ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1247/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1247/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Deliberând asupra recursului de
față, reține următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel
București, secția a VI-a comercială, la data de 14 noiembrie 2007, reclamanta
SC C.M.R. SRL a chemat în judecată pe pârâta S.G.C., solicitând instanței ca,
prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea în parte a sentinței nr.
140 din 15 iunie 2007, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional
de pe lângă C.C.I.R.
În susținerea acțiunii în anulare,
reclamanta a invocat dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., respectiv
încălcarea unor dispoziții de ordine publică și dispozițiile art. 364 lit. j) C.
proc. civ., și anume că instanța arbitrală s-a pronunțat asupra unor lucruri ce
nu s-au cerut, în sensul că solicitarea de a se constata încetarea contractului
de asociere în participațiune, ca urmare a neînțelegerilor grave dintre cei doi
asociați care împiedică buna funcționare a asocierii, a fost depusă după
închiderea dezbaterilor, nefăcând obiectul judecății, în fața instanței
arbitrale.
Pârâta a depus întâmpinare
solicitând respingerea acțiunii în anulare ca neîntemeiată. Ulterior, pârâta a
invocat și excepția inadmisibilității acțiunii în anulare.
La data de 30 ianuarie 2008, petenta
a depus o cerere de întregire a obiectului pricinii, solicitând întoarcerea
executării sentinței arbitrale, conform art. 4042 C. proc. civ.
Prin sentința comercială nr. 36 din
27 februarie 2008, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a
respins excepția inadmisibilității acțiunii în anulare și a admis acțiunea în
anulare formulată de reclamantă, anulând în parte sentința arbitrală, în ceea
ce privește declararea încetării contractului de asociere în participațiune din
8 iulie 2004, stabilind termen în continuarea procedurii, pentru evocarea
fondului.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul
a reținut că excepția inadmisibilității acțiunii în anulare parțială, invocată
de pârâtă este neîntemeiată, întrucât doctrina și practica au reținut
caracterul de veritabilă cale de atac al acțiunii în anularea sentinței
arbitrale, astfel încât nu se poate susține că singura soluție admisibilă este
aceea a desființării în întregime a hotărârii atacate, fiind pe deplin aplicabil
principiul „qui potest plus, potest minus”.
Pe fondul cauzei, Curtea de apel a
reținut că acțiunea principală cu care intimata a investit Tribunalul Arbitral avea
două capete de cerere, respectiv, constatarea rezilierii contractului de
concesiune, ca urmare a denunțării unilaterale și evacuarea pârâtei, neputând
fi reținută susținerea intimatei în sensul că a investit instanța arbitrală cu
o acțiune în reziliere.
Instanța de apel a mai reținut că
intimata nu a invocat în fața instanței arbitrale neînțelegerile grave dintre
asociați pentru a obține desființarea contractului, această solicitare fiind
menționată doar în concluziile scrise depuse la dosar după închiderea dezbaterilor.
Ca atare, instanța de apel a făcut
aplicarea dispozițiilor art. 366 raportat la art. 364 lit. i) C. proc. civ.,
reținând încălcarea dreptului la apărare al petentei, drept garantat de
Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
La data de 21 martie 2008, intimata
a formulat o cerere de lămurire a dispozitivului sentinței nr. 36 din 27
februarie 2008, în ceea ce privește întinderea, înțelesul și aplicarea acesteia.
Prin încheierea din 16 aprilie 2008,
Curtea de Apel a respins excepția inadmisibilității invocate de petentă
apreciind că solicitarea intimatei de lămurire a dispozitivului sentinței nr. 36
din 27 februarie 2008 se încadrează în dispozițiile art. 2811 C. proc. civ., și
a fost admisă cererea intimatei, lămurindu-se dispozitivul sentinței nr. 36 în
sensul că, prin evocarea fondului se are în vedere cercetarea tuturor motivelor
invocate în cererea de arbitrare referitoare la clauzele și efectele asocierii,
cu consecințe asupra derulării acesteia.
Prin sentința comercială nr. 11 din
28 ianuarie 2009, Curtea de Apel a admis în parte acțiunea formulată de
reclamantă și a declarat încetarea contractului de asociere în participațiune
din 7 iulie 2004 ca urmare a neînțelegerilor grave dintre asociați, care
împiedică buna funcționare a asocierii. Totodată, instanța de apel a respins
cererea reclamantei de întoarcere a executării sentinței nr. 140 din 15 iunie
2007.
Pentru a pronunța această sentință,
Curtea a reținut că art. 1529 C. civ. nu limitează cazurile în care se poate
cere desfacerea asocierii, ci doar exemplifică aceste cazuri, doctrina și
practica statuând că neînțelegerile grave dintre asociați reprezintă motive
juste ce pot determina desfacerea asocierii.
Curtea a respins și susținerea
pârâtei în sensul că desfacerea asocierii se poate dispune doar în cazurile
reglementate de art. 10 pct. 1 din contractul părților, întrucât acest text are
o redactare enunțiativă, fără înlăturarea cazurilor legale, între care se
numără și motivele juste.
Curtea de Apel a apreciat că faptul
că acest capăt de cerere nu a fost solicitat decât în concluziile scrise în
fața instanței arbitrale, a reprezentat un motiv de anulare a sentinței
arbitrale, însă el poate fi luat în considerare la momentul evocării fondului,
întrucât i s-a dat părții posibilitatea să-și administreze probe pe acest
aspect. Această argumentare a fost susținută și de caracterul mixt al acțiunii
în anulare, care în caz de admitere, permite analiza cauzei pe fond.
Împotriva acestei sentințe a
declarat recurs, în termen legal, petenta - pârâtă SC C.M.R. SRL. Totodată, a
fost declarat recurs împotriva încheierii din 16 aprilie 2008 de către intimata
- reclamantă S.G.C. București.
În motivarea recursului declarat,
recurenta SC C.M.R. SRL a arătat că:
Hotărârea atacată este nelegală,
fiind dată cu încălcarea limitelor procedurale ale unei judecăți în cadrul
acțiunii în anularea hotărârii arbitrale.
Recurenta a arătat că, în speță,
cererea de desfacere a cesiunii ca urmare a pretinselor neînțelegeri grave
dintre asociați, nu a fost dedusă judecății Tribunalului Arbitral, astfel încât
sub aspect procedural, nu poate forma obiectul unei analize directe în fața
instanței de judecată.
Or, a arătat recurenta, admițând
acțiunea în anulare pe motiv că o atare cerere nu a fost formulată în timpul
dezbaterilor în fața instanței arbitrale, Curtea de Apel a reținut că din punct
de vedere procedural această cerere nu există și, ca atare nu putea face
obiectul judecății în fața tribunalului. Ca atare, instanța de judecată nu
putea nici ea să analizeze o cerere nouă ce nu a făcut obiectul unei legale
judecăți în fața Tribunalului Arbitral.
Recurenta a apreciat că limitele
judecății în acțiunea în anulare, chiar și după admiterea acesteia, se rezumă
la aspectele ce au făcut obiectul unei legale învestiri a Tribunalului Arbitral.
Hotărârea judecătorească a fost
dată cu aplicarea greșită a legii.
Recurenta a arătat că instanța și-a
întemeiat soluția pe art. 1529 C. civ., deși, în realitate, fiind vorba despre
un contract de asociere în participațiune, devin aplicabile textele din art. 255
și urm. C. com., care fac trimitere expresă la convenția părților, în speță, art.
10 pct. 1 lit. c) din contractul de asociere în participațiune.
Recurenta a mai arătat că instanța
de apel a interpretat greșit noțiunea de „neînțelegeri grave” care trebuie
raportate la aspecte obiective legate de derularea contractului, iar nu la
voința uneia dintre părți care provoacă starea conflictuală, și care, în
realitate, invocă denunțarea unilaterală a contractului.
Recurenta a arătat că intimata era
obligată să probeze culpa recurentei - pârâte în derularea contractului de
asociere, fapt infirmat de probatoriul administrat în fața instanței arbitrale.
În drept, recurenta a invocat
dispozițiile art. 3041 C. proc. civ.
Recurenta S.G.C. București a arătat
în motivarea recursului declarat împotriva încheierii din 16 aprilie 2008 că
aceasta nu a lămurit dispozitivul sentinței nr. 36 din 27 februarie 2007,
astfel cum s-a solicitat, încheierea respectivă apreciind că, în sentința de
evocare a fondului, se va analiza valabilitatea contractului de asociere și
dacă este posibilă sau nu asocierea în participațiune, deși instanța nu a fost
investită cu un atare capăt de cerere.
Intimata - recurentă S.G.C. București
a depus întâmpinare la recursul declarat de recurenta - petentă împotriva
sentinței nr. 11 din 28 ianuarie 2009, solicitând respingerea recursului
declarat ca nefondat.
Examinând actele și lucrările
dosarului prin prisma motivelor de recurs formulate, văzând și dispozițiile art.
3041 C. proc. civ. aplicabile în speță, întrucât hotărârile recurate nu pot fi
atacate cu apel, Înalta Curte reține că ambele recursuri sunt întemeiate,
pentru următoarele considerente:
Deși instanțele judecătorești au în
principiu plenitudinea de competență, legiuitorul a derogat de la acest
principiu, încuviințând părților dreptul de a conveni printr-un contract de
compromis ca litigiile dintre ele să fie judecate de către arbitrii, prin
recurgerea la procedura arbitrală caracterizată prin celeritate. Pentru ca
părțile angrenate în procedura arbitrală să nu fie private de garanțiile
procesuale pe care le conferă procedura jurisdicțională, cu atât mai mult cu
cât hotărârea arbitrală este ea însăși un veritabil act jurisdicțional,
producând aceleași efecte ca și o hotărâre judecătorească, Codul de procedură
civilă prevede o „cale de atac” specială împotriva hotărârilor arbitrale, și
anume, acțiunea în anulare care poate fi formulată strict pentru motivele
expres și limitativ prevăzute de art. 364 C. proc. civ. Ca atare, nu se poate
ataca pe motiv de nulitate o hotărâre arbitrală decât în cazurile și pentru
motivele anume indicate de lege. Nulitățile prevăzute de art. 364 C. proc. civ.
sunt de ordine publică și, deci, nu pot fi acoperite prin voința părților care
nu pot stipula, prin compromisul încheiat, că renunță la nulitățile prevăzute
de lege pentru hotărârile arbitrale.
Conform art. 364 lit. j) teza I,
hotărârea arbitrală poate fi desființată dacă „Tribunalul s-a pronunțat asupra
unor lucruri care nu s-au cerut (...)”, prin „lucruri care nu s-au cerut”
înțelegând toate solicitările ce nu au fost supuse dezbaterilor dintre părțile
în litigii, așadar, inclusiv cele adresate instanței arbitrale după închiderea
dezbaterilor, solicitări care, din punct de vedere procedural, sunt considerate
că nu există. Ca atare, hotărârea arbitrală este lovită de nulitate când
arbitrii s-au pronunțat asupra unor chestiuni care n-au fost supuse judecății
lor.
Sub acest aspect, Înalta Curte
reține că este de ajuns ca o singură dispoziție din hotărârea arbitrală să cadă
sub incidența vreunuia dintre cazurile specificate de lege respectiv, art. 364 lit.
a) – i) C. proc. civ., pentru ca întreaga hotărâre arbitrală în totalitatea ei
să fie nulă, indiferent dacă de soluția acelei dispoziții ar depinde sau nu
soarta celorlalte, și cu atât mai mult cu cât diversele dispoziții din hotărâre
s-ar afla în vreo dependență oarecare, neexistând sancțiunea anulării în parte
a sentinței arbitrale.
O atare reținere se întemeiază pe
natura însăși a acțiunii în anulare care nu poate fi asimilată în nici un fel
căilor de atac ordinare care permit desființarea/casarea în parte a hotărârilor
judecătorești nefondate. Or, acțiunea în anulare fiind calificată în mod
constant de către practică și doctrină ca o cale de atac specială, în caz de
admitere ca urmare a reținerii uneia/unor dintre motivele de nulitate prevăzute
de lege, duce la declararea nulității hotărârii arbitrale în totalitatea sa,
tocmai pe argumentul că motivele de nulitate prevăzute expres de art. 364 lit.
a) – i) C. proc. civ. sunt tot atâtea motive de încălcare a garanțiilor
procesuale ale părților în litigiu, care afectează actul atacat în ansamblul
său.
Totodată, Înalta Curte reține că
sentința nr. 36 din 27 februarie 2008 are caracterul unei hotărâri
judecătorești intermediare, neputând fi atacată cu recurs decât odată cu
hotărârea prin care s-a evocat fondul – respectiv, sentința nr. 11 din 28
ianuarie 2009, făcând parte integrantă din aceasta.
Ca atare, făcând aplicarea art. 3041
C. proc. civ., Înalta Curte reține că sentința nr. 36 din 27 februarie 2008
este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, întrucât sancțiunea
anulării în parte a sentinței arbitrale nu este permisă de procedura specială
prevăzută de art. 366 C. proc. civ., nefiind vorba despre o simplă exprimare a
legii cum a reținut instanța de fond, ci de natura însăși a acestei căi
speciale din materia arbitrajului, care este acțiunea în anulare. De altfel,
Înalta Curte reține că instanța de fond a reținut ca admisibilă sancțiunea
anulării în parte tocmai prin raportare la căile de atac ordinare, care permit
desființarea în parte, aspect care, față de argumentația reținută anterior,
urmează a fi înlăturat, sentința atacată fiind reformabilă și din acest punct
de vedere.
Înalta Curte mai reține că procedura
judiciară derulată în fața instanței de fond a reprezentat în fapt, un demers
judiciar ineficient, întrucât după anularea sentinței arbitrale, instanța de
fond a pronunțat aceeași soluție ca și instanța arbitrală, apreciind că
evocarea fondului după anularea sentinței arbitrale, echivalează cu
transformarea procedurii arbitrale în procedură de drept comun și, ca atare,
toate erorile judiciare din faza arbitrajului pot fi acoperite în faza
judiciară. O atare soluție, contravine naturii însăși a acțiunii în anulare
care nu poate fi asimilată unei căi de atac de reformare, astfel cum a procedat
instanța de fond, întrucât evocarea fondului de către instanța judecătorească
ca urmare a admiterii acțiunii în anulare se poate face doar în limitele în
care a fost investită și a judecat instanța arbitrală. Sub acest aspect, Curtea
reține ca întemeiat primul motiv de recurs formulat de recurenta reclamantă,
întrucât după admiterea acțiunii în anulare prin sentința nr. 36/2008, instanța
de fond a extins limitele judecății arbitrale prin sentința nr. 11 din 28
ianuarie 2009, în evidentă contradicție cu cele reținute în chiar sentința de
admitere a acțiunii în anulare, în care s-a reținut încălcarea art. 364 lit. i)
C. proc. civ., ca urmare a soluționării de către instanța arbitrală a unei cereri
depusă după închiderea dezbaterilor.
Cât privește cel de-al doilea motiv
de recurs invocat de recurenta - reclamantă, relativ la greșita aplicare a
dispozițiilor art. 1529 C. civ. în speță, Înalta Curte reține că acest motiv
este neîntemeiat, întrucât fiind vorba despre un contract de asociere în
participațiune încheiat între societăți comerciale, în speță se aplică art. 251
și urm. C. civ. care, în principiu lasă deplină libertate părților contractante
în stabilirea raporturilor dintre ele, în caz contrar devenind incidente
dispozițiile dreptului comun relative la contractul de societate care sunt
compatibile cu contractul de asociere în participațiune, și, deci, inclusiv
dispozițiile art. 1529 C. civ. privind desființarea contractului pentru
neînțelegeri grave. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că instanța de fond a
reținut în mod legal că art. 10 pct. 1 lit. e) din contractul de asociere al
părților în litigiu nu înlătură aplicarea art. 1529 C. civ., deoarece clauza
contractuală vizată acoperă doar cazul prevăzut de art. 1529 C. civ. teza I pe
care îl particularizează, fără înlăturarea expresă a altor motive care ar face
obiectiv imposibilă continuarea asocierii.
Pentru motivele mai sus arătate,
reținând că instanța de fond a încălcat însăși procedura de soluționare a
acțiunii în anulare, Înalta Curte, în baza art. 3041 C. proc. civ. raportat la art.
313 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta - petentă, va casa
sentința nr. 11 din 28 ianuarie 2009 și sentința nr. 36 din 27 februarie 2008,
care face parte integrantă din prima hotărâre, și va trimite cauza spre
rejudecarea acțiunii în anulare aceleiași instanțe.
Înalta Curte va admite și recursul
declarat de recurenta-intimată împotriva încheierii de lămurire a
dispozitivului sentinței nr. 36 din 27 februarie 2008, încheierea din 16
aprilie 2008, având în vedere caracterul accesoriu al acestei hotărâri
judecătorești pe care o va casa în totalitate, reținând totodată că deși în
hotărârea de anulare a sentinței arbitrale instanța de fond a reținut că nu s-a
formulat cerere de reziliere a contractului în fața instanței arbitrale, în
încheierea de lămurire a dispozitivului acestei sentințe, reține că există o
atare cerere la dosarul de arbitraj.
În baza art. 315 C. proc. civ.,
Înalta Curte pune în vedere instanței de fond, ca la rejudecarea acțiunii în
anulare să stabilească limitele cadrului procesual cu care a fost investită
instanța arbitrală, prin raportare la dispozițiile art. 364 lit. f) și i) C.
proc. civ., având în vedere caracterul ambiguu al celor reținute în cele trei
hotărâri judecătorești casate prin prezenta decizie, înțelegând cererile care
au fost efectiv cercetate și judecate de instanța arbitrală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de
reclamanta SC C.M.R. SRL București, împotriva sentinței nr. 11 din 28 ianuarie
2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.
Admite recursul declarat de pârâtul S.G.C.
București, împotriva încheierii din 16 aprilie 2008 pronunțată de Curtea de
Apel București, secția a VI-a comercială, ce face parte integrantă din sentința
nr. 36 din 27 februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a
VI-a comercială.
Casează sentința nr. 11 din 28
ianuarie 2009, încheierea din 16 aprilie 2008 și sentința nr. 36 din 27
februarie 2008 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,
și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea acțiunii în anulare.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 15 aprilie 2010.