ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4043/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4043/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului de față;

Din actele și

lucrările dosarului, constată că:

Prin sentința comercială nr. 10423

din 5 noiembrie 2010, Secția a Vl-a comercială a Tribunalului București a

admis, în parte, cererea formulată de reclamanta SC E.P. SRL, în contradictoriu

cu pârâta SC G.P. SRL, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de

63.479,62 lei, reprezentând penalități de întârziere, a respins celelalte

pretenții ca neîntemeiate, cu 2.885,59 lei, cheltuieli de judecată, reținând,

în esență, că între reclamanta E.P. SRL, în calitate de prestator și pârâta SC

G.P. SRL, în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul nr. 15 din 31

octombrie 2008, având ca obiect executarea de către prestator, pe baza

comenzilor ferme primite de la beneficiar, de materiale promoționale și

concepție grafică. întrucât pârâta și-a onorat cu întârziere obligația de plată

ce-i revenea potrivit prevederilor contractuale, partea adversă a calculat și a

pretins penalități de întârziere în valoare totală de 118.053,1 lei, conform

modului de calcul prezentat în anexa la cererea de chemare în judecată.

Contractul a

fost încheiat anterior abrogării Legii nr. 469/2002 (aceasta a fost abrogată la

data de 3 iulie 2009 prin Legea nr. 246/2009), astfel încât în lumina

principiului cu caracter constituțional al neretroactivității legii civile,

consacrat și prin adagiul „tempus regit actum”, prevederile art. 4 alin. (3)

din acest act normativ, sunt în continuare aplicabile.

Societatea

beneficiară se află de drept în întârziere, în conformitate cu prevederile art.

43 C. com., de la momentul depășirii termenului de plată convenit în contract.

Prin clauza 10.4 părțile nu au urmărit reglementarea unei derogări de la

aplicarea regulii prevăzute de art. 43 C. com.

Prin decizia

comercială nr. 224 din 18 mai 2011, Secția a V-a comercială a Curții de Apel

București a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții-reclamanți

N.A.E. și N.N. și de apelanta-pârâtă SC G.P. SRL, împotriva sentinței primei

instanțe, reținând, în esență, că, potrivit art. 4 alineat 3 din Legea nr. 469/2002,

cuantumul penalităților de întârziere nu poate depăși valoarea debitului asupra

căruia se calculează, în lipsa unei clauze contractuale derogatorii, contractul

fiind încheiat în perioada în care menționata lege era in vigoare, părțile

neconvenind posibilitatea ca valoarea penalităților de întârziere să depășească

cuantumul debitului principal. Instanța de fond, în mod corect, a reținut că,

în baza Legii nr. 469/2002, penalitățile de întârziere nu pot depăși cuantumul

sumei asupra căreia sunt calculate.

Împotriva

deciziei pronunțate în apel au formulat recurs reclamanții N.A.E. și N.N.M.,

invocând motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.,

arătând, în esență, că decizia din apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea

principiului aplicării imediate a Legii nr. 246/2009.

Efectele unui

contract, mai precis drepturile și obligațiile ce decurg din încheierea unui

contract sunt supuse legii în vigoare la data la care sunt exercitate potrivit

principiului aplicării imediate a legii civile noi.

Recursul este

nefondat.

Este de

observat că recurenții, prin criticile formulate deciziei din apel, au

nesocotit principiul neretroactivității legii civile noi consacrat de

Constituție și de art. l C. civ., potrivit căruia un act juridic se încheie în

conformitate cu prevederile legale în vigoare la data întocmirii sale,

principiu exprimat de adagiul latin „tempus regit actum.”

Este de

subliniat incidența principiului aplicării legii în timp și a principiului

neretroactivității legii, astfel încât, o eventuală modificare a normelor de

drept are în vedere exclusiv raporturile juridice născute ulterior intrării în

vigoare a noilor modificări ori completări, neputând viza pe cele născute sub

imperiul legii vechi.

Contractul a

fost încheiat în perioada în care Legea nr. 469/2002 era în vigoare, iar

părțile nu au stipulat posibilitatea ca valoarea penalităților de întârziere să

depășească cuantumul debitului principal. In mod întemeiat instanța de apel a

constatat că Legea nr. 469/2002 este deplin aplicabilă drepturilor și

obligațiilor născute în baza contractului, în baza principiului

neretroactivității legii și a securității raporturilor comerciale.

Așadar, normele

legale în vigoare la data încheierii contractului erau singurele aplicabile

acestuia, cum, în mod corect, a reținut și instanța de apel, respectiv, Legea nr.

469/2002, nicidecum Legea nr. 246/2009, intrată în vigoare ulterior perfectării

contractului comercial, lege prin care s-a abrogat Legea nr. 469/2002 ce

guverna actul juridic dintre părțile litigante. Ca atare, în mod corect,

instanța de apel a reținut că în baza Legii nr. 469/2002 penalitățile de

întârziere nu pot depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.

În consecință, pentru

considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (l) C. proc. civ.,

urmează să respingă, ca nefundat, recursul formulat în cauză.

Așa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul formulat de reclamanții N.A.E. și N.N.M. , împotriva

deciziei comerciale a Secției a V-a comercială a Curții de Apel București nr. 224

din 18 mai 2011. Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 8 decembrie 2011.