ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5188/2010

A

supra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

încheierea pronunțată în cameră de consiliu la data de 26 noiembrie

2003 Judecătoria sector 3 București

a respins ca neîntemeiată cererea formulată de

creditoarea B.A.L., vizând încuviințarea executării silite formulate în contra

debitorilor M.I. și M.M., cererea fiind înaintată instanței de către BEJ S.D.

Prin

decizia civilă nr. 295

1

A. din 19 mai 2004 Curtea de Apel București, se

cția a VII a civilă și litigii de muncă,

a admis apelul declarat de apelanta

creditoare

împotriva încheierii pronunțate de Judecătoria Sector 3 București, pe care a

schimbat-o în tot, în sensul că a încuviințat executarea sentinței civile nr. 11842

din 23 noiembrie 2001 a Judecătoriei Sector 3 București.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs debitorii M.I. și M.M.

Cererea de recurs a fost înregistrată

pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 5 iulie 2004 și, prin

rezoluție, în temeiul art. II alin. (1)-(4) din Legea nr. 219/2005 a fost

scoasă de pe rol și trimisă spre soluționare Curții de Apel București, secția a

IX

a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Prin decizia civilă nr. 26/R

din 24 ianuarie 2006 Curtea de Apel

București,

secția a

IX

a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,

a

declinat competența de soluționare a recursului

declarat de recurenții M.M. și M.I. împotriva deciziei civile nr. 295/A din 19

mai 2004 a Curții de Apel București, Secția a VII a civilă și litigii de muncă

în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de Apel a reținut că, potrivit noilor reglementări de

competență și față de obiectul pricinii, respectiv, încuviințare silită,

judecarea recursului nu cade în competența curții de apel.

Curtea de apel a mai reținut

că, potrivit art. 373

1

C. proc. civ. încheierea de încuviințare a

executării silite nu este supusă nici unei căi de atac, iar dacă totuși calea

de atac se exercită, cum s-a întâmplat în prezentul litigiu, competența de a se

pronunța asupra admisibilității ori inadmisibilității acestei căi de atac

revine, potrivit art. 299 alin. (3) C. proc. civ., instanței superioare celei

care a pronunțat hotărârea ce se atacă cu recurs.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs M.M., criticând-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

I. Decizia recurată a fost

pronunțată la 19 mai 2004, astfel încât normele tranzitorii cuprinse în Legea

nr. 219/2005 nu sunt aplicabile, întrucât acestea au intrat în vigoare la data

de 14 iulie 2005, instanța procedând astfel la o greșită aplicare și

interpretare a legii;

II. Decizia nr. 26/R din 24

ianuarie 2006 se referă expres la prevederile art. 373

1

C. proc.

civ., text adoptat la data de 6 iulie 2005 și, deci, inaplicabil la data la

care s-a admis apelul creditoarei;

III. Numita B.L. nu mai are

calitatea de creditoare, întrucât datoria bănească față de aceasta a fost

achitată.

Analizând

lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul debitorului M.M. a

fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, la data de 17 aprilie 2006, judecata acestuia

fiind suspendată la data de 5 iulie 2006 în temeiul art. 243 pct. 1 C. proc.

civ., dată de la care nici una din părți nu a mai efectuat vreun act de

procedură, lăsând în nelucrare pricina care, din oficiu, a fost repusă pe rol

la data de 4 mai 2010 în vederea discutării perimării conform art. 252 alin. (1)

C. proc. civ., părțile fiind legal citate pentru termenul din 13 octombrie

2010.

Potrivit art. 248 alin. (1) C.

proc. civ., incident în cauză, „orice cerere de chemare în judecată,

contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de

revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în

nelucrare din vina părții mai mult de un an".

Perimării i s-a atribuit o

natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancțiune procedurală

pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât și o prezumție de

desistare, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată.

Reglementată ca o excepție de

procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata,

excepția de perimare este dirimantă, întrucât scopul admiterii sale este

stingerea procesului în faza în care acesta se află și este absolută, întrucât

este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părților

dar și în interesul unei bune administrări a actului de justiție.

Pentru a interveni însă

perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se

datorează culpei părții, existând în acest sens o prezumție simplă de culpă,

dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de timp reglementat de

lege.

In speță, de la data când a

intervenit suspendarea, respectiv, 5 iulie 2006, și până la data repunerii pe

rol din oficiu, și anume, 4 mai 2010, nici una din părți nu a întrerupt cursul

perimării, lăsând în nelucrare recursul.

Față de cele ce preced, având

în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei părții, Înalta

Curte constată incidența art. 248 alin. (1) C. proc. civ. și perimarea

recursului.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D

E

Constată perimat recursul

declarat de recurentul-debitor M.M. împotriva deciziei civile nr. 26/R din

24 ianuarie 2006

a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 octombrie 2010.