ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1247/2010

Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, la data de 14 noiembrie 2007, reclamanta SC C.M.R. SRL a chemat în judecată pe pârâta S.G.C., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea în parte a sentinței nr. 140 din 15 iunie 2007, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R. În susținerea acțiunii în anulare, reclamanta a invocat dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., respectiv încălcarea unor dispoziții de ordine publică și dispozițiile art. 364 lit. j) C. proc.

civ., și anume că instanța arbitrală s-a pronunțat asupra unor lucruri ce nu s-au cerut, în sensul că solicitarea de a se constata încetarea contractului de asociere în participațiune, ca urmare a neînțelegerilor grave dintre cei doi asociați care împiedică buna funcționare a asocierii, a fost depusă după închiderea dezbaterilor, nefăcând obiectul judecății, în fața instanței arbitrale. Pârâta a depus întâmpinare solicitând respingerea acțiunii în anulare ca neîntemeiată. Ulterior, pârâta a invocat și excepția inadmisibilității acțiunii în anulare. La data de 30 ianuarie 2008, petenta a depus o cerere de întregire a obiectului pricinii, solicitând întoarcerea executării sentinței arbitrale, conform art. 4042 C. proc.

civ. Prin sentința comercială nr. 36 din 27 februarie 2008, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins excepția inadmisibilității acțiunii în anulare și a admis acțiunea în anulare formulată de reclamantă, anulând în parte sentința arbitrală, în ceea ce privește declararea încetării contractului de asociere în participațiune din 8 iulie 2004, stabilind termen în continuarea procedurii, pentru evocarea fondului. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut că excepția inadmisibilității acțiunii în anulare parțială, invocată de pârâtă este neîntemeiată, întrucât doctrina și practica au reținut caracterul de veritabilă cale de atac al acțiunii în anularea sentinței arbitrale, astfel încât nu se poate susține că singura soluție admisibilă este aceea a desființării în întregime a hotărârii atacate, fiind pe deplin aplicabil principiul „qui potest plus, potest minus”.

Pe fondul cauzei, Curtea de apel a reținut că acțiunea principală cu care intimata a investit Tribunalul Arbitral avea două capete de cerere, respectiv, constatarea rezilierii contractului de concesiune, ca urmare a denunțării unilaterale și evacuarea pârâtei, neputând fi reținută susținerea intimatei în sensul că a investit instanța arbitrală cu o acțiune în reziliere. Instanța de apel a mai reținut că intimata nu a invocat în fața instanței arbitrale neînțelegerile grave dintre asociați pentru a obține desființarea contractului, această solicitare fiind menționată doar în concluziile scrise depuse la dosar după închiderea dezbaterilor. Ca atare, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 366 raportat la art. 364 lit. i) C. proc.

civ., reținând încălcarea dreptului la apărare al petentei, drept garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. La data de 21 martie 2008, intimata a formulat o cerere de lămurire a dispozitivului sentinței nr. 36 din 27 februarie 2008, în ceea ce privește întinderea, înțelesul și aplicarea acesteia. Prin încheierea din 16 aprilie 2008, Curtea de Apel a respins excepția inadmisibilității invocate de petentă apreciind că solicitarea intimatei de lămurire a dispozitivului sentinței nr. 36 din 27 februarie 2008 se încadrează în dispozițiile art. 2811 C. proc. civ., și a fost admisă cererea intimatei, lămurindu-se dispozitivul sentinței nr. 36 în sensul că, prin evocarea fondului se are în vedere cercetarea tuturor motivelor invocate în cererea de arbitrare referitoare la clauzele și efectele asocierii, cu consecințe asupra derulării acesteia.

Prin sentința comercială nr. 11 din 28 ianuarie 2009, Curtea de Apel a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și a declarat încetarea contractului de asociere în participațiune din 7 iulie 2004 ca urmare a neînțelegerilor grave dintre asociați, care împiedică buna funcționare a asocierii. Totodată, instanța de apel a respins cererea reclamantei de întoarcere a executării sentinței nr. 140 din 15 iunie 2007. Pentru a pronunța această sentință, Curtea a reținut că art. 1529 C. civ. nu limitează cazurile în care se poate cere desfacerea asocierii, ci doar exemplifică aceste cazuri, doctrina și practica statuând că neînțelegerile grave dintre asociați reprezintă motive juste ce pot determina desfacerea asocierii.

Curtea a respins și susținerea pârâtei în sensul că desfacerea asocierii se poate dispune doar în cazurile reglementate de art. 10 pct. 1 din contractul părților, întrucât acest text are o redactare enunțiativă, fără înlăturarea cazurilor legale, între care se numără și motivele juste. Curtea de Apel a apreciat că faptul că acest capăt de cerere nu a fost solicitat decât în concluziile scrise în fața instanței arbitrale, a reprezentat un motiv de anulare a sentinței arbitrale, însă el poate fi luat în considerare la momentul evocării fondului, întrucât i s-a dat părții posibilitatea să-și administreze probe pe acest aspect. Această argumentare a fost susținută și de caracterul mixt al acțiunii în anulare, care în caz de admitere, permite analiza cauzei pe fond.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, petenta - pârâtă SC C.M.R. SRL. Totodată, a fost declarat recurs împotriva încheierii din 16 aprilie 2008 de către intimata - reclamantă S.G.C. București. În motivarea recursului declarat, recurenta SC C.M.R. SRL a arătat că: 1. Hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea limitelor procedurale ale unei judecăți în cadrul acțiunii în anularea hotărârii arbitrale. 2. Recurenta a arătat că, în speță, cererea de desfacere a cesiunii ca urmare a pretinselor neînțelegeri grave dintre asociați, nu a fost dedusă judecății Tribunalului Arbitral, astfel încât sub aspect procedural, nu poate forma obiectul unei analize directe în fața instanței de judecată.

Or, a arătat recurenta, admițând acțiunea în anulare pe motiv că o atare cerere nu a fost formulată în timpul dezbaterilor în fața instanței arbitrale, Curtea de Apel a reținut că din punct de vedere procedural această cerere nu există și, ca atare nu putea face obiectul judecății în fața tribunalului. Ca atare, instanța de judecată nu putea nici ea să analizeze o cerere nouă ce nu a făcut obiectul unei legale judecăți în fața Tribunalului Arbitral. Recurenta a apreciat că limitele judecății în acțiunea în anulare, chiar și după admiterea acesteia, se rezumă la aspectele ce au făcut obiectul unei legale învestiri a Tribunalului Arbitral. 2. Hotărârea judecătorească a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Recurenta a arătat că instanța și-a întemeiat soluția pe art. 1529 C. civ., deși, în realitate, fiind vorba despre un contract de asociere în participațiune, devin aplicabile textele din art. 255 și urm. C. com., care fac trimitere expresă la convenția părților, în speță, art. 10 pct. 1 lit. c) din contractul de asociere în participațiune. Recurenta a mai arătat că instanța de apel a interpretat greșit noțiunea de „neînțelegeri grave” care trebuie raportate la aspecte obiective legate de derularea contractului, iar nu la voința uneia dintre părți care provoacă starea conflictuală, și care, în realitate, invocă denunțarea unilaterală a contractului. Recurenta a arătat că intimata era obligată să probeze culpa recurentei - pârâte în derularea contractului de asociere, fapt infirmat de probatoriul administrat în fața instanței arbitrale.

În drept, recurenta a invocat dispozițiile art. 3041 C. proc. civ. Recurenta S.G.C. București a arătat în motivarea recursului declarat împotriva încheierii din 16 aprilie 2008 că aceasta nu a lămurit dispozitivul sentinței nr. 36 din 27 februarie 2007, astfel cum s-a solicitat, încheierea respectivă apreciind că, în sentința de evocare a fondului, se va analiza valabilitatea contractului de asociere și dacă este posibilă sau nu asocierea în participațiune, deși instanța nu a fost investită cu un atare capăt de cerere. Intimata - recurentă S.G.C. București a depus întâmpinare la recursul declarat de recurenta - petentă împotriva sentinței nr. 11 din 28 ianuarie 2009, solicitând respingerea recursului declarat ca nefondat.

Examinând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs formulate, văzând și dispozițiile art. 3041 C. proc. civ. aplicabile în speță, întrucât hotărârile recurate nu pot fi atacate cu apel, Înalta Curte reține că ambele recursuri sunt întemeiate, pentru următoarele considerente: Deși instanțele judecătorești au în principiu plenitudinea de competență, legiuitorul a derogat de la acest principiu, încuviințând părților dreptul de a conveni printr-un contract de compromis ca litigiile dintre ele să fie judecate de către arbitrii, prin recurgerea la procedura arbitrală caracterizată prin celeritate.

Pentru ca părțile angrenate în procedura arbitrală să nu fie private de garanțiile procesuale pe care le conferă procedura jurisdicțională, cu atât mai mult cu cât hotărârea arbitrală este ea însăși un veritabil act jurisdicțional, producând aceleași efecte ca și o hotărâre judecătorească, Codul de procedură civilă prevede o „cale de atac” specială împotriva hotărârilor arbitrale, și anume, acțiunea în anulare care poate fi formulată strict pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 364 C. proc. civ. Ca atare, nu se poate ataca pe motiv de nulitate o hotărâre arbitrală decât în cazurile și pentru motivele anume indicate de lege. Nulitățile prevăzute de art. 364 C. proc. civ. sunt de ordine publică și, deci, nu pot fi acoperite prin voința părților care nu pot stipula, prin compromisul încheiat, că renunță la nulitățile prevăzute de lege pentru hotărârile arbitrale.

Conform art. 364 lit. j) teza I, hotărârea arbitrală poate fi desființată dacă „Tribunalul s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut (...)”, prin „lucruri care nu s-au cerut” înțelegând toate solicitările ce nu au fost supuse dezbaterilor dintre părțile în litigii, așadar, inclusiv cele adresate instanței arbitrale după închiderea dezbaterilor, solicitări care, din punct de vedere procedural, sunt considerate că nu există. Ca atare, hotărârea arbitrală este lovită de nulitate când arbitrii s-au pronunțat asupra unor chestiuni care n-au fost supuse judecății lor. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că este de ajuns ca o singură dispoziție din hotărârea arbitrală să cadă sub incidența vreunuia dintre cazurile specificate de lege respectiv, art. 364 lit. a) – i) C. proc.

civ., pentru ca întreaga hotărâre arbitrală în totalitatea ei să fie nulă, indiferent dacă de soluția acelei dispoziții ar depinde sau nu soarta celorlalte, și cu atât mai mult cu cât diversele dispoziții din hotărâre s-ar afla în vreo dependență oarecare, neexistând sancțiunea anulării în parte a sentinței arbitrale. O atare reținere se întemeiază pe natura însăși a acțiunii în anulare care nu poate fi asimilată în nici un fel căilor de atac ordinare care permit desființarea/casarea în parte a hotărârilor judecătorești nefondate. Or, acțiunea în anulare fiind calificată în mod constant de către practică și doctrină ca o cale de atac specială, în caz de admitere ca urmare a reținerii uneia/unor dintre motivele de nulitate prevăzute de lege, duce la declararea nulității hotărârii arbitrale în totalitatea sa, tocmai pe argumentul că motivele de nulitate prevăzute expres de art. 364 lit. a) – i) C. proc.

civ. sunt tot atâtea motive de încălcare a garanțiilor procesuale ale părților în litigiu, care afectează actul atacat în ansamblul său. Totodată, Înalta Curte reține că sentința nr. 36 din 27 februarie 2008 are caracterul unei hotărâri judecătorești intermediare, neputând fi atacată cu recurs decât odată cu hotărârea prin care s-a evocat fondul – respectiv, sentința nr. 11 din 28 ianuarie 2009, făcând parte integrantă din aceasta. Ca atare, făcând aplicarea art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reține că sentința nr. 36 din 27 februarie 2008 este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, întrucât sancțiunea anulării în parte a sentinței arbitrale nu este permisă de procedura specială prevăzută de art. 366 C. proc.

civ., nefiind vorba despre o simplă exprimare a legii cum a reținut instanța de fond, ci de natura însăși a acestei căi speciale din materia arbitrajului, care este acțiunea în anulare. De altfel, Înalta Curte reține că instanța de fond a reținut ca admisibilă sancțiunea anulării în parte tocmai prin raportare la căile de atac ordinare, care permit desființarea în parte, aspect care, față de argumentația reținută anterior, urmează a fi înlăturat, sentința atacată fiind reformabilă și din acest punct de vedere.

Înalta Curte mai reține că procedura judiciară derulată în fața instanței de fond a reprezentat în fapt, un demers judiciar ineficient, întrucât după anularea sentinței arbitrale, instanța de fond a pronunțat aceeași soluție ca și instanța arbitrală, apreciind că evocarea fondului după anularea sentinței arbitrale, echivalează cu transformarea procedurii arbitrale în procedură de drept comun și, ca atare, toate erorile judiciare din faza arbitrajului pot fi acoperite în faza judiciară. O atare soluție, contravine naturii însăși a acțiunii în anulare care nu poate fi asimilată unei căi de atac de reformare, astfel cum a procedat instanța de fond, întrucât evocarea fondului de către instanța judecătorească ca urmare a admiterii acțiunii în anulare se poate face doar în limitele în care a fost investită și a judecat instanța arbitrală.

Sub acest aspect, Curtea reține ca întemeiat primul motiv de recurs formulat de recurenta reclamantă, întrucât după admiterea acțiunii în anulare prin sentința nr. 36/2008, instanța de fond a extins limitele judecății arbitrale prin sentința nr. 11 din 28 ianuarie 2009, în evidentă contradicție cu cele reținute în chiar sentința de admitere a acțiunii în anulare, în care s-a reținut încălcarea art. 364 lit. i) C. proc. civ., ca urmare a soluționării de către instanța arbitrală a unei cereri depusă după închiderea dezbaterilor. Cât privește cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurenta - reclamantă, relativ la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1529 C. civ. în speță, Înalta Curte reține că acest motiv este neîntemeiat, întrucât fiind vorba despre un contract de asociere în participațiune încheiat între societăți comerciale, în speță se aplică art. 251 și urm. C. civ.

care, în principiu lasă deplină libertate părților contractante în stabilirea raporturilor dintre ele, în caz contrar devenind incidente dispozițiile dreptului comun relative la contractul de societate care sunt compatibile cu contractul de asociere în participațiune, și, deci, inclusiv dispozițiile art. 1529 C. civ. privind desființarea contractului pentru neînțelegeri grave. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că instanța de fond a reținut în mod legal că art. 10 pct. 1 lit. e) din contractul de asociere al părților în litigiu nu înlătură aplicarea art. 1529 C. civ., deoarece clauza contractuală vizată acoperă doar cazul prevăzut de art. 1529 C. civ. teza I pe care îl particularizează, fără înlăturarea expresă a altor motive care ar face obiectiv imposibilă continuarea asocierii.

Pentru motivele mai sus arătate, reținând că instanța de fond a încălcat însăși procedura de soluționare a acțiunii în anulare, Înalta Curte, în baza art. 3041 C. proc. civ. raportat la art. 313 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta - petentă, va casa sentința nr. 11 din 28 ianuarie 2009 și sentința nr. 36 din 27 februarie 2008, care face parte integrantă din prima hotărâre, și va trimite cauza spre rejudecarea acțiunii în anulare aceleiași instanțe.

Înalta Curte va admite și recursul declarat de recurenta-intimată împotriva încheierii de lămurire a dispozitivului sentinței nr. 36 din 27 februarie 2008, încheierea din 16 aprilie 2008, având în vedere caracterul accesoriu al acestei hotărâri judecătorești pe care o va casa în totalitate, reținând totodată că deși în hotărârea de anulare a sentinței arbitrale instanța de fond a reținut că nu s-a formulat cerere de reziliere a contractului în fața instanței arbitrale, în încheierea de lămurire a dispozitivului acestei sentințe, reține că există o atare cerere la dosarul de arbitraj. În baza art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte pune în vedere instanței de fond, ca la rejudecarea acțiunii în anulare să stabilească limitele cadrului procesual cu care a fost investită instanța arbitrală, prin raportare la dispozițiile art. 364 lit. f) și i) C. proc.

civ., având în vedere caracterul ambiguu al celor reținute în cele trei hotărâri judecătorești casate prin prezenta decizie, înțelegând cererile care au fost efectiv cercetate și judecate de instanța arbitrală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC C.M.R. SRL București, împotriva sentinței nr. 11 din 28 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială. Admite recursul declarat de pârâtul S.G.C. București, împotriva încheierii din 16 aprilie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ce face parte integrantă din sentința nr. 36 din 27 februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială. Casează sentința nr. 11 din 28 ianuarie 2009, încheierea din 16 aprilie 2008 și sentința nr. 36 din 27 februarie 2008 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea acțiunii în anulare.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 aprilie 2010.