ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5478/2009

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 2582 din 16 iunie 2009 a Curții de Apel București a fost admisă, în parte, acțiunea reclamantei D.A. în contradictoriu cu Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, s-a constatat refuzul nejustificat al pârâtului în soluționarea cererii reclamantei, privind redobândirea cetățeniei române, a fost obligat pârâtul Ministerul Justiției să analizeze cererea de redobândire a cetățeniei române formulată de reclamantă în termen scurt, rezonabil și a fost respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale ca neîntemeiat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamanta a solicitat redobândirea cetățeniei române încă din anul 2006, iar până la momentul introducerii acțiunii nu a primit nici un răspuns.

Instanța de fond a constatat că termenul care a trecut de la înregistrarea cererii de redobândire a cetățenie române nu poate fi considerat rezonabil, iar lipsa răspunsului la cererile formulate este nejustificat. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, criticând soluția pronunțată ca netemeinică și nelegală. Recurentul a arătat că în mod greșit instanța de fond a soluționat cauza fără a da posibilitatea autorității să facă apărări în cauză, cu atât mai mult cu cât a solicitat amânarea cauzei pentru a obține relații de la D.C., instituție care are sediul separat de Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești. Recurentul a criticat hotărârea instanței de fond și pentru considerentul că respingându-se cererea de amânare formulată, nu s-a amânat pronunțarea, pentru a se da posibilitatea depunerii de concluzii scrise.

Pentru aceste considerente, recurentul a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca neîntemeiată. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, se arată că Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești nu este în culpă întrucât cererea reclamantei a fost soluționată înainte de sesizarea instanței de judecată, situație ce impune respingerea acestor pretenții. Înalta Curte de Casație si Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 299 raportate la art. 4 pct. 1 C. proc.

civ., analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează: În conformitate cu dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, cetățenii moldoveni de naționalitate română pot depune cererile de redobândire a cetățeniei române împreună cu actele aferente, la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României în străinătate, în condițiile în care au reședința sau domiciliul în străinătate, Înalta Curte a constatat că reclamanta s-a adresat în mai multe rânduri pârâtului, manifestându-și stăruința în redobândirea cetățeniei române, însă cererea sa înregistrată la Ministerul Justiției a rămas fără soluționare efectivă, împrejurare care este de natură a-o afecta pe aceasta în soluționarea într-un termen rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. l din Legea nr. 554/2004.

În alta Curte reține că în jurisprudență constantă a C.E.D.O. se constată că prin Convenție se apără drepturi concrete și efective, iar orice ingerință în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menținerii unui just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială și exorbitantă. Or, din această perspectivă Înalta Curte reține că nesoluționarea cererii intimatei-reclamante, indiferent de motivația autorității recurente ar echivala cu o vătămare a acesteia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea redobândirii cetățeniei române.

Principiul legalității înseamnă, înainte de toate, existența unor norme de drept intern, suficient de accesibile și previzibile, or în cauza de față Legea nr. 21/1991 a stabilit procedura ce trebuie urmată în cazul cererilor de redobândire a cetățeniei române. Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei, așa cum a reținut în jurisprudență sa C.E.D.O., luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudentă, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana interesată. În opinia Înaltei Curți litigiul născut între reclamantă și autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate deosebită, iar nesoluționarea cererii adresate instituție pârâte este de natură a crea o vătămare a reclamantei într-un drept prevăzut de lege, drept la care acesta privește cu speranță legitimă.

Înalta Curte are în vedere, la stabilirea caracterului rezonabil al perioadei de soluționare a cererii, stadiul în care se află la acest moment cererea reclamantei. Or, instituția recurentă a fost în culpă pentru nesoluționarea până la acea dată a cererii reclamantei și trebuia să-și ia toate diligentele pentru a verifica stadiul cererii intimatei-reclamante, căci nu poate fi imputată instanței soluționarea cu celeritate a cererii, în condițiile în care vătămarea a fost dovedită. Orice amânare în soluționarea cererii reclamantei ar fi însemnat depășirea termenului rezonabil avut în vedere de dispozițiile art. 6 din C.E.D.O.

De asemenea, Înalta Curte are în vedere faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare speță în ritmul și potrivit precauțiilor pe care le consideră necesare, însă acest drept suveran nu poate determina o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute în ordinea juridică a statului, precum și în actele internaționale. În ceea ce privește motivul de recurs referitor la obligarea Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, Înalta Curte retine următoarele. În conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade în pretenții.

Având ca fundament aceste dispoziții legale s-a admis ideea că la baza răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții. Or, instituția recurentă a fost în culpă pentru nesoluționarea cererii până la data introducerii acțiunii reclamantei. Culpa procesuală a pârâtului rezultă implicit din soluția dată, întrucât în plata cheltuielilor judiciare intră atât cheltuielile făcute anterior introducerii cererii de chemare în judecată, care se află în strânsă legătură cu judecata, cât și cheltuielile făcute în timpul judecății, neputându-se transfera vinovăția pârâtului, care a constat în nerezolvarea cererii reclamantei într-un termen rezonabil. Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești împotriva sentinței nr. 2582 din 16 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2009.