ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1871/2010

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 26 aprilie 2010, Curtea de Apel

Brașov, secția penală, în baza art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992,

republicată, a respins ca inadmisibilă, cererea formulată de inculpatul M.A.,

prin apărători, de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor:

- art. 145

1

C.

proc. pen., art. 145 C. proc. pen., art. 141 alin. (1) C. proc. pen., în raport

cu prevederile art. 16, art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (2), art. 53 din

Constituția României și art. 20 alin. (2) din Constituția României, raportat la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și

ale art. 2 pct. 1 din Protocolul nr. 7 adițional la această Convenție;

- O.U.G. nr. 134/2005 în

raport de prevederile art. 115 alin. (6) și 132 alin. (1) din Constituția

României;

- art. 91

1

C.

proc. pen. in raport cu prevederile art. 28 din Constituția României raportat

la art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, ale art. 53 și art. 21 alin. (3) din Constituția României

coroborat cu art. 6 din aceeași convenție.

Pentru a dispune în acest

sens, curtea de apel a reținut următoarele:

Inculpatul M.A., prin

apărător, a formulat o cerere de trimitere a dosarului la Curtea

Constituțională, cerere având ca obiect excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor:

- art. 145

1

C. proc.

pen., art. 145 C. proc. pen., art. 141 alin. (1) C. proc. pen., în raport cu

prevederile art. 16, art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (2), art. 53 din

Constituția României și art. 20 alin. (2) din Constituția României raportat la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și

ale art. 2 pct. 1 din Protocolul nr. 7 adițional la această convenție;

- O.U.G. nr. 134/2005 în

raport cu prevederile art. 115 alin. (6) și art. 132 alin. (1) din Constituția

României;

- art. 91

1

C. proc.

pen. în raport cu prevederile art. 28 din Constituția României raportat la art.

8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, ale art. 53 și art. 21 alin. (3) din Constituția României

coroborat cu art. 6 din aceeași convenție.

Curtea de apel a apreciat,

în prealabil, că:

- excepția de

neconstituționalitate reprezintă un incident apărui în cadrul unui litigiu, iar

invocarea acesteia impune justificarea unui interes de la care se va raporta

judecătorul pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul

care face obiceiul dedus judecății;

- decizia Curții

Constituționale în soluționarea excepției ar trebui să fie de natură a produce

un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul penal, implicând

necesitatea unei legături directe dintre norma contestată și soluționarea

procesului penal, iar pe de altă parte, rolul pe care îl va reprezenta

hotărârea Curții Constituționale va trebui să aibă efecte materiale asupra

conținutului hotărârii judecătorului care va dispune asupra fondului, asupra

acuzației aduse inculpatului;

- o altă condiție necesară

și obligatorie este aceea a relevanței excepției invocate, prin numeroase

decizii Curtea Constituțională statuând că excepția de neconstituționalitate poate

viza numai acele dispoziții legale de care depinde judecarea cauzei;

- o ultimă condiție ce se

desprinde din întreaga reglementare, solicită inexistența unei decizii

anterioare a Curții Constituționale prin care să se fi constatat

neconstituționalitatea actului normativ, în integralitate sau în parte.

Parcurgând motivele invocate

de inculpat, prin apărători, Curtea de Apel Brașov a apreciat că excepția de neconstituționalitate

invocată nu îndeplinește cerința de admisibilitate privitoare la legătura cu

soluționarea cauzei, pentru niciuna din dispozițiile legale criticate.

Astfel, în ceea ce privește

critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145

1

C. proc. pen.,

art. 145 C. proc. pen. art. 141 alin. (1) C. proc. pen., în raport cu

prevederile art. 16, art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (2), art. 53 din

Constituția României și art. 20 alin. (2) din Constituția României raportat la Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 2

pct. 1 din Protocolul nr. 7 adițional la aceasta convenție, curtea de apel a

constatat că toate criticile aduse vizează o lipsă, un gol de legiferare -

lipsa unei durate în timp a măsurii preventive, a imposibilității de exercitare

a căii de atac a recursului în situația respingerii cererii de revocare a unei

astfel de măsuri, lipsa unei proceduri de prelungire sau menținere a acestei măsuri

preventive și în faza judecății - care nu intră în sfera de competență a

contenciosului de constituționalitate deoarece, potrivit art. 2 alin. (3) din

Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță „numai asupra

constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea

modifica sau completa prevederile supuse controlului”.

Referitor la

neconstituționalitatea O.U.G. nr. 134/2005, în raport cu prevederile art. 115 alin.

(6) și 132 alin. (1) din Constituția României, din parcurgerea motivării expuse

de inculpat, prin apărător, curtea de apel a constatat că excepția vizează

neconstituționalitatea întregului act normativ, deși în cuprinsul memoriului cu

motivarea excepției se arată, mai întâi, că sunt aduse critici de

neconstituționalitate întregii ordonanțe, iar apoi a anumitor articole din

aceasta - art. 1 alin. (1) și (3), art. 4 alin. (1).

Din întreaga motivare a

excepției, curtea de apel a reținut că autorul acesteia si-a fundamentat

criticile pe motive referitoare la principiul separației puterilor în stat, la

efectele deciziilor Curții Constituționale, la domeniile în care nu pot fi

adoptate ordonanțe de urgență și autonomia/personalitatea juridică acordată D.N.A.,

argumentând că toate acestea vizează încălcarea unor dispoziții legale de care

depinde judecarea cauzei pe fond.

În primul rând, constată

curtea de apel, O.U.G. nr. 134/2005 a fost aprobată prin Legea nr. 54/2006,

astfel încât critica rămâne fără obiect, actul normativ criticat a devenit, ca

efect al aprobării, act cu caracter de lege. În al doilea rând, în ceea ce

privește autonomia D.N.A., ce are personalitate juridică proprie, curtea de

apel a reținut că, pe de o parte, nu are legătură cu soluționarea fondului

cauzei faptul că D.N.A. are personalitate juridică și este o structură autonomă

în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar pe

de altă parte, nu intră în atribuțiile controlului de constituționalitate

modalitatea de a legifera relativ la modalitatea de înființare și organizare a unor

structuri specializate într-un anumit domeniu, legiuitorului fiindu-i conferită

libertatea unei astfel de reglementări. Ceea ce interesează în soluționarea

prezentei cauze este faptul dacă au fost respectate drepturile pe care

Constituția, legile interne și actele internaționale, care fac parte din

dreptul intern conform Constituției, le conferă inculpatului, cât și regulile

de procedură urmate de către procuror, niciuna dintre criticile formulate

neconturând ideea că ar avea legătură cu soluționarea cauzei relativ la cele

invocate în susținerea acesteia, și anume principiul legalității, imparțialității

și controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției.

Cu privire la criticile de

neconstituționalitate a art. 91

1

C. proc. pen. în raport cu

prevederile art. 28 din Constituția Romanici raportat la art. 8 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 53

și art. 21 alin. (3) din Constituția României coroborat cu art. 6 din aceeași

convenție, curtea de apel a constatat că ceea ce se invocă pe calea acestei

excepții reprezintă modul de aplicare de către organele judiciare a

dispozițiilor legale criticate, aspecte care nu constituie o problemă de

constituționalitate, Curtea Constituțională neputând să cenzureze libertatea ce

este conferită legiuitorului de a reglementa în acest domeniu și nici modalitatea

de punere în aplicare a acestor dispoziții legale.

Împotriva încheierii,

inculpatul M.A. a declarat prezentul recurs, motivele fiind menționate în

partea introductivă a deciziei.

Recursul va fi respins ca

nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Raportat la excepțiile

invocate, Înalta Curte constată că este corectă observația curții de apel în

sensul că nu se invocă aspecte propriu-zise de neconstituționalitate. Or,

Curtea Constituțională a statuat constant că instanțele de drept comun

instituie un prim filtru privind selectarea cauzelor ce trebuie trimise Curții

Constituționale.

În realitate, apărarea nu a

invocat contradictorialități cu textele Constituției României, ci a solicitat

trimiterea dosarului în vederea completării sau modificării textelor de lege

ori interpretării acestora și modului aplicării legii, criticându-se, de

asemenea, și mecanismul elaborării și adoptării actelor normative, în

condițiile în care Curtea Constituțională, în mod constant, prin deciziile

pronunțate și publicate în M. Of. al României, a stabilit că îi este exclusă o

astfel de competență, competență care revine, în exclusivitate, legislativului

ori instanțelor de drept comun.

Simpla constatare că,

potrivit art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, pentru admisibilitatea

unei cereri de sesizare instanța de judecată urmează să aprecieze dacă sunt

îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de legiuitor, respectiv: că

excepția de neconstituționalitate privește dispozițiile unei legi în vigoare;

că dispozițiile respective au legătură cu soluționarea cauzei; că nu au fost

declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții

Constituționale; că titularul cererii este parte în dosar; nu este suficientă

pentru justificarea trimiterii cauzei la Curtea Constituțională.

Curtea Constituțională a

arătat constant că nu i se poate solicita să dea interpretare textelor de lege

(această competență aparținând numai instanței care judecă cauza respectivă)

ori să modifice sau să completeze textul de lege (această competență revenind

puterii legiuitoare).

Față de cele reținute, Înalta

Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b)

din C.pr.pen., va respinge ca nefondat recursul.

Potrivit art. 192 alin. (2)

C.pr.pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul M.A. împotriva încheierii din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de câte 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de câte 150 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu,

se va avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 11 mai 2010.