ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5188/2010

A supra cauzei de față, constată următoarele: Prin încheierea pronunțată în cameră de consiliu la data de 26 noiembrie 2003 Judecătoria sector 3 București a respins ca neîntemeiată cererea formulată de creditoarea B.A.L., vizând încuviințarea executării silite formulate în contra debitorilor M.I. și M.M., cererea fiind înaintată instanței de către BEJ S.D. Prin decizia civilă nr. 295 1 A. din 19 mai 2004 Curtea de Apel București, se cția a VII a civilă și litigii de muncă, a admis apelul declarat de apelanta creditoare împotriva încheierii pronunțate de Judecătoria Sector 3 București, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a încuviințat executarea sentinței civile nr. 11842 din 23 noiembrie 2001 a Judecătoriei Sector 3 București.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs debitorii M.I. și M.M. Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 5 iulie 2004 și, prin rezoluție, în temeiul art. II alin. (1)-(4) din Legea nr. 219/2005 a fost scoasă de pe rol și trimisă spre soluționare Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Prin decizia civilă nr. 26/R din 24 ianuarie 2006 Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a declinat competența de soluționare a recursului declarat de recurenții M.M. și M.I. împotriva deciziei civile nr. 295/A din 19 mai 2004 a Curții de Apel București, Secția a VII a civilă și litigii de muncă în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut că, potrivit noilor reglementări de competență și față de obiectul pricinii, respectiv, încuviințare silită, judecarea recursului nu cade în competența curții de apel. Curtea de apel a mai reținut că, potrivit art. 373 1 C. proc. civ. încheierea de încuviințare a executării silite nu este supusă nici unei căi de atac, iar dacă totuși calea de atac se exercită, cum s-a întâmplat în prezentul litigiu, competența de a se pronunța asupra admisibilității ori inadmisibilității acestei căi de atac revine, potrivit art. 299 alin. (3) C. proc. civ., instanței superioare celei care a pronunțat hotărârea ce se atacă cu recurs.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs M.M., criticând-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: I. Decizia recurată a fost pronunțată la 19 mai 2004, astfel încât normele tranzitorii cuprinse în Legea nr. 219/2005 nu sunt aplicabile, întrucât acestea au intrat în vigoare la data de 14 iulie 2005, instanța procedând astfel la o greșită aplicare și interpretare a legii; II. Decizia nr. 26/R din 24 ianuarie 2006 se referă expres la prevederile art. 373 1 C. proc. civ., text adoptat la data de 6 iulie 2005 și, deci, inaplicabil la data la care s-a admis apelul creditoarei; III. Numita B.L. nu mai are calitatea de creditoare, întrucât datoria bănească față de aceasta a fost achitată. Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Recursul debitorului M.M.

a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, la data de 17 aprilie 2006, judecata acestuia fiind suspendată la data de 5 iulie 2006 în temeiul art. 243 pct. 1 C. proc. civ., dată de la care nici una din părți nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina care, din oficiu, a fost repusă pe rol la data de 4 mai 2010 în vederea discutării perimării conform art. 252 alin. (1) C. proc. civ., părțile fiind legal citate pentru termenul din 13 octombrie 2010. Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc.

civ., incident în cauză, „orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții mai mult de un an". Perimării i s-a atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată. Reglementată ca o excepție de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepția de perimare este dirimantă, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află și este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părților dar și în interesul unei bune administrări a actului de justiție.

Pentru a interveni însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părții, existând în acest sens o prezumție simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de timp reglementat de lege. In speță, de la data când a intervenit suspendarea, respectiv, 5 iulie 2006, și până la data repunerii pe rol din oficiu, și anume, 4 mai 2010, nici una din părți nu a întrerupt cursul perimării, lăsând în nelucrare recursul. Față de cele ce preced, având în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei părții, Înalta Curte constată incidența art. 248 alin. (1) C. proc. civ. și perimarea recursului. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Constată perimat recursul declarat de recurentul-debitor M.M. împotriva deciziei civile nr. 26/R din 24 ianuarie 2006 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2010.