ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2857/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1383 din 15 octombrie 2009,

Tribunalul Sibiu, secția comercială și de contencios

administrativ, a respins acțiunea formulată de reclamanta C.C.T. SC împotriva

pârâtelor Uniunea Județeană a Cooperației de Consum și C.C.T.

SC Racovița prin care s-a solicitat instanței să se

stabilească legătura dintre imobilul înscris în CF Porcești,

dobândit de Cooperativa P. conform încheierii CF, situat în Turnu Roșu,

bun constituind parte din patrimoniul Cooperativei de Consum.

În considerentele sentinței,

instanța de fond a reținut că pentru a se constata că în

patrimoniul reclamantei este inclus și bunul ce face obiectul

acțiunii este necesar a se dovedi că a fost inclus în activul

patrimonial preluat prin fuziune de reclamantă, în temeiul deciziei nr. 90

din 30 august 1993 a F. Sibiu, conform încheierii judecătorului delegat nr.

745 din 6 februarie 1996.

S-a constatat că documentele

privind evidențierea în contabilitate a patrimoniului bunurilor folosite

de reclamantă nu pot ca – prin metoda tehnicii contabile – să

facă dovada preluării, prin fuziuni succesive, a acestui imobil în

patrimoniul reclamantei.

De asemenea, instanța a

considerat că, pe baza unei acțiuni în constatare, întemeiată pe

dispozițiile art. 111 C. proc. civ. nu se poate stabili continuitatea patrimonială

a reclamantei cu privire la acest bun imobil, legiuitorul dând

preferință realizării dreptului.

Apelul formulat de reclamantă

împotriva sentinței a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 6 din 27

ianuarie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut particularitatea acțiunii întemeiată pe

dispozițiile art. 111 C. proc. civ., respectiv caracterul subsidiar al

acesteia atunci când poate fi promovată o cerere în realizarea dreptului

pretins așa cum este cea din prezenta cauză.

S-a apreciat că nu este

fondată critica prin care s-a susținut că prima

instanță nu a pus în discuția părților excepția

inadmisibilității, în condițiile în care instanța s-a

pronunțat exact față de temeiul de drept invocat, care în

conținutul său cuprinde cerințele ce trebuiesc a fi îndeplinite

pentru ca o astfel de acțiune să fie admisibilă, fiind excesive

susținerile potrivit cărora partea ar fi fost împiedicată în a

avea un proces echitabil.

De asemenea, instanța a mai

avut în vedere că însăși reclamanta – prin acțiunea

introductivă – a indicat existența posibilității

formulării unei cereri în realizarea dreptului și că, reclamanta

beneficiază – în condițiile Legii nr. 1/2005, privind organizarea

și funcționarea cooperației – de modalități specifice

de reglementare a situației patrimoniale în cazul fuziunii ori

absorbției.

Împotriva deciziei, reclamanta C.C.T.

SC a declarat recurs prin care a invocat nelegalitatea acesteia în raport de

prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Recurenta susține că,

raportat la principiile fundamentale ale procesului echitabil, instanța

fondului avea obligația de a pune în discuția părților

excepția pe care și-a întemeiat respingerea acțiunii, iar în

condițiile în care nu a procedat astfel au fost încălcate prevederile

art. 129 alin. (5) C. proc. civ. cu consecința nesocotirii principiului

egalității părților și a dispozițiilor art. 6 din

C.E.D.O.

Consideră că punerea

excepției inadmisibilității acțiunii în discuția

părților i-ar fi dat posibilitatea invocării unor motive de

ordin substanțial ce ar fi invalidat excepția, respectiv faptul

că potrivit Legii nr. 7/1996 – înscrierile de carte funciare nu mai au

caracter constitutiv de drepturi și că acțiunea în rectificarea

cărții funciare nu este de competența instanței comerciale.

Recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

Conform prevederilor art. 111 C.

proc. civ., partea care are interes poate să facă cerere pentru

constatarea existenței sau neexistenței unui drept, cererea neputând

fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

Din conținutul prevederilor

menționate rezultă că pentru exercitarea acțiunii în

constatare trebuiesc a fi îndeplinite, cumulativ, mai multe condiții

și anume: partea să nu poată cere realizarea dreptului, să

fie justificat un interes, iar prin acțiune să nu se

urmărească constatarea existenței sau inexistenței unei

stări de fapt.

De asemenea, din ansamblul

condițiilor impuse de text se desprinde principiul

subsidiarității acțiunii în constatare, în raport cu

acțiunea în realizare, cu toate consecințele ce decurg din regimul

juridic distinct al celor două acțiuni.

În atare situație, în care

instanța a fost sesizată cu soluționarea unei acțiuni în

constatare, ea avea îndatorirea de a analiza toate condițiile impuse de art.

111 C. proc. civ. pentru admisibilitatea acțiunii, lucru pe care l-a

și făcut, hotărârea fiind pronunțată în temeiul

textului arătat, iar nu pe calea unei excepții.

Constatând în mod corect că, în

cauză nu este îndeplinită una din cerințele legii, partea având

posibilitatea să ceară realizarea dreptului, nu se poate reține

pretinsa încălcare a prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și

nici a dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O. (această din urmă

prevedere fiind invocată la modul generic).

Pentru considerentele expuse, Înalta

Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă împotriva

deciziei conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de

reclamanta C.C.T. SC, împotriva deciziei Curții de Apel Alba Iulia nr. 6

din 27 ianuarie 2010, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi, 22 septembrie 2010.