ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7676/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 16 iulie 1998, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, reclamantul C.V. a solicitat obligarea pârâtului Muzeului Național de Artă al României să îi predea obiectele ce i-au aparținut și pe care acesta le are în custodie, sub sancțiunea plății unor daune cominatorii de 300.000 lei pentru fiecare zi de întârziere. În motivarea cererii, reclamantul a învederat că în anul 1990 Parchetul General a ridicat în mai multe rânduri o serie de bunuri personale ce i-au aparținut, întocmindu-se procese verbale în care acestea erau descrise. Prin ordonanța emisă în dosar nr. 25/SP/1993, Parchetul General a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală și revocarea tuturor măsurilor preventive și asigurătorii luate în cursul urmăririi penale și, ca o consecință, restituirea bunurilor sale personale.

Prin sentința civilă nr. 1096 din 21 ianuarie 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamantului, hotărâre desființată prin decizia civilă nr. 2886 din 10 noiembrie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a civilă, urmare a admiterii apelului declarat de reclamant. S-a reținut că prima instanță nu a verificat în raport de obiectul cererii introductive și de scopul urmărit de părți la exercitarea sa, dacă părțile au făcut dovada calității de proprietar asupra bunurilor în litigiu, acțiunea fiind calificată ca fiind una reală, indiferent de temeiul de drept invocat prin cererea de chemare în judecată. Recursul declarat împotriva acestei hotărâri, a fost anulat ca netimbrat prin decizia civilă nr. 1436 din 15 mai 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 1753 din 26 februarie 2002, Judecătoria sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de natura bunurilor, în majoritate tablouri de mare valoare, fapt notoriu, ce nu mai impune ca acest aspect să constituie obiect al probațiunii. Astfel sesizată prin sentința civilă nr. 589 din 25 aprilie 2002, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului. Această hotărâre a fost schimbată în tot prin decizia civilă nr. 337 din 7 iulie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, care a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul să-i restituie bunurile menționate în cele trei procese- verbale întocmite cu ocazia ridicării acestora cu excepția a cinci tablouri.

Prin decizia civilă nr. 358 din 26 mai 2006, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis recursurile părților și a casat ambele hotărâri, trimițând cauza spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul București. S-a reținut că ambele instanțe au ignorat autoritatea de lucru judecat de care se bucură decizia instanței de apel, de desființare a sentinței inițiale cu trimitere spre rejudecare și care a tranșat irevocabil natura juridică a acțiunii declanșată în cauză și implicit temeiul de drept al acesteia, aspecte ce impun cercetarea fondului pricinii pentru a stabili titularul dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile litigioase.

Prin sentința civilă nr. 1261 din 9 octombrie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins acțiunea reclamantului, ca și cererile de chemare în garanție și de arătare a titularului dreptului, în raport de dispozițiile sentinței penale nr. 1155 din 3 octombrie 2006 a Tribunalului București, secția I penală și prevederile art. 22 alin. (1) C. proc. pen. Apelul declarat de reclamant împotriva acestei hotărâri a fost admis prin decizia civilă nr. 172 din 5 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, hotărârea primei instanțe fiind desființată iar cauza trimisă spre rejudecare la același tribunal.

Instanța de apel a reținut, fată de obiectul acțiunii inițiate de persoana căreia i-au fost ridicate bunurile, în temeiul unor măsuri asigurătorii revocate prin sentința penală, considerată a avea autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu, declanșat împotriva depozitorului acestor bunuri, care refuză restituirea lor, ca nefiind întrunite în speță cerințele art. 1201 C. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 297 C. proc. civ. a dispus în sensul sus precizat. Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâtul Muzeul Național de Artă al româniei, criticând-o pentru nelegalitate, critici încadrate în prevederile art. 304 pct. 3,7,8 și 9 C. proc. civ. La termenul de dezbateri din 3 decembrie 2008, din oficiu, Înalta Curte de Casație și Justiție, a pus în discuția părților, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., respectiv competența materială a tribunalului în soluționarea cauzei în primă instanță, în raport de valoarea obiectului litigiului precizată la data sesizării instanței, 16 iulie 1998 ca fiind de 152.000.000 lei (ROL) și care se situează astfel sub plafonul valoric de 5 miliarde ROL prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Referitor la chestiunea de ordine publică invocată, constată următoarele: La data de 14 iulie 2005 a intrat în vigoare Legea nr. 219/2005 prin care au fost modificate dispozițiile Codului de procedură civilă referitoare la competența materială a instanțelor judecătorești, atât în ceea ce privește judecata în primă instanță, cât și în căile de atac. Ca măsură tranzitorie, prin art. II alin. (2) și (4) din Legea nr. 219/2005, legiuitorul a înțeles să deroge de la dispoziția art. 725 alin. (2) C. proc.

civ., stabilind că „recursurile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data intrării în vigoare a prezentei legi și care, potrivit prezentei legi, sunt de competența curților de apel se trimis la curțile de apel". Aceeași dispoziție tranzitorie prevede că „trimiterea dosarelor se va face pe cale administrativă, instanțelor devenite competente să le judece". Măsura a fost determinată ca o consecință logică a celei instituite prin dispoziția alin. (1) al aceluiași art. II prin care s-a statuat că „procesele în curs de judecată la data schimbării competenței instanțelor legal învestite, precum și căile de atac se judecă de instanțele competente potrivit legii", înțelegând prin aceasta instanțele competente potrivit normelor de competență astfel cum au fost modificate prin această lege.

Aceasta a fost și rațiunea trimiterii recursului cu judecata căruia a fost învestită această instanță într-un prim ciclu procesual, prin decizia nr. 9026 din 9 noiembrie 2005, la Curtea de Apel București, care prin decizia nr. 358R din 26 mai 2006, a judecat pricina ca instanță de recurs. Ca urmare, față de cele ce preced, și având în vedere valoarea obiectului litigiului situată sub plafonul valoric instituit prin art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., se constată că judecata cauzei s-a făcut cu încălcarea normelor de competență materială și care, în speță revine, în primă instanță potrivit art. 1 pct. 1 C. proc. civ. judecătoriei. În consecință, în baza art. 304 pct. 3 C. proc. civ., constatând că hotărârea atacată ca și cea pronunțată în primă instanță, au fost date cu încălcarea competenței altei instanțe, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., recursul va fi admis iar pricina trimisă spre rejudecare instanței competente material în soluționarea sa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâtul Muzeul Național al României împotriva deciziei nr. 172 din 5 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia atacată, precum și sentința nr. 1261 din 9 octombrie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și trimite cauza, pentru judecarea pe fond, la Judecătoria sector 1 București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 decembrie 2008.