ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3029/2009

Prin sentința comercială nr. 2459/COM din 7

decembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Bihor s-a respins

acțiunea formulată de reclamantul V.G. în contradictoriu cu

pârâții SC P.A. SRL, L.F.M., S.I. și O.R.C. Bihor pentru anularea

hotărârii A.G.A.

În motivarea sentinței,

tribunalul a reținut, cu privire la capătul de cerere disjuns,

privind anularea hotărârii A.G.A. și care, potrivit art. 131 alin. (6)

din Legea nr. 31/1990 se judecă în camera de consiliu, următoarele:

Termenul de 15 zile

prevăzut de art. 131 din Legea nr. 31/1990 în care pot fi atacate

hotărârile adunării generale, inclusiv ale societăților cu

răspundere limitată, conform art. 191 din lege, curge, în

speță, de la data la care reclamantul, care nu a participat la

adunarea generală, a luat la cunoștință de hotărâre.

Înregistrarea hotărârii în registrul comerțului constituie o prezumție

că asociatul a avut cunoștință de existența acesteia,

care nu a fost răsturnată, iar în raport de această dată,

acțiunea fiind prescrisă, cu mențiunea instanței de fond,

potrivit căreia în speță sunt aplicabile prevederile Legii nr. 31/1990

fără modificările aduse prin Legea nr. 161/2003.

Apelul declarat de reclamant

împotriva sentinței a fost respins prin decizia nr. 18/C din 10 mai 2005 a

Curții de Apel Oradea.

În considerentele acestei

decizii s-a reținut că promovarea acțiunii s-a făcut cu

depășirea termenului de 15 zile calculat atât de la publicarea

hotărârii A.G.A. în Monitorul Oficial, cât și de la înregistrarea

acesteia la Registrul Comerțului, cum a calculat prima instanță.

Prin decizia nr. 226 din 18

ianuarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție s-a admis recursul reclamantului, cu consecința trimiterii

cauzei în vederea rejudecării în primă instanță, la

Tribunalul Bihor, reținându-se imprescriptibilitatea dreptului la

acțiune conform art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, atunci când se

invocă motive de nulitate absolută.

Rejudecând în prima

instanță acțiunea, Tribunalul Bihor a pronunțat

sentința nr. 235/COM din 5 iunie 2008, prin care a respins-o ca

neîntemeiată, reținând că reclamantul și-a cesionat

părțile sociale în mod valabil, prin procura specială dată

mandatarei L.A., cu puteri depline pentru a determina ea însăși

condițiile cesiunii, de a încasa prețul și a elibera

chitanță, fără confirmarea sau ratificarea ulterioară

a demersurilor mandatarei.

De asemenea, a reținut

că societatea comercială a fost dizolvată în temeiul Legii nr. 359/2004

și întrucât încheierea de dizolvare nu a fost atacată, societatea a

intrat în lichidare.

Împotriva acestei

sentințe reclamantul a declarat apel care a fost respins prin decizia nr. 14/COM

din 16 decembrie 2008 a Curții de Apel Oradea.

Considerentele reținute

în apel vizează aceeași dezlegare dată limitelor mandatului în

care s-a acționat pentru cesionarea părților sociale ale

reclamantului, instanța confirmând încă o dată, operațiunile

juridice încheiate în baza acestuia, ca fiind făcute în limitele legii

și ale procurii date.

Împotriva deciziei

pronunțată în apel, reclamantul a declarat recurs, solicitând

admiterea acestuia, modificarea deciziei, admiterea apelului, schimbarea în

întregime a sentinței primei instanțe, cu consecința admiterii

acțiunii și constatării nulității actului intitulat

„hotărâre a adunării generale din 12 iulie 2000”, a actului

adițional autentificat din 13 iulie 2000, a rezoluției din 25 august

2000, dispunând restabilirea situației anterioare și radierea

înscrierilor de mențiuni operate în baza lor, cu cheltuieli de

judecată.

Recurentul consideră

că decizia s-a pronunțat cu aplicarea greșită a legii,

motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu încălcarea

art. 1171, art. 1172 C. civ., art. 58 și urm., art. 89 și urm. din

Legea nr. 36/1995, art. 5 alin. ultim din Legea nr. 31/1990, modificate prin

O.U.G. nr. 32/1997.

Astfel, întrucât actul

constitutiv a fost încheiat în formă autentică conform art. 5 alin. ultim

din Legea nr. 31/1990 de la acea dată, principiul simetriei impune ca

acest caracter solemn să-l îmbrace și actul modificator, iar art. 58 alin.

(2) din Legea nr. 36/1995 impune ca actul autentic să fie încheiat prin

procură autentică. Ori, greșit s-a considerat că actul

intitulat „procură specială” îndeplinește condițiile legii

rămâne ca act autentic, simpla prezență în conținutul

înscrisului a cuvântului „autentificare” neconferindu-i procurii acest

caracter.

În consecință,

recurenta susține că, lipsa caracterului autentic al procurii

speciale și menținerea actului în sfera actelor private, face ca

actul să fie ineficient juridic din punctul de vedere al încheierii

actului adițional autentic, ducând, implicit, la nulitatea sa și

neproducând efecte nici în adoptarea hotărârii A.G.A. din 12 iulie 2000.

Analizând recursul prin

prisma motivelor invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Reclamantul V.G. și

pârâții L.F.M. și S.I. au avut calitatea de asociați ai SC P.A.

SRL, societate dizolvată în prezent, în temeiul Legii nr. 349/2004 și

aflată în lichidare judiciară.

La 12 iulie 2000, în

adunarea generală a asociaților s-a decis cesionarea

părților sociale ale tuturor asociaților în favoarea asociatului

L.F.M., precum și modificarea sediului social.

Ulterior, în baza acestei

hotărâri s-a încheiat actul adițional autentic de modificare a

actului constitutiv, iar toate aceste modificări au fost operate la

registrul comerțului.

Reclamantul a invocat prin

acțiune nulitatea absolută a hotărârii A.G.A., a actului

adițional, precum și a rezoluției O.R.C. Bihor, pe considerentul

că reprezentarea intereselor sale la încheierea tuturor acestor acte s-a

realizat în baza unei procuri neautentificate, iar limitele împuternicirii sunt

mai mici decât operațiunile juridice încheiate în temeiul ei.

Analizând înscrisul tradus

din limba italiană intitulat „procură specială” se observă

că reclamantul V.G. a împuternicit-o pe L.A., desemnând-o procurator

special, pentru ca să poată ceda și transfera asociatului L.F.

un nr. de 6.782 părți sociale în valoare de 100.000 lei fiecare, scop

în care acesteia „îi sunt conferite puteri depline, pentru a determina toate

condițiile cesiunii de mai sus, pentru a încasa prețul și a

elibera chitanță. Totul cu asigurarea de a fi aprobat și valabil

încă de acum, fără a mai fi nevoie de vreo ulterioară

confirmare sau ratificare”.

Așadar, procura

dată are caracter special, specificând exact ce anume operațiune

juridică are de încheiat mandantul, căruia i se conferă

însă puteri depline pentru ducerea la îndeplinire a cesiunii

părților sociale ale mandatarului, actele mandantului fiind

ratificate a priori, cu data încheierii procurii speciale.

Diferența de

părți sociale care apare între procură și actul

adițional este justificată de existența unei alte procuri

speciale anterioare celei în litigiu, care vizează cesionarea către

același asociat a unui număr de 1.838 părți sociale.

Mandatul și de

această dată i-a fost acordat numitei L.A. căreia i s-au

conferit „toate și cele mai largi puteri, fără excepție”,

pentru a determina toate condițiile cesiunii, „fără a i se putea

obiecta vreo insuficiență a acestor puteri”.

Această procură a

fost dată la 30 septembrie 1997, tradusă și legalizată pe 14

octombrie 1997.

Contrar susținerilor

recurentei, conform cărora, dacă în privința actului

adițional de cesiune a existat o mandatare, aceasta lipsește cu

desăvârșire pentru adoptarea unei hotărâri în A.G.A. ori pentru

ca o altă persoană să exprime votul reclamantului în locul

său, Înalta Curte va reține că, spre finalitatea

urmărită, aceea de cesiune a tuturor părților sale sociale,

așa cum rezultă din cuprinsul procurii speciale mandatarul a dat

procură inclusiv „pentru a determina toate condițiile cesiunii (…)”,

determinare care nu putea avea loc, în condițiile legii decât având la

bază o hotărâre a asociaților.

Cu privire la caracterul

procurii speciale, aceasta a fost dată în fața unui notar din

Republica Italiană potrivit legii italiene, care a autentificat

semnătura mandatarului, înscrisul fiind identificat corect ca autentic,

inclusiv în conținutul actului adițional autentificat de BNP T.D.D.

la 13 iulie 2000, care cuprinde modificările aduse actelor constitutive

ale SC P.A. SRL Oradea.

Prin urmare, instanțele

de fond au interpretat în mod corect actul juridic dedus judecății,

pe care l-au calificat și i-au conferit natura juridică a unui

înscris autentic, conform art. 1171 și art. 1172 C. civ., astfel, nefiind

încălcate prevederile art. 58 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 cu privire

la actele juridice autentice încheiate prin mandatari, care necesită

obligatoriu îndeplinirea formei autentice a procurii respective.

În consecință,

decizia pronunțată în apel, care a menținut soluția primei

instanțe este legală, în cauză nu se regăsesc motivele de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., astfel încât,

conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2009.