ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 699/2010

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 130/P din

23 octombrie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze

penale cu minori și de familie, în baza art. 278

1

alin. (8) lit. a) C.

proc. pen., modificat, a respins plângerea penală formulată de petiționarul D.U.M.P.

împotriva rezoluției nr. 697/P/2008 din data de 9 februarie 2009 și a

rezoluției nr. 51/II/2/2009 din data de 13 martie 2009, emise de Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel Constanța ca nefondat, menținând rezoluția, atacată.

Pentru a se

pronunța astfel, prima instanță a reținut, în esență, că petiționarul D.U.M.P. a

depus un denunț înregistrat la Parchetul de pe lângă Tribunalul București pentru

efectuarea de cercetări față de intimații J.B.R. și D.V. pentru comiterea

infracțiunii prev. de art. 215 C. pen., întrucât primul dintre aceștia, în calitate

de reprezentant al firmei britanice R., în complicitate cu intimatul D.V.,

avocat în Baroul Tulcea a procedat, începând cu anul 2005 să „translateze”

partea procesuală către o firmă „fantomă”, R. Tulcea cu ocazia recuperării creditului

de 508.660,54 DOLARI SUA și 26067,32 £ sterline în procesul de faliment

al Companiei române de pescuit oceanic C.R.P.O. Tulcea, aflat pe rolul Tribunalului

Buzău.

Prin rezoluția nr.

697/P din 09 februarie 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța a

dispus în temeiul art. 228 alin. (6) rap. la art. 10 lit. b) C. proc. pen., neînceperea

urmăririi penale față de intimații J.B.R. sub aspectul infracțiunilor prev. de art.

215 C. pen. alin. (5) C. pen., art. 23 din Legea nr. 656/2002 și D.V. sub

aspectul infracțiunilor prev. de art. 26 rap. la art. 215 alin. (5) C. pen., art.

23 din Legea nr. 656/2002, reținându-se că în cauză nu au rezultat elemente de

săvârșire a infracțiunii de înșelăciune și neexistând infracțiunea premisă, nu

se poate vorbi nici de infracțiunea de spălare de bani.

În ceea ce-l

privește pe avocatul D.V., s-a reținut că acestuia i-a revenit doar rolul de

a-l reprezenta pe cetățeanul străin în proces, fără a rezulta săvârșirea

vreunei fapte penale.

Prin rezoluția nr.

51/II/2/2009 din 13 martie 2009, s-a respins plângerea formulată de petiționar

conform art. 278 C. proc. pen. împotriva rezoluției nr. 697/P din 09 februarie

2009, ca neîntemeiată.

S-a mai reținut

de instanța de fond că din probatoriul administrat nu a rezultat caracterul

penal al activităților desfășurate de cei 2 intimați, nu s-a dovedit vreo

intenție de inducere în eroare a statului român sau a vreunei persoane fizice,

respectiv a unor tranzacții suspecte, situație în care acțiunile acestora nu se

circumscriu conținutului infracțiunilor prev. de art. 215 alin. (5) C. pen. sau

art. 23 din Legea nr. 656/2002.

Împotriva

sus-menționatei sentințe a declarat recurs petiționarul, fără a-l motiva în

scris și fără a se prezenta în instanță pentru a-l susține.

Recursul este

nefondat.

Analizând

hotărârea atacată, Curtea apreciază că instanța de fond a analizat în mod

riguros plângerea, iar prin coroborarea întregului material probator aflat la

dosarul cauzei, se constată că soluția pronunțată este legală și temeinică, fără

a se fi dovedit în nici un fel săvârșirea vreunei fapte penale de către

intimați.

De asemenea, se

constată că motivele invocate inițial în plângerea adresată parchetului au fost

avute în vedere și analizate în fazele procesuale anterioare.

Totodată,

potrivit dispozițiilor art. 62 C. proc. pen. „în vederea aflării adevărului,

organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească

cauza sub toate aspectele, pe bază de probe.”

În aceeași

ordine de idei, dispozițiile art. 63 C. proc. pen., arată că „probele nu au

valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de

urmărire penală sau de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor

administrate, în scopul aflării adevărului”.

Simpla nemulțumire

a petiționarului față de soluția adoptată într-o cauză nu poate conduce la

concluzia întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunilor pe care acesta

le-a indicat în plângerea sa.

De altfel, petiționarul

a avut posibilitatea formulării cererilor și apărărilor pe care le-a apreciat a

fi necesare, în fața instanțelor de judecată, în căile de atac prevăzute de

lege, lucru de care, acesta a și uzat, fiindu-i astfel respectate toate

drepturile procesuale.

Posibilitatea

formulării unor plângeri potrivit disp. art. 278

1

C. proc. pen., reprezintă

un drept procedural al petiționarului, însă acesta nu echivalează cu

exercitarea unui control asupra legalității și temeiniciei soluțiilor pronunțate

și nici nu poate conduce la reformarea soluțiilor.

În aceste

condiții, față de împrejurarea că petiționarul a declarat recurs fără a-l

motiva în scris și fără a se prezenta în instanță pentru a-l susține, examinând

sentința atacată din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, Înalta

Curte constată că aceasta este temeinică și legală, soluția de neîncepere a urmăririi

penale față de intimați, confirmată cu justificat temei de prima instanță,

fiind în totalitate corectă din moment ce nu au putut fi identificate elemente

ale infracțiunilor reclamate.

Față de cele

arătate, cum din examinarea în ansamblu, a sentinței recurate, nu se constată ca

aceasta să fie supusă vreunui motiv de casare susceptibil de a fi invocat din

oficiu, urmează ca, în conformitate cu disp. art. 385

15

pct. 1 lit. b)

C. proc. pen., a se respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționar, cu

obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat și către

intimatul D.V., conform dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petiționarul D.U.M.P. împotriva sentinței penale nr. 130/P din 23

octombrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale

cu minori și de familie.

Obligă recurentul petiționar

la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat precum și la suma de

547 lei cheltuieli judiciare către intimatul D.V.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință

publică, azi 23 februarie 2010.