ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3350/2010

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin plângerea înregistrată la

Curtea de Apel Timișoara sub nr. 523/59/2010, petiționarul C.G.M. a solicitat

ca prin hotărârea ce va fi pronunțată, în baza dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen. să se dispună desființarea rezoluțiilor pronunțate de Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. 55/P/2010 și Dosar nr. 391/ll/2/2010

și trimiterea cauzei la procuror pentru începerea urmăririi penale față de

intimatul făptuitor A.G., pentru infracțiunea prevăzută de art. 247 C. pen.

În motivarea

plângerii s-a precizat că la dosar există suficiente dovezi cu privire la

vinovăția făptuitorului, astfel că rezoluția de neîncepere a urmăririi penale

împotriva făptuitorului A.G. - director al Penitenciarului Timișoara este

netemeinică.

Curtea de

Apel Timișoara, secția penală, prin sentința penală nr. 131/PI din 27 mai 2010,

în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins ca

nefondată plângerea formulată de petiționarul C.G.M. împotriva rezoluțiilor

pronunțate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, în Dosarul nr. 55/P/2010

și nr. 391/11/2/2010, obligându-l, pe petiționar, în temeiul prevederilor art. 192

alin. (2) C. proc. pen., la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanță a constatat că în cauză s-au atașat cele două

dosare în care au fost pronunțate rezoluțiile a căror desființare s-a

solicitat, din care a rezultat că prin plângerea înregistrată la Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel Timișoara sub nr. 55/P/2010, petiționarul C.G.M. (aflat

în Penitenciarul Timișoara în executarea pedepsei de 15 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de viol) a solicitat trimiterea în judecată a

făptuitorului A.G., pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prin

îngrădirea unor drepturi, prevăzută de art. 247 C. pen., constând în aceea că

nu i s-a respectat spațiul de detenție, întrucât într-o cameră de 16 m

2

sunt cazate două persoane.

Prin

rezoluția nr. 55/P/2010 din 24 martie 2010, Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Timișoara a dispus, în baza art. 209 alin. (3) și (4) C. proc. pen.

raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. și art. 60 alin. (4) din Legea nr. 293/2004,

neînceperea urmăririi penale față de intimatul A.G. - director al

Penitenciarului Timișoara - sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art.

247 C. pen.

Prin

rezoluția nr. 391/11/2/20101 din 19 aprilie 2010, Procurorul General al

aceleiași unități de parchet a confirmat rezoluția anterior menționată și, în

baza art. 278 C. proc. pen., a respins ca nefondată plângerea formulată de

petiționarul C.G.M., reținând că din actele premergătoare efectuate nu au

reieșit indicii în legătură cu posibila comitere a infracțiunii prevăzută de art.

247 C. pen., conchizând în sensul că nu a fost încălcată vreo dispoziție

legală, făcând trimitere și la normele cuprinse în ordinul nr. 433/C din 5

februarie 2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condițiile

de cazare a persoanelor private de libertate.

Prima

instanță, analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor

petiționarului, dar și din oficiu cauza, a constatat că la fila nr. 5 Dosar nr.

55/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara s-a atașat adresa

din 05 martie 2010, întocmită de judecătorul delegat din cadrul Penitenciarului

Timișoara din care reiese că „spațiile destinate cazării persoanelor private de

libertate respectă demnitatea umană și întrunesc standardele minime sanitare și

de igienă, ținându-se cont de condițiile climaterice și, în special de

suprafața de locuit, volumul de aer, iluminare, sursele de încălzire, dispun de

iluminat natural, de instalațiile necesare iluminatului artificial. Conform art.

1 din Ordinul nr. 433/C din 05 februarie 2010, camera de deținere asigură cel

puțin 6 metri cubi de aer, pentru fiecare persoană privată de liberate

încadrată în regimul semideschis și deschis".

Față de cele

mai sus menționate,Curtea de Apel Timișoara, secția penală, a conchis în sensul

că plângerea formulată de petiționarul C.G.M. este neîntemeiată, întrucât în

mod corect, prin cele două rezoluții s-a dispus neînceperea urmăririi penale

împotriva făptuitorului A.G., astfel că, în temeiul prevederilor art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins-o ca atare.

Împotriva

sentinței penale nr. 131/PI din 27 mai 2010, în termen legal, petiționarul C.G.M.

a formulat recurs, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, depunând,

prin registratură, două memorii olografe cuprinzând motivele de recurs (filele

3 și 7 dosar recurs). în motivarea plângerii petiționarul a susținut, în esență,

aceleași critici relevate și în fața primei instanțe.

Pe rolul

Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a înregistrat la data

de 21 iunie 2010 Dosarul nr. 523/59/2009, fixându-se prim termen de judecată la

data de 27 septembrie 2010, când recurentul petiționar, aflat în stare de

deținere, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, pe

fond, admiterea plângerii astfel cum a fost formulată și motivată și trimiterea

cauzei la parchet pentru continuarea cercetărilor împotriva intimatului, sub

aspectul celor sesizate în plângerea inițială.

Examinând

recursul declarat de petiționar, sub toate aspectele, conform art. 385

6

alin. (3) coroborat cu art. 385

14

C. proc. pen. și prin raportare la

dispozițiile art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., Înalta Curte

apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Legiuitorul a

prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulțumită de actele și măsurile

dispuse în timpul urmăririi penale să facă plângere împotriva acestora, ca o

garanție a respectării legalității în procesul penal.

Poate face o

astfel de plângere, în concepția legiuitorului, orice persoană ale cărei

interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură procesuală,

fără însă a se aduce atingere autorității de lucru judecat a unei hotărâri

definitive de condamnare.

În cauza

supusă analizei, Înalta Curte constată că instanța de fond, în baza ansamblului

materialului probator administrat în cauză, a respins în mod justificat

plângerea formulată de petiționarul C.G.M., reținând în mod corect situația de

fapt și apreciind ca fiind legală și temeinică rezoluția nr. 55/P/2010 din data

de 24 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara prin care

s-a dispus, în baza art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit. a) C. proc.

pen. cu referire la art. 209 alin. (3) și (4) C. proc. pen. și art. 60 alin. (4)

din Legea nr. 293/2004, neînceperea urmăririi penale împotriva intimatului A.G.

- directorul Penitenciarului Timișoara, cercetat sub aspectul săvârșirii

infracțiunii prevăzută de art. 247 C. pen., constatându-se, în speță, că fapta

reclamată nu a existat în realitatea obiectivă.

De asemenea,

Înalta Curte constată că prin rezoluția nr. 391/11/2/20101 din 19 aprilie 2010,

Procurorul General al aceleiași unități de parchet, verificând actele

premergătoare efectuate în cauză, a confirmat rezoluția nr. 55/P/2010, anterior

menționată și, în baza art. 278 C. proc. pen., a respins ca nefondată plângerea

formulată de petiționarul C.G.M., reținând că nu s-au relevat date sau indicii

în legătură cu presupusa comitere a infracțiunii prevăzută de art. 247 C. pen.

de către intimatul A.G., conchizând, justificat, în sensul că nu a fost

încălcată vreo dispoziție legală, (făcând referire, în mod special, la normele

cuprinse în ordinul nr. 433/C din 5 februarie 2010 pentru aprobarea Normelor

minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de

libertate) și apreciindu-se, în mod corect, că fapta, presupusă a fi săvârșită

de intimat nu există.

De altfel,

din actele și lucrările dosarului, inclusiv din adresa din 05 martie 2010,

întocmită de judecătorul delegat din cadrul Penitenciarului Timișoara [din care

reiese că „spațiile destinate cazării persoanelor private de libertate respectă

demnitatea umană și întrunesc standardele minime sanitare și de igienă (.)"],

dar și din actele premergătoare, se constată că intimatul, exercitându-și

atribuțiile de serviciu ce-i revin în calitate de director al unui penitenciar,

în cadrul activităților specifice, n-a făcut altceva decât să vegheze la bunul

mers al instituției pe care o reprezintă, veghind cu bună credință la aplicarea

și respectarea Regulamentului de ordine interioară, a dispozițiilor Legii nr.

275/2006, privind executarea pedepselor, dar și tuturor actelor normative în

vigoare, care reglementează condițiile de detenție, inclusiv a „Normelor minime

obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de

libertate".

Totodată,

Înalta Curte mai constată că, în mod corect, s-a relevat de către procuror și

apoi de către prima instanță că, din nici un act existent la dosarul cauzei nu

reiese că intimatul ar fi încălcat dispozițiile legale în vigoare și ar fi

săvârșit vreo faptă cu conotatie penală, iar împrejurarea că petiționarul nu se

simte confortabil în celula în care își execută în regim de detenție pedeapsa,

nu e un motiv suficient și serios pentru a solicita și obține tragerea la

răspundere penală a intimatului - director al Penitenciarului Timișoara.

Așadar,

activitatea specifică desfășurată de intimatul A.G., ca director al

Penitenciarului Timișoara nu poate fi apreciată că s-ar circumscrie unei fapte

din sfera ilicitului penal și, cu atât mai puțin, unei infracțiuni de abuz în

serviciu prin îngrădire unor drepturi, așa cum, neîntemeiat și fără nici un

suport real, a tins a acredita ideea petiționarul, persoană privată de

libertate, care își execută pedeapsa de 15 ani închisoare în cadrul

respectivului penitenciar.

Așa fiind,

Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

alin. (1) pct. b) C. proc. pen.,

va respinge ca nefondat recursul declarat de petiționarul recursul declarat de

petiționarul C.G.M. împotriva sentinței penale nr. 131/PI din 27 mai 2010 a

Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petiționar urmează a

fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petiționarul C.G.M. împotriva sentinței penale nr.

131/PI din 27 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă

recurentul petiționar la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 27 septembrie 2010.