ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4060/2009

Asupra recursului de față; În baza actelor și lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 62 din 11 martie 2009 pronunțată în dosarul nr. 1174/2/2009 (302/2009), Curtea de Apel București, secția I penală, a dispus următoarele: A admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. A recunoscut efectele sentinței penale nr. 104 din 26 septembrie 2005 a Tribunalului Florența – Italia și a dispus transferarea persoanei condamnate C.V. , într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 7 ani închisoare. A dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei.

A dedus din pedeapsă perioada executată începând cu 11 aprilie 2007. Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut că prin rezoluția nr. 72/II/2009 din 2 februarie 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat Curtea de Apel București în vederea recunoașterii sentinței nr. 104/2005 a Tribunalului din Florența, rămasă definitivă la data de 24 martie 2006 și punerii în executare a acesteia, în cadrul procedurii de soluționare a cererii formulate de Ministerul Justiției din republica Italia, de transferare într-un penitenciar din România a persoanei condamnate C.V., în vederea continuării executării pedepsei aplicate de instanțele italiene.

Cererea formulată de autoritățile italiene a fost însoțită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983 și anume: copia certificată pentru conformitate de pe hotărârea de condamnare, de pe dispozițiile legale aplicabile, indicarea duratei condamnării deja executate, declarația cuprinzând consimțământul la transfer al persoanei condamnate, precum și traducerile de pe sentința de condamnare.

Împotriva sentinței penale pronunțată de prima instanță a formulat recurs Parchetul de pe lângă Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București care a criticat hotărârea pentru nelegalitate sub aspectul nerecunoașterii de către instanță a hotărârii de condamnare în integralitatea ei, respectiv pentru omisiunea de a se pronunța cu privire la pedeapsa amenzii în cuantum de 17.500 Euro, dar și cu privire la pedeapsa accesorie și complementară constând în interdicția pe viață de a deține funcții publice. Parchetul a mai criticat sentința penală pronunțată de Curtea de Apel București și pentru omisiunea de a constata că restul de pedeapsă rămas de executat din pedeapsa aplicată de instanța italiană este de 6 ani închisoare și 15.500 Euro amendă, iar durata condamnării se împlinește la 10 aprilie 2013, deoarece persoana condamnată a beneficiat de grațiere conform Legii nr. 241/2006 pentru perioada de 1 an închisoare și 2000 Euro amendă.

Examinând hotărârea atacată, respectiv actele și lucrările din dosar Înalta Curte constată că prin sentința penală nr. 104/2005 rămasă definitivă la 24 martie 2006 Tribunalul din Florența l-a condamnat pe cetățeanul român C.V. la o pedeapsă principală de 7 ani închisoare și amendă de 17.500 Euro, precum și la pedeapsa accesorie constând în interdicția pe viață de a deține funcții publice, reținându-se în fapt că împreună cu alte persoane au aderat la un grup infracțional organizat și au recrutat persoane majore și minore pentru a le exploata prin obligarea acestora să se prostitueze. Prin sentința penală recurată Curtea de Apel București a recunoscut în parte efectele sentinței penale de condamnare pronunțată de tribunalul italian și a dispus transferarea persoanei condamnate C.V.

într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 7 ani închisoare, fără a recunoaște și pedeapsa cu amendă aplicată condamnatului prin aceeași hotărâre, de către instanța străină, precum și pedeapsa accesorie și complementară. Instanța română a constatat că fapta reținută în sarcina numitului C.V. are corespondent în legislația română, realizând conținutul constitutiv al infracțiunilor prevăzute de art. 12 și art. 13 din Legea nr. 678/2001 și art. 7 din Legea nr. 39/2003, iar persoana condamnată și-a exprimat consimțământul la transferarea sa pentru continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din România.

Recunoscând doar în parte hotărârea de condamnare dispusă de către instanța italiană Curtea de Apel București a pronunțat o soluție greșită deoarece, potrivit dispozițiilor Legii nr. 302/2004, Titlu V, Capitolul I, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 222/2008, recunoașterea unei hotărâri penale străine se realizează în integralitatea acesteia, fără a exista o intervenție a statului de executare în raport de dispozițiile statului de condamnare. Acest principiu rezultă și din interpretarea dispozițiilor art. 115 – 121 din același act normativ, dar și din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg și ratificată prin Legea nr. 76/1996. Dispozițiile art. 145 din Legea nr. 302/2004 modificată privind obligația statului român de a respecta felul și durata pedepsei prevăzută în hotărârea de condamnare, în cazul în care a optat pentru continuarea executării pedepsei, aplicată în statul de condamnare.

Pe de altă parte, autoritățile italiene au încunoștințat autoritățile române despre faptul că Italia are declarație la Convenția Europeană asupra persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în 1983, prin care a exclus aplicarea procedurii conversiunii pedepsei [art. 9 pct. 1 lit. b)] măsura fiind aplicabilă și în cazul în care Italia este stat de condamnare, împrejurare care exclude posibilitatea instanței române de a aplica procedura „conversiunii condamnării” reglementată de art. 146 din Legea nr. 302/2004 în privința pedepselor principale și accesorii. Așa fiind, în condițiile în care instanța română a recunoscut hotărârea de condamnare și a optat pentru continuarea executării pedepsei, avea obligația de a respecta felul și durata pedepsei aplicată de instanța de condamnare, respectiv pe lângă pedeapsa de 7 ani închisoare și pedeapsa de 17.500 Euro amendă, precum și pedeapsa accesorie și complementară a interdicției pe viață de a deține funcții publice.

Înalta Curte reține că instanța Curții de Apel București în hotărârea pe care a pronunțat-o a omis să constate, că persoana condamnată a beneficiat de dispozițiile Legii nr. 241/2006, de grațiere, pentru perioada de 1 an închisoare și 2.000 Euro amendă, deși la dosar existau relații privind situația executării pedepsei. Ca urmare, pentru considerentele arătate Înalta Curte va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, va casa în parte sentința penală atacată și rejudecând va dispune transferarea persoanei condamnate C.V. într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 7 ani închisoare, 17.500 Euro amendă și pedeapsa accesorie și complementară a interdicției pe viață de a deține funcții publice, constatându-se că urmare aplicării beneficiului grațierii condamnatul va executa pedeapsa de 6 ani închisoare și 15.500 Euro amendă.

Se va deduce din pedeapsa aplicată perioada executată începând cu 11 aprilie 2007 și se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței penale recurate. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței penale nr. 62 din 11 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală. Casează parțial sentința atacată și, rejudecând: Dispune transferarea intimatei persoane condamnate C.V. într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 7 ani închisoare, 17.500 Euro amendă și pedeapsa accesorie și complementară a interdicției pe viață de a deține funcții publice. Constată că, urmare a aplicării beneficiului grațierii în temeiul Legii nr. 241/2006, condamnatul are de executat pedeapsa de 6 ani închisoare și 15.500 Euro amendă. Deduce din pedeapsa aplicată perioada executată de la 11 aprilie 2007 la 4 decembrie 2009. Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata persoană transferabilă C.V., în sumă de 320 lei se va plăti din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 4 decembrie 2009.