ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 650/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 24 martie 2009 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara plângerea formulată de petentul N.O. împotriva intimatului A.G., directorul Penitenciarului Timișoara. Petiționarul a invocat faptul că i-au fost încălcate drepturile privind regimul și modul de executare a pedepsei, respectiv, că în perioada ianuarie-mai 2006 a fost ținut fără cazarmament, respectiv lenjerie, nu i-au fost soluționate cererile privind dreptul la muncă și nu i-au fost eliberate acte din dosarul de penitenciar la cererea sa și că nu beneficiază de regim semideschis, fiind ținut închis, aspecte de care se face vinovat directorul penitenciarului.

În urma verificărilor efectuate s-a stabilit că plângerea penală este neîntemeiată, iar prin rezoluția nr. 156/P/2009 din 8 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara s-a dispus în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale față de intimatul A.G. - directorul Penitenciarului Timișoara. Împotriva soluției de neînceperea urmăririi penale, petentul s-a adresat procurorului ierarhic superior care prin rezoluția nr. 877/II/2/2009 a respins plângerea, constatându-se că nu are suport probator. Nemulțumit de soluția procurorului, petentul a formulat plângere în temeiul art. 278 1 C. proc. pen. la Curtea de Apel Timișoara, solicitând desființarea rezoluției de neînceperea urmăririi penale și trimiterea cauzei la procuror pentru începerea urmăririi penale.

Prin sentința penală nr. 318/PI din 30 noiembrie 2009 Curtea de Apel Timișoara, secția penală, a respins ca nefondată plângerea împotriva rezoluției de neînceperea urmăririi penale. Împotriva hotărârii sus arătate, petentul N.O. a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Verificând sentința atacată în raport de criticile invocate cât și din oficiu în limitele prevăzute de art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Potrivit art. 200 C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

În anumite situații, actele premergătoare având ca scop clasificarea datelor care confirmă sau infirmă săvârșirea infracțiunii cu privire la care organele de urmărire au fost sesizate, pot duce la constatarea existenței unora din cazurile reglementate de art. 10 C. proc. pen., iar punerea în mișcare a acțiunii penale sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată. În raport de această împrejurare nejustifăcându-se începerea urmăririi penale și respectiv declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de neînceperea urmăririi penale. În cazul contestării acestei soluții prin formularea plângerii prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen., controlul judiciar privește temeinicia rezoluției în raport de cercetările efectuate.

Instanța de fond a constatat că în mod corespunzător probatoriului administrat organele de urmărire penală a reținut că faptele nu există, subcomisarul A.G. îndeplinindu-și atribuțiile în limitele competenței stabilită de lege. Inexistența faptei ca temei al soluției de neînceperea urmăririi penale este susținută de materialul probator administrat în cauză, a cărei concluzie logică incontestabilă o reprezintă. Petentul în perioada ianuarie-mai 2006, la care face referire în plângere se afla în stare de libertate, iar după reîncarcerarea sa a continuat executarea pedepsei în regim semideschis.

Solicitările sale privind eliberarea unor acte din dosarul de penitenciar au fost avizate favorabil, fiind și sancționat disciplinat pentru comportament necorespunzător față de personalul penitenciarului, astfel că plângerea sa împotriva intimatului pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu fiind subiectivă, probabil generată de ordinea penitenciarului care influențează atitudinea deținuților. Așa fiind, menținând rezoluția atacată ca urmare a respingerii plângerii formulată de petiționar împotriva acesteia, instanța de judecată a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, nesupusă niciuneia din cazurile de casare prev. de art. 385 9 C. proc. pen. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de petent. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul N.O. împotriva sentinței penale nr. 318/PI din 30 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 19 februarie 2010.