ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7676/2008

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16 iulie

1998, pe rolul

Judecătoriei sectorului 1

București, reclamantul C.V. a solicitat obligarea pârâtului Muzeului Național

de Artă al României

să îi predea obiectele ce i-au aparținut și pe care

acesta le are în custodie, sub sancțiunea plății unor daune cominatorii de

300.000 lei pentru fiecare zi de întârziere.

În motivarea cererii, reclamantul a învederat

că în anul 1990 Parchetul General a ridicat în mai multe rânduri o serie de

bunuri personale ce i-au aparținut, întocmindu-se procese verbale în care

acestea erau descrise.

Prin ordonanța emisă în dosar nr. 25/SP/1993,

Parchetul General a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală și revocarea

tuturor măsurilor preventive și asigurătorii luate în cursul urmăririi penale

și, ca o consecință, restituirea bunurilor sale personale.

Prin sentința

civilă nr. 1096 din 21 ianuarie 1999 pronunțată de

Judecătoria sectorului 1 București, a fost

respinsă ca neîntemeiată

acțiunea reclamantului, hotărâre

desființată prin decizia civilă

nr. 2886 din

10 noiembrie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a civilă,

urmare a admiterii apelului declarat de reclamant.

S-a reținut că

prima instanță nu a verificat în raport de obiectul

cererii introductive și de scopul urmărit de

părți la exercitarea sa, dacă părțile au făcut dovada calității de proprietar

asupra bunurilor în litigiu,

acțiunea

fiind calificată ca fiind una reală, indiferent de temeiul de drept invocat

prin cererea de chemare în judecată.

Recursul declarat împotriva acestei hotărâri, a

fost anulat ca netimbrat prin decizia civilă nr. 1436 din 15 mai 2001 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 1753

din 26 februarie 2002, Judecătoria sectorului 1 București a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de natura

bunurilor, în majoritate tablouri de mare valoare, fapt notoriu, ce nu mai

impune ca acest aspect să constituie obiect al probațiunii.

Astfel sesizată prin sentința civilă nr. 589

din 25 aprilie 2002, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca

neîntemeiată cererea reclamantului.

Această hotărâre a fost schimbată în tot prin

decizia civilă nr. 337 din 7 iulie 2003 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă, care a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul

să-i restituie bunurile menționate în cele trei procese- verbale întocmite cu

ocazia ridicării acestora cu excepția a cinci tablouri.

Prin decizia civilă nr. 358 din 26 mai 2006,

Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, a admis recursurile părților și a casat ambele

hotărâri, trimițând cauza spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul

București.

S-a reținut că ambele instanțe au

ignorat autoritatea de lucru judecat de care se bucură decizia instanței de

apel, de desființare a sentinței inițiale cu trimitere spre rejudecare și care

a tranșat irevocabil natura juridică a acțiunii declanșată în cauză și implicit

temeiul de drept al acesteia, aspecte ce impun cercetarea fondului pricinii

pentru a stabili titularul dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile

litigioase.

Prin sentința civilă nr. 1261 din 9

octombrie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția

autorității de lucru judecat și a respins acțiunea reclamantului, ca și

cererile de chemare în garanție și de arătare a titularului dreptului, în

raport de dispozițiile sentinței penale nr. 1155 din 3 octombrie 2006 a

Tribunalului București, secția

I

penală și prevederile

art. 22 alin. (1) C. proc. pen.

Apelul declarat de reclamant împotriva

acestei hotărâri a fost admis prin decizia civilă nr. 172 din 5 martie 2008 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, hotărârea primei instanțe fiind

desființată iar cauza trimisă spre rejudecare la același tribunal.

Instanța de apel a reținut, fată de

obiectul acțiunii inițiate de persoana căreia i-au fost ridicate bunurile, în

temeiul unor măsuri asigurătorii revocate prin sentința penală, considerată a

avea

autoritate de lucru judecat în

prezentul litigiu, declanșat împotriva

depozitorului

acestor bunuri, care refuză restituirea lor, ca nefiind

întrunite în speță cerințele art. 1201 C. civ.,

motiv pentru care, în

temeiul art.

297 C. proc. civ. a dispus în sensul sus precizat.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat

recurs pârâtul Muzeul

Național de Artă al

româniei, criticând-o pentru nelegalitate, critici

încadrate în prevederile art. 304 pct. 3,7,8 și 9

C. proc. civ.

La

termenul de dezbateri din 3 decembrie 2008, din oficiu, Înalta Curte de Casație

și Justiție, a pus în discuția părților, motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.,

respectiv competența

materială

a tribunalului în soluționarea cauzei în primă instanță, în

raport de valoarea obiectului litigiului precizată la data sesizării

instanței, 16 iulie 1998 ca fiind de 152.000.000

lei (ROL) și care se

situează astfel sub plafonul valoric de 5 miliarde

ROL prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Referitor

la chestiunea de ordine publică invocată, constată

următoarele:

La data de

14 iulie 2005 a intrat în vigoare Legea nr. 219/2005 prin care au fost

modificate dispozițiile Codului de procedură civilă

referitoare la competența materială a instanțelor

judecătorești, atât în

ceea

ce privește judecata în primă instanță, cât și în căile de atac.

Ca măsură tranzitorie, prin art. II

alin. (2) și (4) din Legea

nr. 219/2005,

legiuitorul a înțeles să deroge de la dispoziția art. 725

alin. (2) C.

proc. civ., stabilind că „recursurile aflate pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție la data intrării în vigoare a

prezentei legi și care, potrivit prezentei legi, sunt de competența curților de

apel

se trimis la curțile de apel".

Aceeași

dispoziție tranzitorie prevede că „trimiterea dosarelor se

va face pe cale administrativă,

instanțelor devenite competente să le

judece".

Măsura a fost determinată ca o

consecință logică a celei

instituite prin

dispoziția alin. (1) al aceluiași art. II prin care s-a statuat că

„procesele

în curs de judecată la data schimbării competenței instanțelor legal învestite,

precum și căile de atac se judecă de

instanțele

competente potrivit legii", înțelegând prin aceasta instanțele

competente

potrivit normelor de competență astfel cum au fost modificate prin această

lege.

Aceasta a

fost și rațiunea trimiterii recursului cu judecata căruia

a

fost învestită această instanță într-un prim ciclu procesual, prin decizia nr.

9026 din 9 noiembrie 2005, la Curtea de Apel București,

care prin decizia nr. 358R din 26 mai 2006, a judecat pricina ca

instanță de recurs.

Ca urmare, față de cele ce preced, și

având în vedere valoarea obiectului litigiului situată sub plafonul valoric

instituit prin art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., se constată că judecata

cauzei s-a făcut cu încălcarea normelor de competență materială și care, în

speță revine, în primă instanță potrivit art. 1 pct. 1 C. proc. civ.

judecătoriei.

În consecință, în baza art. 304 pct. 3

C. proc. civ., constatând că hotărârea atacată ca și cea pronunțată în primă

instanță, au fost date cu încălcarea competenței altei instanțe, în temeiul

art. 312 C. proc. civ., recursul va fi admis iar pricina trimisă spre

rejudecare instanței competente material în soluționarea sa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul Muzeul Național al

României împotriva deciziei nr. 172 din 5 martie 2008 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată, precum și sentința nr. 1261

din 9 octombrie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și

trimite cauza, pentru judecarea pe fond, la Judecătoria sector 1 București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 decembrie

2008.