ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10168/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, reclamanta A.G.C. a chemat în judecată Ministerul Culturii și Cultelor și Muzeul Național de Artă al României, solicitând obligarea pârâților să-i restituie „în deplină proprietate și pașnică folosință" cele 246 obiecte de artă ce au făcut obiectul actului de donație autentificat sub nr. 13414 din 15 noiembrie 1989 la Notariatul de Stat sector 1, prin constatarea faptului că actul menționat nu a îndeplinit și nu îndeplinește condițiile cerute de lege pentru a fi valabil. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 800 și urm. C. civ.

și pe cele ale art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000. Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 10264 din 8 septembrie 2008 a admis excepția de necompetență materială. A declinat competența de soluționare a cauzei, privind pe reclamanta A.G.C. și pe pârâții Ministerul Culturii și Cultelor și Muzeul Național de Artă al României, Tribunalului București. S-a reținut că în cauză a fost efectuat un raport de expertiză prin care s-a stabilit valoarea fiecărui tablou în parte, în raport de care instanța a constatat că valoarea totală a acestora este de 6.689.500 lei. Prin sentința nr. 1799 din 15 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția de necompetență materială a tribunalului.

A declinat competența materială de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A.G.C. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Culturii și Cultelor și Muzeul Național de Artă al României în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că valoarea obiectului litigiului se stabilește de către reclamant, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, iar în speță acest aspect a fost lămurit și judecat, instanța pronunțându-se printr-o încheiere interlocutorie asupra legalei sale învestiri, încă de la începutul anului 2006. Indiferent de faptul că pe parcursul procesului, reclamantul își restrânge sau mărește pretențiile sau au loc modificări ale valorii inițiale, instanța învestită și care se declară legal învestită cu soluționarea acestuia, rămâne competentă să îl judece, în acest sens fiind și prevederile art. 18 1 C. proc.

civ. Judecând conflictul negativ de competență ivit între Judecătoria sectorului 1 București și Tribunalul București, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin sentința nr. 13 din 9 martie 2009, rectificată prin încheierea pronunțată în 19 martie 2009, a stabilit competența soluționării cauzei privind pe reclamanta A.G.C. în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București. S-a reținut că în vederea stabilirii competenței materiale a instanței de judecată pentru soluționarea unei astfel de cereri, reclamantul are obligația de a estima valoarea bunurilor solicitate prin acțiune, valoare de care instanța este obligată să țină seama dacă nu este infirmată de partea adversă prin probele administrate.

Î n speța dedusă judecății, reclamanta și-a estimat valoarea bunurilor revendicate prin acțiune, la data de 20 ianuarie 2006, la suma de 1.950.000.000 lei vechi și în condițiile în care, la acea dată, pârâții nu au administrat probe din care să rezulte o altă valoare, Judecătoria sectorului 1 București a dispus prin încheierea de ședință din data de 27 februarie 2006 respingerea excepției necompetenței materiale, invocată de pârâți. Conform dispozițiilor art. 18 1 C. proc. civ., curtea de apel a constatat că Judecătoria sectorului 1 București rămâne competentă să soluționeze cauza chiar dacă ulterior s-a efectuat un raport de expertiză ce reținea o altă valoare. Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâtul Muzeul Național de Artă al României, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., indicând ca motiv de recurs și dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. A arătat că nu s-a observat de către curtea de apel că încă de la început, prin întâmpinare, a negat competența materială a Judecătoriei sectorului 1, ca o consecință a acesteia încuviințându-se expertiza de identificare și de stabilire a valorii bunurilor, în raport de care tribunalul este competent în primă instanță să soluționeze cauza. A precizat că problema competenței materiale este de ordine publică și nu poate fi lăsată la latitudinea părților, care în acest mod își pot alege instanța. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prețuirea reclamantei nu este realistă. S-a criticat și aspectul că prin regulatorul de competență s-a stabilit paradoxal competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor de mai jos. La data de 20 ianuarie 2006, potrivit celor dispuse de Judecătoria sectorului 1 București, reclamanta A.G.C. a evaluat obiectul cererii sale la 195.000 RON. Prin încheierea pronunțată la 27 februarie 2006 (fila 70 dosar nr. 27201/299/2005, vol. l), Judecătoria sectorului 1 București a respins excepția necompetenței materiale a instanței. S-a reținut că respectiva excepție se întemeiază în esență pe dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. și pe susținerea pârâților în sensul că valoarea bunurilor revendicate de reclamantă este mai mare de 500.000 RON. Având în vedere că pârâții nu au arătat în concret care ar fi valoarea reală a bunurilor și nici nu au susținut cu mijloace de probă afirmația, precum și principiul disponibilității, s-a constatat competența soluționării cauzei în primă instanță de către judecătorie.

Potrivit Codului de procedură civilă, toate încheierile care preced hotărârea și au ca scop să pregătească soluționarea pricinii sunt încheieri premergătoare (art. 147 și art. 268 C. proc. civ.). Unele din acestea pot conține dispoziții pur premergătoare (încheieri preparatorii) care nu leagă instanța [art. 268 alin. (2) C. proc. civ.] sau, dimpotrivă, pot conține soluționări parțiale ale unor aspecte ale litigiului care leagă instanța de judecată (încheieri interlocutorii), în sensul că aceasta nu mai poate reveni asupra celor hotărâte [art. 268 alin. (3) C. proc. civ.], cum este cazul în speță. ]Se reține astfel, că atâta vreme cât Judecătoria sectorului 1 București a respins prin încheiere interlocutorie excepția necompetenței materiale, în mod eronat, prin sentința civilă pronunțată s-a dezinvestit în soluționarea aceleiași cereri, constatând că este competent tribunalul a o soluționa.

Este relevant totodată și aspectul că prin încheierea din 13 martie 2006 (fila 75 dosar nr. 27201/299/2005, vol. l), Judecătoria sectorului 1 București a încuviințat pentru reclamantă proba cu expertiza tehnică, iar această parte a solicitat respectiva probă pentru identificarea bunurilor și nu pentru evaluarea acestora. În ceea ce privește susținerea recurentului - pârât potrivit căreia în mod paradoxal prin hotărârea atacată s-a stabilit competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București, se reține că sentința nr. 13 din 9 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost îndreptată prin încheierea pronunțată la 19 martie 2009, în sensul stabilirii competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

Pentru cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâtă va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Muzeul Național de Artă al României împotriva sentinței nr. 13 din 9 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2009.