ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 313/2011

Deliberând asupra recursului de

față, reține următoarele:

Prin sentința comercială nr. 395 din 22 martie 2010,

Tribunalul Bihor, secția civilă, a admis în parte acțiunea reclamantei SC F.

SRL în contradictoriu cu pârâta SC V.P.D. SA Vaslui, obligând pârâta la plata

sumei de 94.575,96 lei cu titlu de debit și 1.016.386,52 lei cu titlu de

penalități de întârziere.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul

a reținut că între părți s-a încheiat contractul de vânzare – cumpărare din 2001

având ca obiect livrarea de către pârâtă a unor substanțe chimice, în valoare

de 94.575,96 lei, preț ce va să fie achitat în două rate, respectiv, la 17

octombrie 2001 și 1 decembrie 2001, sub sancțiunea plății de penalități de

întârziere, conform art. 4 pct. 1 din contract.

Tribunalul a mai reținut că pârâta

nu a contestat niciodată faptul că prețul stabilit în contract a fost achitat,

astfel încât în speță, devin incidente dispozițiile art. 1361, art. 1363 C.

civ. și art. 43 C. com. și art. 969 C. civ.

Cu privire la apărarea pârâtei

întemeiată pe invocarea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 469/2002 relativ la

cuantumul penalităților de întârziere, Tribunalul a reținut că această lege

este în prezent abrogată, dar oricum art. 3 permite acordul părților sub

aspectul depășirii cuantumului debitului de suma reprezentând penalități de

întârziere.

Tribunalul a apreciat că în speță nu

există autoritate lucru judecat față de cererea formulată de creditoare în

temeiul O.G. nr. 5/2001, conform art. 11 alin. (1) din această convenție.

Totodată a fost respinsă apărarea

privind stingerea dreptului prin compensare, întrucât actele depuse sunt

incomplete, nefiind depusă factura emisă de creditoare cu ocazia livrării

produselor, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile art. 1144 C. civ.

În ceea ce privește excepția

prescripției extinctive invocate de pârâtă, Tribunalul a apreciat că termenul

de prescripție extinctivă a fost întrerupt întrucât în speță reclamanta a pus

în executare silită directă contractul din 2001 încheiat de părți, executare

care s-a și realizat prin scoaterea la vânzare a imobilului proprietatea

debitoarei. Ulterior, a fost admisă contestația debitoarei și a fost anulată

executarea, astfel încât termenul de prescripție s-a întrerupt prin cererea de

chemare în judecată formulată de această parte, începând să curgă un nou termen

de prescripție extinctivă, la data rămânerii definitive și irevocabile a

sentinței nr. 59/2009 a Judecătoriei Buzău.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel, pârâta, criticând sentința atacată pentru interpretarea greșită

a dispozițiilor art. 16 și art. 17 din Decretul nr. 167/1958. Totodată,

apelanta – pârâtă a susținut în continuare achitarea în parte a debitului

datorat și a criticat soluția privind cuantumul penalităților de întârziere,

față de această plată parțială și față de dispozițiile Legii nr. 469/2002.

Prin decizia nr. 54 din 16 iulie

2010, Curtea de Apel Iași, secția comercială, a respins apelul declarat de

apelanta – pârâtă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut că Tribunalul a apreciat în mod corect că după rămânerea

definitivă și irevocabilă a sentinței nr. 59/2009 – pronunțată în contestația

la executare formulată de debitoare a început să curgă un alt termen de

prescripție, conform art. 16 și art. 17 din Decretul nr. 167/1958.

Cât privește fondul cauzei, instanța

de apel a apreciat că Tribunalul a stabilit corect cuantumul pretențiilor

reclamantei, având în vedere că penalitățile de întârziere pot depăși cuantumul

debitului, chiar și în condițiile în care Legea nr. 469/2002 era în vigoare.

Totodată, instanța de apel a

menținut aceleași considerente ale primei instanțe de fond în soluționarea

apărării pârâtei privind plata parțială a debitului datorat.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta, criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor de

nelegalitate formulate, recurenta – pârâtă a arătat că ambele instanțe de fond au

încălcat dispozițiile art. 16 și art. 17 din Decretul nr. 167/1958 privind

prescripția extinctivă, ignorând faptul că prescripția se întrerupe prin

acțiunea promovată de cel împotriva căruia curge termenul de prescripție,

respectiv, reclamanta - creditoare.

Or, în speță, Tribunalul și Curtea de

Apel au reținut ca motiv de întrerupere a termenului de prescripție,

contestația la executare formulată de pârâta – debitoare.

Recurenta – pârâtă a arătat că în

speță există autoritate de lucru judecat, conform art. 166 C. proc. civ.,

întrucât intimata – reclamantă a promovat în dosarul nr. 1410/89/2010 acțiune

pentru deschiderea procedurii insolvenței împotriva recurentei – pârâtă, la

data de 28 mai 2009, pentru aceeași creanță, prin decizia 160 din 12 martie

2010 a Curții de Apel Iași fiind admis recursul pârâtei – debitoare și respinsă

cererea creditoarei ca prescrisă.

Examinând actele și lucrările

dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate formulate, Înalta curte reține

că recursul declarat este fondat, pentru următoarele considerente:

Se reține că instanțele de judecată

au fost investite cu acțiune în pretenții formulată de intimata – reclamantă,

acțiune căreia recurenta – pârâtă i-a opus, în apărare, stingerea debitului

solicitat în parte prin plata parțială ca urmare a intervenirii compensării –

aspect ce reiese din conținutul întâmpinării depusă la dosarul de fond la data

de 13 octombrie 2009, pentru suma de 20.000 lei, și, în parte prin intervenirea

prescripției extinctive, ca sancțiune pentru rămânerea în pasivitate a

reclamantei – creditoare.

Așadar, pentru soluționarea excepției

prescripției extinctive invocată de pârâtă, instanțele de fond au fost sesizate

de către reclamantă cu aspectul privind derularea unei executări silite directe

a contractului în litigiu, anterior promovării acțiunii de fond, executare

silită anulată ca urmare a admiterii contestației la executare formulată de

către debitoare pârâtă.

Înalta Curte, reține că atât prima

instanță de fond, cât și instanța de apel au soluționat excepția prescripției

extinctive fără a face distincție între prescripția extinctivă a dreptului

material la acțiune în justiție – invocată de recurenta – pârâtă, și,

respectiv, prescripția extinctivă a dreptului material de a solicita executarea

silită – aspect ce excede judecății de față.

Mai mult, deși recurenta – pârâtă a

invocat în cadrul motivelor de apel, faptul că prima instanță a reținut greșit,

că în speță ar fi intervenit vreo cerere de chemare în judecată care să

întrerupă cursul prescripției extinctive, cerere ce poate fi formulată doar de

către titularul dreptului la acțiune, instanța de apel nu a răspuns acestei

critici de nelegalitate, preluând considerentele instanței de fond privind

curgerea unui nou termen de prescripție extinctivă după rămânerea definitivă și

irevocabilă a sentinței nr. 59/2009 pronunțată în acțiunea promovată de către

pârâta - creditoare.

În plus, Înalta Curte reține că

instanțele de fond au fost sesizate de către pârâtă cu o excepție de

prescripție a dreptului material la acțiune căreia reclamanta i-a opus

existența pe rol a unei proceduri judiciare de executare silită, astfel încât

trebuiau să aprecieze în ce măsură susținerile și apărările părților se

încadrau în dispozițiile art. 16 și art. 17 din Decretul nr. 167/1958.

Cât privește cel de-al doilea motiv

de recurs, relativ la excepția autorității de lucru judecat, Înalta Curte

reține că acesta este nefondat, nefiind îndeplinită condiția privind

identitatea de cauză prevăzută de art. 1201 C. civ., hotărârea depusă în

susținerea acestei excepții urmând a fi analizată ca un început de probă în

soluționarea excepției invocată în acțiunea în pretenții de față.

Pentru considerentele mai sus

invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul

declarat și va casa decizia instanței de apel, trimițând cauza spre soluționare

aceleiași instanțe, urmând ca la rejudecare, aceasta să aibă în vedere

calificarea corectă a excepției invocate ca fiind excepția prescripției

extinctive a dreptului material la acțiune și legat de această excepție, să

răspundă criticilor apelantelor – pârâte privind aplicarea în speță a

dispozițiilor art. 16 și art. 17 din Decretul nr. 167/1958 și, implicit

apărărilor intimatei – reclamante și, eventuala încadrare a acestora în

dispozițiile art. 19 din același act normativ, în funcție de probele

administrate privind imposibilitatea de a acționa.

În baza art. 315 C. proc. civ.,

instanța de apel va avea în vedere caracterul obiectiv al cauzei care împiedică

creditoarea să acționeze, în funcție de probele ce se vor administra prin

raportare la conținutul dosarului de executare silită, în vederea unei corecte

soluționări a excepției prescripției extinctive invocată de recurenta – pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC

V.P.D. SA Vaslui împotriva deciziei nr. 54 din 16 iulie 2010 pronunțată de

Curtea de Apel Iași, secția comercială, pe care o casează și trimite cauza spre

rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 25 ianuarie 2011.