ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2857/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1383 din 15 octombrie 2009, Tribunalul Sibiu, secția comercială și de contencios administrativ, a respins acțiunea formulată de reclamanta C.C.T. SC împotriva pârâtelor Uniunea Județeană a Cooperației de Consum și C.C.T. SC Racovița prin care s-a solicitat instanței să se stabilească legătura dintre imobilul înscris în CF Porcești, dobândit de Cooperativa P. conform încheierii CF, situat în Turnu Roșu, bun constituind parte din patrimoniul Cooperativei de Consum.

În considerentele sentinței, instanța de fond a reținut că pentru a se constata că în patrimoniul reclamantei este inclus și bunul ce face obiectul acțiunii este necesar a se dovedi că a fost inclus în activul patrimonial preluat prin fuziune de reclamantă, în temeiul deciziei nr. 90 din 30 august 1993 a F. Sibiu, conform încheierii judecătorului delegat nr. 745 din 6 februarie 1996. S-a constatat că documentele privind evidențierea în contabilitate a patrimoniului bunurilor folosite de reclamantă nu pot ca – prin metoda tehnicii contabile – să facă dovada preluării, prin fuziuni succesive, a acestui imobil în patrimoniul reclamantei. De asemenea, instanța a considerat că, pe baza unei acțiuni în constatare, întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc.

civ. nu se poate stabili continuitatea patrimonială a reclamantei cu privire la acest bun imobil, legiuitorul dând preferință realizării dreptului. Apelul formulat de reclamantă împotriva sentinței a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 6 din 27 ianuarie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut particularitatea acțiunii întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., respectiv caracterul subsidiar al acesteia atunci când poate fi promovată o cerere în realizarea dreptului pretins așa cum este cea din prezenta cauză.

S-a apreciat că nu este fondată critica prin care s-a susținut că prima instanță nu a pus în discuția părților excepția inadmisibilității, în condițiile în care instanța s-a pronunțat exact față de temeiul de drept invocat, care în conținutul său cuprinde cerințele ce trebuiesc a fi îndeplinite pentru ca o astfel de acțiune să fie admisibilă, fiind excesive susținerile potrivit cărora partea ar fi fost împiedicată în a avea un proces echitabil. De asemenea, instanța a mai avut în vedere că însăși reclamanta – prin acțiunea introductivă – a indicat existența posibilității formulării unei cereri în realizarea dreptului și că, reclamanta beneficiază – în condițiile Legii nr. 1/2005, privind organizarea și funcționarea cooperației – de modalități specifice de reglementare a situației patrimoniale în cazul fuziunii ori absorbției.

Împotriva deciziei, reclamanta C.C.T. SC a declarat recurs prin care a invocat nelegalitatea acesteia în raport de prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Recurenta susține că, raportat la principiile fundamentale ale procesului echitabil, instanța fondului avea obligația de a pune în discuția părților excepția pe care și-a întemeiat respingerea acțiunii, iar în condițiile în care nu a procedat astfel au fost încălcate prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. cu consecința nesocotirii principiului egalității părților și a dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O. Consideră că punerea excepției inadmisibilității acțiunii în discuția părților i-ar fi dat posibilitatea invocării unor motive de ordin substanțial ce ar fi invalidat excepția, respectiv faptul că potrivit Legii nr. 7/1996 – înscrierile de carte funciare nu mai au caracter constitutiv de drepturi și că acțiunea în rectificarea cărții funciare nu este de competența instanței comerciale.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Conform prevederilor art. 111 C. proc. civ., partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept, cererea neputând fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului. Din conținutul prevederilor menționate rezultă că pentru exercitarea acțiunii în constatare trebuiesc a fi îndeplinite, cumulativ, mai multe condiții și anume: partea să nu poată cere realizarea dreptului, să fie justificat un interes, iar prin acțiune să nu se urmărească constatarea existenței sau inexistenței unei stări de fapt. De asemenea, din ansamblul condițiilor impuse de text se desprinde principiul subsidiarității acțiunii în constatare, în raport cu acțiunea în realizare, cu toate consecințele ce decurg din regimul juridic distinct al celor două acțiuni.

În atare situație, în care instanța a fost sesizată cu soluționarea unei acțiuni în constatare, ea avea îndatorirea de a analiza toate condițiile impuse de art. 111 C. proc. civ. pentru admisibilitatea acțiunii, lucru pe care l-a și făcut, hotărârea fiind pronunțată în temeiul textului arătat, iar nu pe calea unei excepții. Constatând în mod corect că, în cauză nu este îndeplinită una din cerințele legii, partea având posibilitatea să ceară realizarea dreptului, nu se poate reține pretinsa încălcare a prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și nici a dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O. (această din urmă prevedere fiind invocată la modul generic). Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de reclamanta C.C.T. SC, împotriva deciziei Curții de Apel Alba Iulia nr. 6 din 27 ianuarie 2010, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 22 septembrie 2010.