ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 545/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată, la data de 1 august 2003, O.E.F. a chemat în judecată pe pârâta P.C. Popești pentru a fi obligată să-i restituie în natură terenul intravilan de 5000 m.p. și construcția situată pe acesta, bunuri aflate în comuna Popești , județul Argeș. În motivarea cererii, reclamanta a învederat că, uzând de prevederile Legii nr. 10/2001, a solicitat pârâtei restituirea bunurilor menționate în natură și că prin adeverințele nr. 584/2002, 934/2002 și 11/2003 P.C. Popești i-a respins solicitarea în conformitate cu prevederile art. 8 din Legea nr. 10/2001. A mai solicitat reclamanta ca, în contradictoriu cu aceeași pârâtă, să se dispună anularea procesului-verbal de punere în posesie nr. 15/2002 emis pentru teren în temeiul Legii nr. 18/1991.

La 22 martie 2005, reclamanta a precizat că până la data menționată, pârâta nu a soluționat notificarea sa, motiv pentru care a solicitat ca pârâta să fie obligată să emită dispoziție de restituire în natură a imobilelor solicitate. Ulterior, urmare a emiterii dispoziției nr. 32/2005 de către P.C. Popești, reclamanta a înțeles să-și modifice cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, sens în care a invocat excepția nulității absolute a actului menționat și, pe fondul pricinii, anularea dispoziției întrucât consideră că a dovedit atât calitatea de persoană îndreptățită la restituire, cât și existența bunurilor pretinse, care sunt libere în sensul legii, putând fi restituite în natură.

Prin sentința nr. 51 din 3 mai 2005, Tribunalul Argeș, secția civilă, a respins excepția nulității dispoziției primarului invocată în cauză și a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamanta O.E.F. în contradictoriu cu pârâta P.C. Popești. Prima instanță a reținut, în esență, că imobilul „moară” este deținut de SC C.B.C. SRL, căruia reclamanta trebuia să-i adreseze notificare pentru restituirea bunului, iar pentru teren, au fost invocate dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, întrucât pentru acest bun reclamantei i-a fost validat dreptul de proprietate potrivit Legii nr. 18/1991, fiindu-i emis și procesul-verbal de punere în posesie nr. 15/2002. Împotriva susmenționatei hotărâri, au declarat apel reclamanta O.E.F.

și numitul O.G., declarația de apel fiind semnată doar de reclamanta O.E.F. La termenul de dezbateri din 3 aprilie 2008, instanța de apel, constatând decesul apelantului O.G., a dispus în temeiul art. 243 pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecării pricinii, refuzând apoi repunerea cauzei pe rol, astfel cum s-a dispus prin încheierea din 30 aprilie 2009, justificat de neindicarea moștenitorilor apelantului decedat. Împotriva acestei ultime hotărâri, reclamanta O.E. F. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, întrucât deși părțile au lipsit și nici nu au solicitat judecata cauzei în lipsă, instanța nu a făcut aplicațiunea art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ., ci a art. 243 C. proc. civ., deși persoana decedată - soțul său nu a figurat ca parte la judecata în primă instanță și nu putea să dobândească astfel nici calitatea de apelant. Recursul este fondat. Potrivit art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., „judecata pricinilor se suspendă de drept prin moartea uneia din părți, afară de cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a moștenitorilor”. Suspendarea de drept a judecății prin moartea unei părți se întemeiază pe principiul asigurării dreptului la apărare al părții care, datorită împrejurării intervenite, nu mai poate participa la dezbatere. Textul vorbește de părți, adică persoanele indicate de art. 41 C. proc.

civ., ce poartă denumirea în fața primei instanțe de reclamant sau pârât, persoane în raport cu care hotărârea judecătorească își produce efectele specifice. Față de terți hotărârea este un res inter alios judecata, ea nu-i poate favoriza, dar nici nu-i poate prejudicia. Această constatare impune afirmarea principiului potrivit căruia subiecte ale apelului pot deveni numai părțile din proces și între care s-a declanșat litigiul în fața primei instanțe. Or, în speță, cum cu temei se susține, judecata pricinii la primă instanță s-a purtat între reclamantă, care a invocat un drept propriu decurgând din succesiunea antecesorului său și pârâta primăria în calitate de unitate deținătoare.

Simpla împrejurare că alăturat reclamantei, în declarația de apel, figurează și soțul acesteia, care nu este semnatarul actului desesizare și nu a figurat ca parte în litigiu, în sens procesual, nu-i poate conferi acestuia calitatea de apelant, motiv pentru care decesul său nu poate avea consecințele legale menționate, decât cu riscul încălcării acelorași dispoziții legale. Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantei va fi admis cu consecința casării încheierii și trimiterii cauzei aceleiași instanțe pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta O.E.F. împotriva încheierii pronunțată în data de 30 aprilie 2009 de Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Casează încheierea pronunțată, în data de 30 aprilie 2009, de Curtea de Apel Pitești, secția civilă pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Trimite cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2011.