ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1871/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 26 aprilie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția penală, în baza art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, a respins ca inadmisibilă, cererea formulată de inculpatul M.A., prin apărători, de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor: - art. 145 1 C. proc. pen., art. 145 C. proc. pen., art. 141 alin. (1) C. proc. pen., în raport cu prevederile art. 16, art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (2), art. 53 din Constituția României și art. 20 alin. (2) din Constituția României, raportat la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 2 pct. 1 din Protocolul nr. 7 adițional la această Convenție; - O.U.G.

nr. 134/2005 în raport de prevederile art. 115 alin. (6) și 132 alin. (1) din Constituția României; - art. 91 1 C. proc. pen. in raport cu prevederile art. 28 din Constituția României raportat la art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 53 și art. 21 alin. (3) din Constituția României coroborat cu art. 6 din aceeași convenție. Pentru a dispune în acest sens, curtea de apel a reținut următoarele: Inculpatul M.A., prin apărător, a formulat o cerere de trimitere a dosarului la Curtea Constituțională, cerere având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor: - art. 145 1 C. proc. pen., art. 145 C. proc. pen., art. 141 alin. (1) C. proc.

pen., în raport cu prevederile art. 16, art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (2), art. 53 din Constituția României și art. 20 alin. (2) din Constituția României raportat la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 2 pct. 1 din Protocolul nr. 7 adițional la această convenție; - O.U.G. nr. 134/2005 în raport cu prevederile art. 115 alin. (6) și art. 132 alin. (1) din Constituția României; - art. 91 1 C. proc. pen. în raport cu prevederile art. 28 din Constituția României raportat la art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 53 și art. 21 alin. (3) din Constituția României coroborat cu art. 6 din aceeași convenție.

Curtea de apel a apreciat, în prealabil, că: - excepția de neconstituționalitate reprezintă un incident apărui în cadrul unui litigiu, iar invocarea acesteia impune justificarea unui interes de la care se va raporta judecătorul pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul care face obiceiul dedus judecății; - decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției ar trebui să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul penal, implicând necesitatea unei legături directe dintre norma contestată și soluționarea procesului penal, iar pe de altă parte, rolul pe care îl va reprezenta hotărârea Curții Constituționale va trebui să aibă efecte materiale asupra conținutului hotărârii judecătorului care va dispune asupra fondului, asupra acuzației aduse inculpatului; - o altă condiție necesară și obligatorie este aceea a relevanței excepției invocate, prin numeroase decizii Curtea Constituțională statuând că excepția de neconstituționalitate poate viza numai acele dispoziții legale de care depinde judecarea cauzei; - o ultimă condiție ce se desprinde din întreaga reglementare, solicită inexistența unei decizii anterioare a Curții Constituționale prin care să se fi constatat neconstituționalitatea actului normativ, în integralitate sau în parte.

Parcurgând motivele invocate de inculpat, prin apărători, Curtea de Apel Brașov a apreciat că excepția de neconstituționalitate invocată nu îndeplinește cerința de admisibilitate privitoare la legătura cu soluționarea cauzei, pentru niciuna din dispozițiile legale criticate. Astfel, în ceea ce privește critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 1 C. proc. pen., art. 145 C. proc. pen. art. 141 alin. (1) C. proc.

pen., în raport cu prevederile art. 16, art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (2), art. 53 din Constituția României și art. 20 alin. (2) din Constituția României raportat la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 2 pct. 1 din Protocolul nr. 7 adițional la aceasta convenție, curtea de apel a constatat că toate criticile aduse vizează o lipsă, un gol de legiferare - lipsa unei durate în timp a măsurii preventive, a imposibilității de exercitare a căii de atac a recursului în situația respingerii cererii de revocare a unei astfel de măsuri, lipsa unei proceduri de prelungire sau menținere a acestei măsuri preventive și în faza judecății - care nu intră în sfera de competență a contenciosului de constituționalitate deoarece, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță „numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.

Referitor la neconstituționalitatea O.U.G. nr. 134/2005, în raport cu prevederile art. 115 alin. (6) și 132 alin. (1) din Constituția României, din parcurgerea motivării expuse de inculpat, prin apărător, curtea de apel a constatat că excepția vizează neconstituționalitatea întregului act normativ, deși în cuprinsul memoriului cu motivarea excepției se arată, mai întâi, că sunt aduse critici de neconstituționalitate întregii ordonanțe, iar apoi a anumitor articole din aceasta - art. 1 alin. (1) și (3), art. 4 alin. (1). Din întreaga motivare a excepției, curtea de apel a reținut că autorul acesteia si-a fundamentat criticile pe motive referitoare la principiul separației puterilor în stat, la efectele deciziilor Curții Constituționale, la domeniile în care nu pot fi adoptate ordonanțe de urgență și autonomia/personalitatea juridică acordată D.N.A., argumentând că toate acestea vizează încălcarea unor dispoziții legale de care depinde judecarea cauzei pe fond.

În primul rând, constată curtea de apel, O.U.G. nr. 134/2005 a fost aprobată prin Legea nr. 54/2006, astfel încât critica rămâne fără obiect, actul normativ criticat a devenit, ca efect al aprobării, act cu caracter de lege. În al doilea rând, în ceea ce privește autonomia D.N.A., ce are personalitate juridică proprie, curtea de apel a reținut că, pe de o parte, nu are legătură cu soluționarea fondului cauzei faptul că D.N.A. are personalitate juridică și este o structură autonomă în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar pe de altă parte, nu intră în atribuțiile controlului de constituționalitate modalitatea de a legifera relativ la modalitatea de înființare și organizare a unor structuri specializate într-un anumit domeniu, legiuitorului fiindu-i conferită libertatea unei astfel de reglementări.

Ceea ce interesează în soluționarea prezentei cauze este faptul dacă au fost respectate drepturile pe care Constituția, legile interne și actele internaționale, care fac parte din dreptul intern conform Constituției, le conferă inculpatului, cât și regulile de procedură urmate de către procuror, niciuna dintre criticile formulate neconturând ideea că ar avea legătură cu soluționarea cauzei relativ la cele invocate în susținerea acesteia, și anume principiul legalității, imparțialității și controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției. Cu privire la criticile de neconstituționalitate a art. 91 1 C. proc. pen.

în raport cu prevederile art. 28 din Constituția Romanici raportat la art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 53 și art. 21 alin. (3) din Constituția României coroborat cu art. 6 din aceeași convenție, curtea de apel a constatat că ceea ce se invocă pe calea acestei excepții reprezintă modul de aplicare de către organele judiciare a dispozițiilor legale criticate, aspecte care nu constituie o problemă de constituționalitate, Curtea Constituțională neputând să cenzureze libertatea ce este conferită legiuitorului de a reglementa în acest domeniu și nici modalitatea de punere în aplicare a acestor dispoziții legale. Împotriva încheierii, inculpatul M.A.

a declarat prezentul recurs, motivele fiind menționate în partea introductivă a deciziei. Recursul va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta. Raportat la excepțiile invocate, Înalta Curte constată că este corectă observația curții de apel în sensul că nu se invocă aspecte propriu-zise de neconstituționalitate. Or, Curtea Constituțională a statuat constant că instanțele de drept comun instituie un prim filtru privind selectarea cauzelor ce trebuie trimise Curții Constituționale. În realitate, apărarea nu a invocat contradictorialități cu textele Constituției României, ci a solicitat trimiterea dosarului în vederea completării sau modificării textelor de lege ori interpretării acestora și modului aplicării legii, criticându-se, de asemenea, și mecanismul elaborării și adoptării actelor normative, în condițiile în care Curtea Constituțională, în mod constant, prin deciziile pronunțate și publicate în M. Of.

al României, a stabilit că îi este exclusă o astfel de competență, competență care revine, în exclusivitate, legislativului ori instanțelor de drept comun. Simpla constatare că, potrivit art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, pentru admisibilitatea unei cereri de sesizare instanța de judecată urmează să aprecieze dacă sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de legiuitor, respectiv: că excepția de neconstituționalitate privește dispozițiile unei legi în vigoare; că dispozițiile respective au legătură cu soluționarea cauzei; că nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale; că titularul cererii este parte în dosar; nu este suficientă pentru justificarea trimiterii cauzei la Curtea Constituțională.

Curtea Constituțională a arătat constant că nu i se poate solicita să dea interpretare textelor de lege (această competență aparținând numai instanței care judecă cauza respectivă) ori să modifice sau să completeze textul de lege (această competență revenind puterii legiuitoare). Față de cele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) din C.pr.pen., va respinge ca nefondat recursul. Potrivit art. 192 alin. (2) C.pr.pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.A. împotriva încheierii din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de câte 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 150 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 11 mai 2010.