ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2668/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2668/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 3730 din 5 noiembrie

2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a hotărât următoarele:

- a respins excepția

prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul Ministerul

Afacerilor Externe, reținând că reclamantele au formulat prima cerere

de depunere a documentelor necesare redobândirii cetățeniei române în

anul 2006, reiterând solicitarea în anul 2009, când au și introdus, în

luna mai, cererea de chemare în judecată, astfel că nu se poate

reține pasivitatea acestora;

- a admis acțiunea reclamantelor O.G.

și O.S., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, și

l-a obligat pe pârât să primească cererile reclamantelor de redobândire

a cetățeniei române într-un termen scurt, rezonabil.

Pentru a pronunța soluția de

admitere a acțiunii, Curtea de apel a reținut, în esență, că

sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. i) din

Legea nr. 554/2004 în sensul existenței refuzului nejustificat al

pârâtului de a soluționa cererile reclamantelor, deoarece în mod

nejustificat și cu depășirea termenului rezonabil, nu au fost

înregistrate documentele pe care acestea intenționau să le

depună.

Împotriva sentinței pronunțate

de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe,

solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii, pentru motive pe

care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C.

proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a

arătat că instanța de fond a apreciat în mod eronat

existența unui refuz nejustificat de rezolvare a cererilor reclamantelor de

a le fi primite cererile privind redobândirea cetățeniei române,

deoarece conduita Ministerului Afacerilor Externe, prin Secția

Consulară a Ambasadei României la Chișinău, nu poate fi încadrată în definiția legală a refuzului nejustificat, conținută în

art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, astfel că, în lipsa

culpei administrative, ministerul nu poate fi obligat la rezolvarea cererii

reclamantelor.

Sub acest aspect, se susține că

nu este indicat un temei legal pentru stabilirea unei ordini cronologice de

soluționare a cererilor, astfel că nu se poate reține

existența unui refuz nejustificat, iar răspunsul primit de petente nu

încorporează un refuz de soluționare a cererilor, fiind arătate

doar condițiile concrete în care cererile urmează să fie procesate,

răspunsul fiind dat cu respectarea termenului legal de 30 de zile.

Susține recurentul-pârât că în

activitatea de primire și soluționare a cererilor de redobândire a

cetățeniei române, ministerul este condiționat de motive

obiective, exoneratoare de răspundere, având în vedere că își

desfășoară activitatea în afara teritoriului României și nu

își poate dimensiona în mod corespunzător structura

administrativă, în condițiile în care în perioada anterioară au

fost înregistrate peste 300.000 de solicitări similare.

Susține recurentul-reclamant că

putea judecătorească nu se poate substitui puterii executive și

astfel să stabilească termenele în care să primească

cererile de redobândire a cetățeniei române.

Mai susține recurentul-pârât că

noțiunea de „termen rezonabil de soluționare a cererii” se

regăsește doar în jurisprudența CEDO și nu se aplică

decât în privința solicitanților rezidenți în țara a

cărei cetățenie o solicită. Sub acest aspect, se mai

susține că jurisprudența CEDO (cauza Katte Klitsche de la Grange) este în sensul următor: „caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se

determină în funcție de circumstanțele cauzele și

ținând cont de … complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului

și cel al autorităților competente”.

Recurentul-pârât mai arată că,

având în vedere condițiile obiective, obligația impusă

ministerului are ca obiect un lucru imposibil de realizat, că a dobândit

deplin suport legal și caracter obligatoriu față de petenți

criteriul stabilit de minister în sensul soluționării cererilor în

ordine cronologică și că au fost promovate măsuri de

reglementare a situației prin Legea de aprobare a O.U.G. nr. 36/2009.

recurs

Analizând recursul prin prisma motivelor

invocate și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că este nefondat, pentru următoarele considerente.

Circumstanțele cauzei sunt de

necontestat, în sensul că la data de 12 septembrie 2006 reclamantele s-au

prezentat la Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău pentru a depune actele necesare redobândirii cetățeniei române

în condițiile art. 12 alin. (2) și art. 10

1

din Legea nr. 21/1991,

când li s-a comunicat să formuleze cerere scrisă de programare pentru

a fi invitate să depună documentația, iar la data de 25

februarie 2009 au revenit cu aceeași solicitare, la care li s-a

răspuns că, în raport cu evoluția procesului de analizare a

scrisorilor de intenție deja depuse, vor f invitate să depună

dosarul de redobândire a cetățeniei române, urmând a li se comunica

și lista actelor necesare.

În raport cu circumstanțele cauzei

și obiectul acțiunii, instanța de recurs constată că

întemeiat a reținut instanța de fond că în cauză

există un refuz nejustificat al pârâtului de a stabili data la care

reclamantele pot depune cererea de redobândire a cetățeniei române,

astfel că, în speță, nu este vorba doar de refuzul de

soluționare a unei cereri, ci chiar de refuzul de primire a cererilor

respective, persoanelor reclamante refuzându-li-se astfel un drept elementar,

respectiv dreptul de petiționare.

Conform principiului tempus regit actum,

potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, modificat prin O.U.G. nr. 147/2008,

forma în vigoare la data depunerii de către reclamant a celor două

cereri: „Persoanele care au domiciliul sau reședința în

străinătate pot depune cererea de redobândire sau de acordare

întemeiată pe dispozițiile art. 10 alin. (1) și art. 10

1

,

însoțită de actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor

prevăzute de lege, la misiunile diplomatice ori oficiile consulare

competente ale României. Cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei

pentru cetățenie”.

Sub acest aspect, Înalta Curte

reține că în mod corect Curtea de apel a apreciat că,

față de data cererilor – 12 septembrie 2006 și 25 februarie 2009

– și data soluționării cauzei în fond – 5 noiembrie 2009 – a

fost încălcat termenul rezonabil de soluționare a cererilor reclamantelor

pentru stabilirea datei la care vor fi invitate să depună cererile

însoțite de documentele necesare pentru redobândirea cetățeniei

române, în condițiile art.10

1

și art.12 din Legea nr. 21/1991.

Mai mult decât atât, se constată

că nici până la data soluționării prezentului recurs – 20 mai

2010 – intimatele-reclamante nu au fost invitate să depună cererile

însoțite de documentele necesare pentru redobândirea cetățeniei

române.

Criticile din recurs referitoare la

noțiunea de „termen rezonabil” sunt neîntemeiate.

Sub acest aspect, se reține că,

deși Legea nr. 21/1991 nu prevede expres un termen legal sau termenul

rezonabil de soluționare a cererilor de redobândire a cetățeniei

române depuse conform art. 10

1

și art. 12 din lege, principiul

termenului rezonabil este direct aplicabil în dreptul intern, în temeiul art. 20

alin. (2) din Constituție, ca urmare a consacrării lui prin art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și în

jurisprudența CEDO. De asemenea, art. 41 – Dreptul la bună

administrare din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede

expres că „Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce

privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil

și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor,

oficiilor și agențiilor Uniunii”. În același sens, la pct. II.5

din Recomandarea nr. (80) 2 a Comitetului de miniștri al Consiliului

Europei privind exercitarea puterilor discreționare de către

autoritățile administrative este menționat expres principiul

fundamental conform căruia, în exercitarea puterii discreționare,

autoritatea administrativă trebuie să adopte decizia într-un termen

rezonabil.

În consecință, este de

înțeles faptul că, în privința termenului rezonabil, conduita

autorității administrative este supusă acestei exigențe a

cărei respectare se apreciază, într-adevăr, în funcție de

circumstanțele cauzei.

În speță, Înalta Curte

constată că la peste 3 ani și jumătate de la data

formulării primei cereri (12 septembrie 2006) nu a fost încă

stabilită data la care reclamantele vor fi invitate să depună

documentele necesare pentru a beneficia efectiv de dreptul întemeiat pe

dispozițiile art. 10

1

din Legea nr. 21/1991, astfel că

instanța de fond în mod corect a reținut existența refuzului

nejustificat.

Susținerile din recurs referitoare

la faptul că atitudinea autorităților administrative nu

reprezintă un refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din

Legea nr. 554/2004, întrucât răspunsurile transmise reclamantelor sunt favorabile,

sunt de asemenea neîntemeiate.

Sub acest aspect, Curtea constată

că, într-adevăr, reclamantelor li s-a răspuns în termenul legal

de 30 de zile și favorabil în sensul că urmează a fi invitate

să depună cererile și documentele necesare, însă atâta timp

cât soluționarea cererilor depinde exclusiv de voința

autorității administrative, care, în speță, va

soluționa cererea în raport cu evoluția procesului de analizare a

scrisorilor de intenție deja depuse, realizarea efectivă a dreptului

de petiționare al reclamantelor este condiționată, în mod

arbitrar, de către administrație.

Astfel, Curtea reține că faptul

de a comunica petentelor că urmează a fi invitate să depună

documentația sine die – fără precizarea vreunui termen și

fără menționarea unor criterii obiective în raport de care poate

fi determinat cu exactitate un anumit termen – reprezintă în sine, în

sensul prevederilor art.2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, un refuz

nejustificat de soluționare a cererilor de stabilire a termenului de

depunere a actelor.

Curtea reține că este

neîntemeiată și urmează a fi respinsă, pentru aceleași

argumente, și susținerea din recurs referitoare la faptul că

autoritatea și-a îndeplinit obligația de a răspunde petentelor

în sensul prezentării condițiilor concrete în care urmează a le

fi soluționate cererile, întrucât simplul fapt de a răspunde în

termenul legal nu pune instituția la adăpostul verificării de

către instanță a legalității răspunsului.

Tot sub aspectul respectării

principiului termenului rezonabil, Curtea reține că practica

administrativă este în sensul că cererile adresate unei

instituții publice se înregistrează la data depunerii lor de

către petenți, iar nu la un moment dat ce va fi comunicat ulterior,

întrucât în raport cu data înregistrării petiției se apreciază,

în funcție de circumstanțele cauzei, respectarea principiului

termenului rezonabil. Aceasta întrucât instituțiile publice sunt învestite

cu competență legală tocmai în scopul rezolvării cererilor

ce le sunt adresate în procesul de executare în concret a legii și nu au

posibilitatea legală de a amâna sau de a se deroba de realizarea atribuțiilor

ce le revin și, cu atât mai puțin, de obligația elementară

de a primi și înregistra o cerere la data depunerii acesteia de către

petent.

Este neîntemeiată susținerea

din recurs referitoare la faptul că autoritatea judecătorească

nu are competența de a stabili termenul în care autoritatea publică a

fost obligată, prin sentința recurată, să primească

cererea reclamantului, întrucât instanța de fond nu a făcut altceva

decât să soluționeze capătul de cerere cu care a fost învestită

în exercitarea competenței legale ce îi revine potrivit art. 18 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004.

La pronunțarea prezentei decizii, instanța

are în vedere și practica judiciară anterioară în materie a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte

constată că recursul de față este nefondat, neexistând

motive de modificare sau casare a sentinței recurate în sensul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 sau art. 304

1

C. proc. civ.,

astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. și art. 20

din Legea nr. 554/2004, îl va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor

Externe împotriva sentinței civile nr. 3730 din 5 noiembrie 2009 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 20 mai 2010.