aceste dispoziții legale.

Astfel, critica apărării în sensul că în lipsa transferului,. inculpatul ar fi beneficiat de liberare condiționată, sau că. prin hotărârile de recunoaștere pronunțate de instanțele din România s-a dat o încadrare juridică greșită faptelor reținute în sarcina inculpatului repectiv omor deosebit de grav, este eronată având în vedere considerentele expuse anterior.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge apelul declarat de contestatorul D.C. împotriva sentinței penale nr. 363/F din 27 august 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Văzând și dispozițiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. respinge, ca nefondat, apelul declarat de contestatorul D.C. împotriva sentinței penale nr. 363/F din 27 august 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă recurentul contestator la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 6 februarie 2014.