ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2995/2009

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Prin Decizia nr. 4832 din 28 septembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosar nr. 5325/2003 s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.C.A. împotriva Deciziei penale nr. 413/ A din 12 noiembrie 2003 a Curții de Apel Timișoara. S-a dedus din pedeapsa aplicată, timpul arestării preventive de la martie 2003, la 24 iunie 2003. L-a obligat pe recurent la plata sumei de 1.200.000 lei, cu titlu di cheltuieli judiciare către stat. S-a reținut că Tribunalul Arad, prin sentința penală nr. 186 din 24 iunie 2003, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc.

pen., a achitat pe inculpatul T.C.A. (fiul lui P. și al I.), pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. și de art. 13 alin. (1) și alin. (3) teza I din aceeași lege, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. Prin hotărâre, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. h) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de amenințare prevăzută de art. 193 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) din același cod și pentru săvârșirea infracțiunii de insultă, prevăzută de art. 205 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) din același cod, ambele fapte la plângerea prealabilă a părții vătămate C.L., constatându-se că aceasta și-a retras plângerea.

În baza art. 192 alin. (2) lit. c) C. proc. pen., partea vătămată a fost obligată să plătească inculpatului suma de 100.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare. Pentru a pronunța hotărârea, instanța a reținut următoarele: Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, inculpatul T.C.A. a fost. trimis în judecată pentru săvârșirirea infracțiunilor de trafic de persoane, trafic de minori, amenințare și insultă prevăzute de art. 12 alin. (1), alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, art. 13 alin. (1), alin. (3) teza I din Legea nr. 678/2001, art. 193 alin. (1) C. pen. și art. 205 alin. (1) din același cod, toate cu aplicarea art. 37 lit. b) și a art. 33 lit. a) C. pen.

Actul de trimitere în judecată a reținut că inculpatul, în perioada ianuarie - februarie 2003, împreună cu alte persoane, prin constrângere a recrutat șase tinere românce, din care una minoră între 15-18 ani, pe care le-a transportat din municipiul Călărași până la punctul de trecere a frontierei Vârșand, județul Arad, de aici urmând să le ducă în Spania pentru a le exploata prin obligarea la practicarea prostituției, foloasele materiale obținute fiind însușite de el. S-a mai reținut că la 1 martie 2003, în sediul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, inculpatul a amenințat-o pe martora C.L. și a insultat-o, cea în cauză fiind una din tinerele recrutate. Pentru stabilirea contextului în care s-au derulat faptele, parchetul a reținut că inculpatul, ginere al numitului V.C., acesta fiind șeful unei rețele de trafic de persoane, la rândul său, era și el șef pe relația România - Spania.

În aceste condiții, autoritățile spaniole, în anul 2002, au identificat și arestat 39 de membri ai rețelei, între care și pe V.C., alias Ț., alias E.P. Autoritățile spaniole au stabilit relația acestuia cu T.C.A., alias T., el acționând pe teritoriul României. Banii obținuți din activitățile infracționale derulate în Spania, erau transferați în România către T., la rândul lui acesta fiind „ajutat" de soacra lui V.G. și de așa-zisele „controloare", femei de încredere ale rețelei. În perioada menționată mai sus, C.L. (minoră între 15-18 ani), A.D.G., S.M., U.A., M.M. și I.D. au fost îmbarcate de inculpat în două autoturisme marca D.S.N., cu acestea făcându-se deplasarea din Călărași în Bistrița, iar de aici, cu un autocar al firmei P.", spre destinația Spania.

În 28 februarie 2003, la Vârșand, tinerele au fost oprite. Luând cunoștință despre acest lucru, inculpatul s-a deplasat de la domiciliul lui în Arad și s-a cazat la Pensiunea R. unde se aflau fetele. Iritat că fetele au declarat împotriva lui, inculpatul a amenințat-o și insultat-o pe minora C.L. În faza cercetării judecătorești, instanța, în baza principiului că obținerea și valorificarea probelor se realizează în alte condiții decât cele din faza de urmărire penală, la aceasta adăugându-se publicitatea, a reținut că probatoriul administrat are o forță probantă mai puternică. Ca atare, coroborând probele, a reținut că inculpatul nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată.

Astfel, cele șase tinere, martore, au declarat că au vrut să meargă în Spania pentru a munci, nu au fost racolate de inculpat și nu-l cunoșteau, iar la urmărirea penală declarațiile le-au fost luate prin presiuni și amenințări. Taximetriștii martori P.M., G.T., P.C. și R.L., au recunoscut că au transportat fetele, dar cunoșteau că ele mergeau la muncă în Spania și nu au fost forțate sau amenințate pe timpul transportului. În sprijinul soluției, instanța a mai reținut că deplasarea inculpatului la Arad s-a făcut pentru a-l ajuta pe bunicul soției sale care, transportat cu același autocar, s-a simțit rău și a staționat în Arad, el fiind cel care dorea să-l readucă în localitatea de domiciliu, respectiv, comuna Modelu din județul Călărași.

Instanța a mai reținut că alte argumente privind nevinovăția inculpatului sunt faptul că acesta a negat pe tot parcursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești că ar fi săvârșit infracțiunile, că martorele trebuiau cercetate pentru prostituție, prezența inculpatului la Arad nu s-ar fi produs și el nu s-ar fi interesat de soarta bunicului soției sale și de a fetelor dacă se știa vinovat și că documentele de genul intrări-ieșiri din România sau traduceri neoficiale, nu sunt convingătoare odată ce nu există nici o hotărâre judecătorească spaniolă care să condamne pe inculpat sau pe alte persoane din anturajul său. Împotriva sentinței a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie în sensul că în pofida probelor ce au fost administrate, instanța, în mod greșit a achitarea inculpatului.

Curtea de Apel Timișoara, prin Decizia penală nr. 413 din 12 noiembrie 2003 a admis apelul declarat de parchet, a desființat sentința și în baza art. 12 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., inculpatul a fost condamnat la 10 ani închisoare și 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. și la 10 ani închisoare și 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării acelorași drepturi, pentru infracțiunea prevăzută de art. 13 alin. (1) și alin. (3) teza I din aceeași lege, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. În baza art. 33 lit. a) și a art. 34 lit. a) C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor, executarea pedepsei cea mai grea, de 10 ani închisoare sporită cu 2 ani închisoare, inculpatul având de executat 12 ani închisoare și 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 7.1 și a art. 64 C. pen. În baza art. 160 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 148 lit. f), h) și i) din același cod, s-a dispus arestarea preventivă, de îndată, a inculpatului, pe timp de 30 de zile, începând cu data punerii în executare a mandatului de arestare preventivă. Totodată, s-a menținut încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 193 și de art. 205 C. pen., temeiul legal fiind dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. h) C. proc. pen. Împotriva hotărârii instanței de apel, inculpatul, în termen legal, a declarat recurs, cazul de casare invocat fiind cel prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc.

pen., respectiv s-a comis o eroare gravă de fapt, în sensul greșitei stabiliri a situației de fapt și implicit, a vinovăției sale. Recursul declarat de inculpat nu este fondat. Din coroborarea probelor administrate, se reține că prima instanță și-a întemeiat achitarea inculpatului exclusiv prin luarea în considerare a declarațiilor martorelor - tinere recurtate, ignorând celelalte probatorii. Astfel, încălcându-și rolul activ, prima instanță nu a verificat explicațiile date de martore privind presupusele presiuni care s-au exercitat asupra lor la urmărirea penală. Ca atare, justificarea martorelor în sensul că asupra lor s-au făcut presiuni de către organele de poliție, că unele din ele au fost amenințate și chiar lovite sau că pe parcursul a trei zile au fost audiate, fără a li se da hrană sau a fi fost lăsate la toaletă, nu este verosimilă.

În primele declarații date la punctul de trecere al frontierei, deci imediat după depistarea lor, C.L. fiind și dată în consemn, martorele au descris modul de acțiune al inculpatului, ele menținându-și declarațiile pe tot parcursul urmăririi penale. Reținerea inculpatului a avut loc la Pensiunea R. din municipiul Arad, deplasare lui acolo, având loc când a aflat situația fetelor, aici el le-a căutat și le-a cerut explicații cu privire la ce-au declarat, a recuperat suma de 500 euro pe care le-o dăduse pentru trecerea frontierei și când s-a întâlnit cu C.L., la 1 martie 2003, în prezența agenților poliției de frontieră care-i asigurau paza, el fiind arestat, a injuriat-o și amenințat-o atunci când a aflat că a depus mărturie împotriva lui.

Împrejurarea reținută este confirmată de raportul subofițerilor M.S. și L.C., aceștia precizând că inculpatul s-a adresat lui C.L. cu cuvintele „moldoveanco, nu-ți dai seama că mă întâlnesc cu tine și mai vorbim noi atunci", cu aceeași ocazie el și injuriind-o. Nerecunoașterea inculpatului este combătută și de alte probe care-i confirmau activitatea infracțională și care se coroborează cu declarațiile martorelor vizând racolarea, amenințările proferate pentru ca ele să accepte deplasarea în Spania pentru a practica prostituția. Deși la 28 mai 2003 s-au depus în dosarul primei instanțe declarațiile martorelor date la 16 mai 2003 în Portugalia, Tribunalul Arad, la termenul de judecată din 19 iunie 2003, audiind nemijlocit martorele, nu a cerut relații suplimentare acestora cu privire la motivele care le-au determinat să revină asupra celor declarate anterior.

În aceste condiții, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad s-a autosesizat la 26 iunie 2003 în Dosarul nr. 826/2003, privind mărturia mincinoasă a acestor martore și ancheta întreprinsă a evidențiat condițiile în care ele au declarat în instanță, toate afirmând că nu au fost în Portugalia în cursul anului 2003 și nu au dat nici o declarație în fața vreunui notar public din această țară. Contrafacerea declarațiilor martorelor a reieșit și din depozițiile lor, în sensul că în luna iunie 2003 au fost contactate de fratele inculpatului, L., acesta punându-le în vedere să revină din Germania pentru a putea fi ascultate în instanță, tot el sugerându-le să declare că nu îl cunosc pe inculpat, nu au fost racolate și transportate spre a ajunge în Spania.

Biletele de călătorie dus-întors Germania-România le-au fost plătite de același L. Ca atare, instanța de apel a făcut o justă stabilire a situației de fapt și a vinovăției inculpatului, motiv pentru care recursul declarat, în baza dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va fi respins ca nefondat. II. Împotriva acestei decizii a declarat contestație în anulare condamnatul T.C.A. susținând că la data judecării recursului s-a aflat în spital și nu s-a putut prezenta și nici apăra la proces. Examinând contestația în anulare, sub aspectul admisibilității în principiu, în temeul art. 391 alin. (1) și (2) C. proc. pen., raportat la art. 386 și art. 388 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte constată că este inadmisibilă, pentru considerentele ce urmează: Potrivit art. 386 lit. b) C. proc.

pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștiința instanța despre această împiedicare. Potrivit dispozițiilor art. 388 alin. (1) din același cod, contestația în anulare pentru motivele arătate în art. 386 lit. a) – c) și e) poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării. În contestația în anulare nu se invocă, în realitate, cazul prevăzut în mod expres și limitativ de art. 386 lit. b), deoarece nu se arată că ar fi fost și în imposibilitate de a încunoștiința instanța despre împrejurarea că s-ar afla în spital.

Totodată, contestația nu a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 388 alin. (1) C. proc. pen., respectiv de 10 zile de la începerea executării, ci după mai mult de 4 ani de la data începerii executării. Cum pe de altă parte pentru considerentele existente deja expuse mai sus aceluiași contestator T.C.A. i-au mai fost respinse anterior contestații în anulare pronunțate cu același obiect și care au fost respinse prin deciziile secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție numerele 1351 din 10 ianuarie 2009 și 1899 din 22 noiembrie 2009 urmează a se constata și că prezenta contestație în anulare nu este îngăduită obiectiv de legea procesual penală fiind inadmisibilă, sens în care va fi respinsă ca atare în temeiul disp.

art. 391 alin. (1) C. proc. pen. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat T.C.A., împotriva Deciziei penale nr. 4832 din 28 septembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în Dosarul nr. 1813/1/2003. Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 23 septembrie 2009.