ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2668/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2668/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată cu recurs Prin sentința civilă nr. 3730 din 5 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a hotărât următoarele: - a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, reținând că reclamantele au formulat prima cerere de depunere a documentelor necesare redobândirii cetățeniei române în anul 2006, reiterând solicitarea în anul 2009, când au și introdus, în luna mai, cererea de chemare în judecată, astfel că nu se poate reține pasivitatea acestora; - a admis acțiunea reclamantelor O.G. și O.S., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, și l-a obligat pe pârât să primească cererile reclamantelor de redobândire a cetățeniei române într-un termen scurt, rezonabil.
Pentru a pronunța soluția de admitere a acțiunii, Curtea de apel a reținut, în esență, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 în sensul existenței refuzului nejustificat al pârâtului de a soluționa cererile reclamantelor, deoarece în mod nejustificat și cu depășirea termenului rezonabil, nu au fost înregistrate documentele pe care acestea intenționau să le depună. 2. Cererea de recurs Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.
civ. În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a arătat că instanța de fond a apreciat în mod eronat existența unui refuz nejustificat de rezolvare a cererilor reclamantelor de a le fi primite cererile privind redobândirea cetățeniei române, deoarece conduita Ministerului Afacerilor Externe, prin Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău, nu poate fi încadrată în definiția legală a refuzului nejustificat, conținută în art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, astfel că, în lipsa culpei administrative, ministerul nu poate fi obligat la rezolvarea cererii reclamantelor.
Sub acest aspect, se susține că nu este indicat un temei legal pentru stabilirea unei ordini cronologice de soluționare a cererilor, astfel că nu se poate reține existența unui refuz nejustificat, iar răspunsul primit de petente nu încorporează un refuz de soluționare a cererilor, fiind arătate doar condițiile concrete în care cererile urmează să fie procesate, răspunsul fiind dat cu respectarea termenului legal de 30 de zile. Susține recurentul-pârât că în activitatea de primire și soluționare a cererilor de redobândire a cetățeniei române, ministerul este condiționat de motive obiective, exoneratoare de răspundere, având în vedere că își desfășoară activitatea în afara teritoriului României și nu își poate dimensiona în mod corespunzător structura administrativă, în condițiile în care în perioada anterioară au fost înregistrate peste 300.000 de solicitări similare.
Susține recurentul-reclamant că putea judecătorească nu se poate substitui puterii executive și astfel să stabilească termenele în care să primească cererile de redobândire a cetățeniei române. Mai susține recurentul-pârât că noțiunea de „termen rezonabil de soluționare a cererii” se regăsește doar în jurisprudența CEDO și nu se aplică decât în privința solicitanților rezidenți în țara a cărei cetățenie o solicită. Sub acest aspect, se mai susține că jurisprudența CEDO (cauza Katte Klitsche de la Grange) este în sensul următor: „caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se determină în funcție de circumstanțele cauzele și ținând cont de … complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente”.
Recurentul-pârât mai arată că, având în vedere condițiile obiective, obligația impusă ministerului are ca obiect un lucru imposibil de realizat, că a dobândit deplin suport legal și caracter obligatoriu față de petenți criteriul stabilit de minister în sensul soluționării cererilor în ordine cronologică și că au fost promovate măsuri de reglementare a situației prin Legea de aprobare a O.U.G. nr. 36/2009. 3. Hotărârea instanței de recurs Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente.
Circumstanțele cauzei sunt de necontestat, în sensul că la data de 12 septembrie 2006 reclamantele s-au prezentat la Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău pentru a depune actele necesare redobândirii cetățeniei române în condițiile art. 12 alin. (2) și art. 10 1 din Legea nr. 21/1991, când li s-a comunicat să formuleze cerere scrisă de programare pentru a fi invitate să depună documentația, iar la data de 25 februarie 2009 au revenit cu aceeași solicitare, la care li s-a răspuns că, în raport cu evoluția procesului de analizare a scrisorilor de intenție deja depuse, vor f invitate să depună dosarul de redobândire a cetățeniei române, urmând a li se comunica și lista actelor necesare.
În raport cu circumstanțele cauzei și obiectul acțiunii, instanța de recurs constată că întemeiat a reținut instanța de fond că în cauză există un refuz nejustificat al pârâtului de a stabili data la care reclamantele pot depune cererea de redobândire a cetățeniei române, astfel că, în speță, nu este vorba doar de refuzul de soluționare a unei cereri, ci chiar de refuzul de primire a cererilor respective, persoanelor reclamante refuzându-li-se astfel un drept elementar, respectiv dreptul de petiționare. Conform principiului tempus regit actum, potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, modificat prin O.U.G.
nr. 147/2008, forma în vigoare la data depunerii de către reclamant a celor două cereri: „Persoanele care au domiciliul sau reședința în străinătate pot depune cererea de redobândire sau de acordare întemeiată pe dispozițiile art. 10 alin. (1) și art. 10 1 , însoțită de actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, la misiunile diplomatice ori oficiile consulare competente ale României. Cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetățenie”. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că în mod corect Curtea de apel a apreciat că, față de data cererilor – 12 septembrie 2006 și 25 februarie 2009 – și data soluționării cauzei în fond – 5 noiembrie 2009 – a fost încălcat termenul rezonabil de soluționare a cererilor reclamantelor pentru stabilirea datei la care vor fi invitate să depună cererile însoțite de documentele necesare pentru redobândirea cetățeniei române, în condițiile art.10 1 și art.12 din Legea nr. 21/1991.
Mai mult decât atât, se constată că nici până la data soluționării prezentului recurs – 20 mai 2010 – intimatele-reclamante nu au fost invitate să depună cererile însoțite de documentele necesare pentru redobândirea cetățeniei române. Criticile din recurs referitoare la noțiunea de „termen rezonabil” sunt neîntemeiate. Sub acest aspect, se reține că, deși Legea nr. 21/1991 nu prevede expres un termen legal sau termenul rezonabil de soluționare a cererilor de redobândire a cetățeniei române depuse conform art. 10 1 și art. 12 din lege, principiul termenului rezonabil este direct aplicabil în dreptul intern, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituție, ca urmare a consacrării lui prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și în jurisprudența CEDO.
De asemenea, art. 41 – Dreptul la bună administrare din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede expres că „Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii”. În același sens, la pct. II.5 din Recomandarea nr. (80) 2 a Comitetului de miniștri al Consiliului Europei privind exercitarea puterilor discreționare de către autoritățile administrative este menționat expres principiul fundamental conform căruia, în exercitarea puterii discreționare, autoritatea administrativă trebuie să adopte decizia într-un termen rezonabil.
În consecință, este de înțeles faptul că, în privința termenului rezonabil, conduita autorității administrative este supusă acestei exigențe a cărei respectare se apreciază, într-adevăr, în funcție de circumstanțele cauzei. În speță, Înalta Curte constată că la peste 3 ani și jumătate de la data formulării primei cereri (12 septembrie 2006) nu a fost încă stabilită data la care reclamantele vor fi invitate să depună documentele necesare pentru a beneficia efectiv de dreptul întemeiat pe dispozițiile art. 10 1 din Legea nr. 21/1991, astfel că instanța de fond în mod corect a reținut existența refuzului nejustificat. Susținerile din recurs referitoare la faptul că atitudinea autorităților administrative nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, întrucât răspunsurile transmise reclamantelor sunt favorabile, sunt de asemenea neîntemeiate.
Sub acest aspect, Curtea constată că, într-adevăr, reclamantelor li s-a răspuns în termenul legal de 30 de zile și favorabil în sensul că urmează a fi invitate să depună cererile și documentele necesare, însă atâta timp cât soluționarea cererilor depinde exclusiv de voința autorității administrative, care, în speță, va soluționa cererea în raport cu evoluția procesului de analizare a scrisorilor de intenție deja depuse, realizarea efectivă a dreptului de petiționare al reclamantelor este condiționată, în mod arbitrar, de către administrație.
Astfel, Curtea reține că faptul de a comunica petentelor că urmează a fi invitate să depună documentația sine die – fără precizarea vreunui termen și fără menționarea unor criterii obiective în raport de care poate fi determinat cu exactitate un anumit termen – reprezintă în sine, în sensul prevederilor art.2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, un refuz nejustificat de soluționare a cererilor de stabilire a termenului de depunere a actelor. Curtea reține că este neîntemeiată și urmează a fi respinsă, pentru aceleași argumente, și susținerea din recurs referitoare la faptul că autoritatea și-a îndeplinit obligația de a răspunde petentelor în sensul prezentării condițiilor concrete în care urmează a le fi soluționate cererile, întrucât simplul fapt de a răspunde în termenul legal nu pune instituția la adăpostul verificării de către instanță a legalității răspunsului.
Tot sub aspectul respectării principiului termenului rezonabil, Curtea reține că practica administrativă este în sensul că cererile adresate unei instituții publice se înregistrează la data depunerii lor de către petenți, iar nu la un moment dat ce va fi comunicat ulterior, întrucât în raport cu data înregistrării petiției se apreciază, în funcție de circumstanțele cauzei, respectarea principiului termenului rezonabil. Aceasta întrucât instituțiile publice sunt învestite cu competență legală tocmai în scopul rezolvării cererilor ce le sunt adresate în procesul de executare în concret a legii și nu au posibilitatea legală de a amâna sau de a se deroba de realizarea atribuțiilor ce le revin și, cu atât mai puțin, de obligația elementară de a primi și înregistra o cerere la data depunerii acesteia de către petent.
Este neîntemeiată susținerea din recurs referitoare la faptul că autoritatea judecătorească nu are competența de a stabili termenul în care autoritatea publică a fost obligată, prin sentința recurată, să primească cererea reclamantului, întrucât instanța de fond nu a făcut altceva decât să soluționeze capătul de cerere cu care a fost învestită în exercitarea competenței legale ce îi revine potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. La pronunțarea prezentei decizii, instanța are în vedere și practica judiciară anterioară în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul de față este nefondat, neexistând motive de modificare sau casare a sentinței recurate în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 sau art. 304 1 C. proc.
civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, îl va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 3730 din 5 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 mai 2010.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.