ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5478/2009

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 2582 din 16 iunie 2009 a

Curții de Apel București a fost admisă, în parte, acțiunea reclamantei D.A. în

contradictoriu cu Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, s-a constatat

refuzul nejustificat al pârâtului în soluționarea cererii reclamantei, privind

redobândirea cetățeniei române, a fost obligat pârâtul Ministerul Justiției să

analizeze cererea de redobândire a cetățeniei române formulată de reclamantă în

termen scurt, rezonabil și a fost respins capătul de cerere privind acordarea

daunelor morale ca neîntemeiat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

de fond a reținut că reclamanta a solicitat redobândirea cetățeniei române încă

din anul 2006, iar până la momentul introducerii acțiunii nu a primit nici un

răspuns.

Instanța de fond a constatat că termenul care

a trecut de la înregistrarea cererii de redobândire a cetățenie române nu poate

fi considerat rezonabil, iar lipsa răspunsului la cererile formulate este

nejustificat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, criticând soluția pronunțată

ca netemeinică și nelegală.

Recurentul a arătat că în mod greșit instanța

de fond a soluționat cauza fără a da posibilitatea autorității să facă apărări

în cauză, cu atât mai mult cu cât a solicitat amânarea cauzei pentru a obține

relații de la D.C., instituție care are sediul separat de Ministerul Justiției

și Libertăților Cetățenești.

Recurentul a criticat hotărârea instanței de

fond și pentru considerentul că respingându-se cererea de amânare formulată, nu

s-a amânat pronunțarea, pentru a se da posibilitatea depunerii de concluzii

scrise. Pentru aceste considerente, recurentul a solicitat admiterea recursului

și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantului

ca neîntemeiată.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată,

se arată că Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești nu este în culpă

întrucât cererea reclamantei a fost soluționată înainte de sesizarea instanței

de judecată, situație ce impune respingerea acestor pretenții.

Înalta Curte de Casație si Justiție

sesizată cu soluționarea recursului declarat,

în temeiul dispozițiilor art. 299 raportate la art. 4 pct. 1 C. proc. civ.,

analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat, ca

nefondat, pentru considerentele ce urmează:

În conformitate cu dispozițiile art. 12 alin.

(2) din Legea nr. 21/1991, cetățenii moldoveni de naționalitate română pot

depune

cererile de redobândire a cetățeniei

române împreună cu actele aferente, la

misiunile

diplomatice sau la oficiile consulare ale României în străinătate,

în condițiile în care au reședința sau domiciliul

în străinătate,

Înalta Curte a constatat că reclamanta s-a

adresat în mai multe rânduri pârâtului, manifestându-și stăruința în redobândirea

cetățeniei române, însă cererea sa înregistrată la Ministerul Justiției a rămas

fără soluționare efectivă, împrejurare care este de natură a-o afecta pe

aceasta în soluționarea într-un termen rezonabil a cererilor sale, raportat la

prevederile art. l din Legea nr. 554/2004.

În

alta Curte reține că în jurisprudență constantă a C.E.D.O. se constată

că prin Convenție se apără drepturi concrete și efective, iar orice ingerință

în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menținerii unui just

echilibru între cerințele interesului general al

comunității și imperativele

apărării drepturilor fundamentale ale

individului. Acest echilibru ce

trebuie

protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială

și

exorbitantă.

Or, din această perspectivă Înalta Curte

reține că nesoluționarea cererii intimatei-reclamante, indiferent de motivația

autorității recurente ar echivala cu o vătămare a acesteia în dreptul consacrat

de lege, privind posibilitatea redobândirii cetățeniei române.

Principiul legalității înseamnă, înainte de

toate, existența unor norme de drept intern, suficient de accesibile și

previzibile, or în cauza de față Legea nr. 21/1991 a stabilit procedura ce

trebuie urmată în cazul cererilor de redobândire a cetățeniei române.

Înalta Curte constată că întotdeauna durata

rezonabilă a unei

proceduri se apreciază în

funcție de circumstanțele cauzei,

așa

cum a

reținut în jurisprudență sa C.E.D.O., luând în considerare

criteriile consacrate de jurisprudentă, în special complexitatea cauzei,

comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza

litigiului pentru persoana interesată.

În opinia Înaltei Curți litigiul născut între

reclamantă și autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate deosebită, iar

nesoluționarea cererii adresate instituție pârâte este de natură a crea o

vătămare a reclamantei într-un drept prevăzut de lege, drept la care acesta

privește cu speranță legitimă.

Înalta Curte are în vedere, la stabilirea

caracterului rezonabil al perioadei de soluționare a cererii, stadiul în care

se află la acest moment cererea reclamantei.

Or, instituția

recurentă a fost în culpă pentru nesoluționarea până

la acea dată a cererii reclamantei și trebuia să-și

ia toate diligentele

pentru a verifica

stadiul cererii intimatei-reclamante, căci nu poate fi

imputată

instanței soluționarea cu celeritate a

cererii, în condițiile în care vătămarea a fost dovedită.

Orice amânare în soluționarea cererii

reclamantei ar fi însemnat depășirea termenului rezonabil avut în vedere de

dispozițiile art. 6 din C.E.D.O.

De asemenea, Înalta Curte are în vedere

faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se subsumează

dreptului suveran al statului de a analiza fiecare speță în ritmul și potrivit

precauțiilor pe care le consideră necesare, însă acest drept suveran nu poate

determina o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute în

ordinea juridică a statului, precum și în actele internaționale.

În ceea ce privește motivul de recurs

referitor la obligarea Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești la

plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, Înalta Curte retine

următoarele.

În conformitate cu dispozițiile art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade

în pretenții.

Având ca fundament aceste dispoziții legale

s-a admis ideea că la baza răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată

stă culpa procesuală a părții.

Or, instituția recurentă a fost în culpă

pentru nesoluționarea cererii până la data introducerii acțiunii reclamantei.

Culpa procesuală a pârâtului rezultă implicit

din soluția dată, întrucât în plata cheltuielilor judiciare intră atât

cheltuielile făcute anterior introducerii cererii de chemare în judecată, care

se află în strânsă legătură cu judecata, cât și cheltuielile făcute în timpul

judecății, neputându-se transfera vinovăția pârâtului, care a constat în

nerezolvarea cererii reclamantei într-un termen rezonabil.

Având în vedere aceste considerente, în

temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul

Justiției și Libertăților Cetățenești împotriva sentinței nr. 2582 din 16 iunie

2009 a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2

decembrie 2009.