ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 650/2010

Asupra

recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La

data de 24 martie 2009 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara plângerea formulată de petentul

N.O. împotriva

intimatului A.G., directorul Penitenciarului Timișoara.

Petiționarul

a invocat faptul că i-au fost încălcate drepturile privind regimul

și modul de executare a pedepsei, respectiv, că în perioada

ianuarie-mai 2006 a fost ținut fără cazarmament, respectiv

lenjerie, nu i-au fost soluționate cererile privind dreptul la muncă

și nu i-au fost eliberate acte din dosarul de penitenciar la cererea sa

și că nu beneficiază de regim semideschis, fiind ținut

închis, aspecte de care se face vinovat directorul penitenciarului.

În

urma verificărilor efectuate s-a stabilit că plângerea penală

este neîntemeiată, iar prin rezoluția nr. 156/P/2009 din 8 iulie 2009

a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara s-a dispus în baza

art. 10 lit. a) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale față

de intimatul A.G. - directorul Penitenciarului Timișoara.

Împotriva

soluției de neînceperea urmăririi penale, petentul s-a adresat

procurorului ierarhic superior care prin rezoluția nr. 877/II/2/2009 a

respins plângerea, constatându-se că nu are suport probator.

Nemulțumit

de soluția procurorului, petentul a formulat plângere în temeiul art. 278

1

C. proc. pen. la Curtea de Apel Timișoara, solicitând desființarea

rezoluției de neînceperea urmăririi penale și trimiterea cauzei

la procuror pentru începerea urmăririi penale.

Prin

sentința penală nr. 318/PI din 30 noiembrie 2009 Curtea de Apel

Timișoara, secția penală, a respins ca nefondată plângerea

împotriva rezoluției de neînceperea urmăririi penale.

Împotriva

hotărârii sus arătate, petentul N.O. a declarat recurs criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Verificând

sentința atacată în raport de criticile invocate cât și din

oficiu în limitele prevăzute de art. 385

9

alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit

art. 200 C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea

probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la

identificarea făptuitorilor și stabilirea răspunderii acestora,

pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună

trimiterea în judecată.

În

anumite situații, actele premergătoare având ca scop clasificarea

datelor care confirmă sau infirmă săvârșirea

infracțiunii cu privire la care organele de urmărire au fost

sesizate, pot duce la constatarea existenței unora din cazurile

reglementate de art. 10 C. proc. pen., iar punerea în mișcare a

acțiunii penale sau exercitarea acțiunii penale este

împiedicată.

În

raport de această împrejurare nejustifăcându-se începerea

urmăririi penale și respectiv declanșarea procesului penal, se confirmă

referatul de neînceperea urmăririi penale.

În

cazul contestării acestei soluții prin formularea plângerii

prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., controlul judiciar

privește temeinicia rezoluției în raport de cercetările

efectuate.

Instanța

de fond a constatat că în mod corespunzător probatoriului administrat

organele de urmărire penală a reținut că faptele nu

există, subcomisarul A.G. îndeplinindu-și atribuțiile în

limitele competenței stabilită de lege.

Inexistența

faptei ca temei al soluției de neînceperea urmăririi penale este

susținută de materialul probator administrat în cauză, a

cărei concluzie logică incontestabilă o reprezintă.

Petentul

în perioada ianuarie-mai 2006, la care face referire în plângere se afla în

stare de libertate, iar după reîncarcerarea sa a continuat executarea

pedepsei în regim semideschis. Solicitările sale privind eliberarea unor

acte din dosarul de penitenciar au fost avizate favorabil, fiind și

sancționat disciplinat pentru comportament necorespunzător

față de personalul penitenciarului, astfel că plângerea sa împotriva

intimatului pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu fiind

subiectivă, probabil generată de ordinea penitenciarului care

influențează atitudinea deținuților.

Așa

fiind, menținând rezoluția atacată ca urmare a respingerii

plângerii formulată de petiționar împotriva acesteia, instanța

de judecată a pronunțat o hotărâre legală și

temeinică, nesupusă niciuneia din cazurile de casare prev. de art. 385

9

C. proc. pen.

În

consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul

declarat de petent.

Văzând

și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

petiționarul N.O. împotriva sentinței penale nr. 318/PI din 30

noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă

recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 19 februarie 2010.