ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1207/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 28 octombrie 2008, reclamanta A.N.A.F. a chemat în judecată Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și pe D.V., solicitând anularea Ordinelor nr. 501/2001, 591/2001, 420/2003, 254/2004, 45/2005, 62/2005 și 87/2007, precum și a tuturor actelor subsecvente, înscrisuri emise de primul pârât, urmând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună eliberarea celui de-al doilea pârât din funcția publică de execuție de consilier juridic superior și din funcția de președinte al comisiei de disciplină constituite la nivelul ministerului. În motivarea cererii, reclamanta a învederat că la data de 23 iunie 2008 a fost sesizată de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale despre încălcarea dispozițiilor legale cu privire la ocuparea funcției de execuție de către D.V.

Urmare a controlului efectuat, reclamanta a constatat că acest pârât, la momentul numirii pe funcția de inspector de specialitate I prin Ordinul nr. 501 din 27 septembrie 2001 deși absolvise o facultate de drept, nu avea diplomă de licență, încadrarea efectuându-se cu încălcarea prevederilor Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici. Ulterior, a mai arătat reclamanta, D.V. a fost numit succesiv consilier principal, consilier juridic principal, consilier juridic I superior 2, consilier juridic I superior 1, pentru această ultimă funcție fiind necesară o vechime în specialitatea studiilor juridice de 9 ani, pe care pârâtul nu o îndeplinește, el promovând examenul de licență în februarie 2008. Prin întâmpinarea și cererea reconvențională din 20 ianuarie 2009, D.V.

a solicitat în contradictoriu cu A.N.A.F. și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale respingerea acțiunii și, pe cale de consecință, anularea O rdinului ministerului nr. 30 din 14 ianuarie 2009 prin care s-a constatat suspendarea de drept a Ordinului nr. 501/2001, a poziției nr. 37 din anexa la Ordinul nr. 420/2003, a poziției 36 din anexa la Ordinul nr. 254/2004, a poziției nr. 36 din anexa la Ordinul nr. 45/2005 și a Ordinului nr. 87/2007, acte emise de minister. Prin sentința civilă nr. 2840 din 1 iulie 2009, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea și a dispus anularea Ordinelor nr. 501/2001, 592/2001, 420/2003, 254/2004, 45/2005, 62/2005 și 87/2007, respingând celelalte capete din acțiunea principală, precum și cererea reconvențională.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut în esență că, potrivit art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/1999, în forma în vigoare în anul 2001, pentru funcția de inspector de specialitate era necesar ca pârâtul D.V. să posede studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă. Aceeași condiție era necesară și pentru funcțiile publice ulterioare în care a fost promovat pârâtul. Or, acesta a susținut și promovat examenul de licență abia în februarie 2008, situație în raport de care ordinele a căror anulare s-a solicitat apar ca nelegale, instanța de fond reținând că nu prezintă relevanță nici faptul că pârâtul și-a îndeplinit atribuțiile specifice funcției publice deținute și nici absolvirea examenului de licență anterior introducerii acțiunii.

Referitor la cererea de eliberare din funcție a pârâtului, instanța a constatat că această măsură se poate dispune exclusiv de persoana care are atribuția legală de numire, conform art. 97 din Legea nr. 188/1999, și oricum, o asemenea soluție nu se regăsește între cele enumerate de art. 18 din Legea nr. 554/2004. Cu privire la cererea reconvențională, instanța a reținut că nu sunt întrunite cerințele art. 119 C. proc. civ., pretențiile vizând un act emis de al doilea pârât și nu de reclamantă. Împotriva sentinței au declarat recurs atât reclamanta A.N.A.F. cât și pârâtul D.V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Astfel, reclamanta a invocat greșita respingere a cererii de eliberare a pârâtului din funcția publică deținută, învederând că dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 permit instanței de contencios administrativ ca, soluționând acțiunea, să efectueze o anumită operațiune administrativă, sintagmă în care se încadrează și noțiunea de eliberare din funcție. În recursul declarat de pârâtul D.V. s-a criticat sentința sub aspectul aplicării greșite a prevederilor art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/1999 întrucât normele legale în vigoare în anul 2001 prevedeau doar cerința absolvirii de studii juridice de lungă durată, pentru ocuparea funcției publice de inspector, condiție îndeplinită.

De asemenea, pârâtul a arătat că în toată perioada după încadrarea sa, a depus o muncă corespunzătoare, fiind evaluat cu calificativul foarte bun sau excepțional și anterior formulării acțiunii, a promovat și examenul de licență, acoperindu-se astfel, cerința prevăzută de Legea nr. 188/1999. Referitor la cererea reconvențională, pârâtul a precizat că este îndreptățit și are interes de a solicita anularea Ordinului nr. 30 din 14 ianuarie 2009, prin care practic, a fost suspendat din funcție urmare a cererii introductive de instanță. Prin cererea formulată la 26 ianuarie 2010, pârâtul D.V. a invocat excepția de ordine publică a tardivității acțiunii, promovată de reclamantă cu depășirea termenului de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) cu referire la alin. (3) din Legea nr. 554/2004, precizând că A.N.A.F.

a cunoscut existența ordinelor de numire în funcție încă de la data emiterii lor. Referitor la această cerere, reclamanta a precizat că a cunoscut existența actelor de numire în funcție a pârâtului fără ca acesta să fi deținut o diplomă de licență de-abia la 23 iunie 2008 când s-a primit adresa Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale. Pe parcursul anilor 2003 și 2006, ministerul a comunicat date cu privire la pârâtul D.V. în format electronic, însă din informațiile comunicate nu rezulta că acesta nu îndeplinea cerințele legale pentru specializarea în care își desfășura activitatea.

Reclamanta a mai arătat că nu a deținut copii ale actele de studii ale pârâtului până la momentul efectuării activității de control în cadrul ministerului, iar cât privește cerința art. 25 din Legea nr. 188/1999 de a se întocmi un dosar profesional pentru fiecare funcționar public, această obligație nu a fost stabilită în sarcina exclusivă a agenției, exceptând personalul propriu al acesteia. Analizând actele și lucrările dosarului în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Curtea va constata că este fondat doar recursul pârâtului D.V., în limita și pentru motivele ce vor fi expuse în continuare. Astfel, acțiunea a fost formulată de A.N.A.F.

în baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia are calitatea de a ataca în fața instanței de contencios administrativ actele autorităților publice centrale și locale prin care se încalcă legislația privind funcția publică, în condițiile actului normativ susmenționat și ale Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată. În conformitate cu art. 11 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în cazul acțiunilor formulate de această autoritate publică, termenul curge de la data când s-a cunoscut existența actului nelegal, fiind aplicabile în mod corespunzător prevederile alin. (2), potrivit cărora în cazul în care se solicită anularea unui act administrativ, cererea poate fi introdusă nu mai târziu de 1 an de la data luării la cunoștință.

Acest termen este calificat la art. 11 alin. (5) din lege ca fiind un termen de decădere; nerespectarea acestei condiții procedurale, a termenului, determinând tardivitatea acțiunii. Or, reclamanta a formulat acțiunea la 28 octombrie 2008, solicitând anularea unor ordine emise de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale în perioada septembrie 2001 – martie 2007, sesizarea instanței efectuându-se cu depășirea termenului de decădere de 1 an. Având în vedere atribuțiile ce revin reclamantei în domeniul managementului și al monitorizării și controlului activităților referitoare la funcția publică și la funcționarii publici, stabilite prin Legea nr. 188/1999 și H.G. nr. 1000/2006 privind organizarea și funcționarea A.N.A.F., aceasta a cunoscut existența actelor administrative în litigiu imediat după emiterea lor.

Reclamanta are sarcina expresă, potrivit art. 22 din Legea nr. 188/1999 republicată, de a controla modul de aplicare a legislației privind funcția publică și funcționarii publici în cadrul autorităților și instituțiilor publice, de a întocmi și administra baza de date cuprinzând evidența funcțiilor publice și a funcționarilor publici, de a monitoriza recrutarea și promovarea pentru funcțiile publice. Potrivit aceleiași legi, reclamanta administrează evidența națională a funcțiilor publice și a funcționarilor publici, pe baza datelor transmise de autoritățile și instituțiile publice care întocmesc dosarul profesional pentru fiecare funcționar public și au obligația de a comunica agenției orice modificare intervenită în situația acestor persoane.

În raport de aceste dispoziții legale, reclamanta, care a avut acces la datele cuprinse în evidențele funcționarilor publici din cadrul ministerului pârât, precum și la dosarele profesionale ale acestora, nu poate susține că nu a cunoscut situația profesională a pârâtului D.V., ce a promovat în anul 2001 concursul de ocupare a unei funcții publice ce presupunea studii superioare juridice cu diplomă de licență. De altfel, din actele dosarului rezultă că reclamanta a avut cunoștință de elaborarea ordinelor în litigiu imediat după emiterea lor, dându-și chiar avizul pentru reîncadrarea pârâtului D.V.

în anii 2005 și 2007 (avizul nr. 852 din 25 ianuarie 2005 și respectiv nr. 1011018 din 7 martie 2007). Împrejurarea menționată de reclamantă în sensul că nu ar fi cunoscut că prin ordinele în litigiu nu s-a respectat legislația în vigoare nu prezintă relevanță în aprecierea termenului în care a fost promovată acțiunea, aceasta fiind introdusă mult peste termenul de decădere de 1 an. În consecință, excepția invocată de pârât este întemeiată, Curtea urmând ca, admițând recursul, să modifice în parte sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii ca tardivă, cu menținerea celorlalte dispoziții ale hotărârii. Cea de-a doua critică adusă prin recursul pârâtului D.V., privind respingerea cererii reconvenționale este nefondată, Ordinul nr. 30 din 14 ianuarie 2009, prin care s-a constatat suspendarea de drept a ordinelor a căror anulare s-a solicitat, fiind emis în conformitate cu art. 3 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia actul atacat de A.N.A.F.

este suspendat de drept. În raport de soluția dată recursului declarat de pârât, Curtea nu va mai analiza criticile formulate în recursul reclamantei cu privire la respingerea unuia din capetele acțiunii, cererea introductivă de instanță fiind depusă cu depășirea termenului legal. În consecință, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de A.N.A.F.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de D.V. împotriva sentinței civile nr. 2840 din 1 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică, în parte, sentința atacată în sensul că respinge acțiunea formulată de A.N.A.F., ca tardivă. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Respinge recursul declarat de A.N.A.F. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2010.