ÎCCJ, Secția penală

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei penale de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, Secția de combatere a

criminalității organizate și antidrog, nr. 214/P/2001 din 17 octombrie 2002 a

fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul M.V., pentru

săvârșirea infracțiunilor de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C.

pen. și fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen.

În esență s-a reținut în actul de sesizare că inculpatul

l-a ajutat pe numitul O.L.C. cercetat în dosarul nr. 1233/P/1999 al Parchetului

de pe lângă Judecătoria Bacău, pentru a îngreuna și zădărnici urmărirea penală

față de acesta, prin întocmirea

în mod

nereal a unei declarații de retragere a plângerii prealabile, în baza căreia,

inculpatul, în calitate de procuror șef la Parchetul de pe lângă Judecătoria

Bacău, a

dispus în mod nelegal

încetarea urmăririi penale și tot inculpatul a falsificat un înscris oficial în

exercitarea atribuțiilor de serviciu prin întocmirea declarației de retragere a

plângerii prealabile în numele părții vătămate T.M. căruia i-a falsificat

semnătura.

Într-un prim ciclu procesual, prin sentința penală nr.

14 din 6 noiembrie 2003 Curtea de Apel Cluj a dispus condamnarea inculpatului M.V.

la pedeapsa rezultantă de 1 an închisoare iar în baza art. 81, art. 82 C. pen.

a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe un termen de

încercare de 3 ani.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel Cluj și inculpatul M.V. iar prin decizia penală nr. 1431

din 25 februarie 2005 pronunțată în dosarul nr. 5461/2003, Înalta Curte de

Casație și Justiție a admis recursurile declarate în cauză, a casat sentința

penală atacată și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a avut în vedere

faptul că sentința a fost dată cu încălcarea dispozițiilor privind compunerea

instanței, reținând că infracțiunile comise de inculpat nu fac parte din

infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 ca atare nu erau aplicabile

dispozițiile potrivit cărora completul de judecată se compune din doi

judecători ci cele ale competenței generale care stabilesc că judecarea unor

astfel de fapte se face de către un complet de judecată format dintr-un singur

judecător.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Cluj însă prin

încheierea nr. 3893 din 23 iunie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a

dispus strămutarea dosarului nr. 4055/2005 al Curții de Apel Cluj la Curtea de

Apel Iași.

Procedând la judecarea cauzei, Curtea de Apel Iași, prin

sentința penală nr. 65 din 29 noiembrie 2006 a dispus condamnarea inculpatului la

pedepsele de 3 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art.

264 C. pen. și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de

art. 289 C. pen.

În baza art. 1 și art. 2 din Legea nr. 543/2002 a constatat

grațiată în întregime și condiționat pedeapsa de 3 luni închisoare față de care

s-a dispus și suspendarea condiționată a executării pedepsei pe un termen de

încercare de 2 ani.

A dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei de

6 luni închisoare pe un termen de încercare de 2 ani și 6 luni.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs inculpatul M.V.

iar prin decizia penală nr. 1672 din 27 martie 2007, Înalta Curte de Casație și

Justiție a admis recursul inculpatului , a casat sentința penală nr. 65 din 6

decembrie 2006 a Curții de Apel Iași și a trimis cauza spre rejudecare la

Curtea de Apel Iași reținând că sunt incidente dispozițiile art. 197 alin. (2) C.

proc. pen. fiind încălcate normele referitoare la publicitatea ședinței de

judecată.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Iași sub nr. 04669/45/2005

iar prin sentința penală nr. 6 din 14 ianuarie 2008, în temeiul art. 42 și art.

29 pct. 1 lit. f) C. proc. pen. a declinat competența de soluționare a cauzei

la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a avut în vedere

faptul că începând din iulie 1993 inculpatul a fost numit în funcția de

procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, grad pe care l-a menținut

până la suspendarea din funcție.

Cauza a fost înregistrată la Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, la data de 19 februarie 2008 sub nr. 1574/1/2008.

Prin sentința penală nr. 1234 din 27 iunie 2008, Înalta

Curte de Casație și Justiție a dispus, în baza art. 332 alin. (1) teza 1 și alin.

(2) C. proc. pen., restituirea cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi

penale de către organul competent, respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică.

Pentru a hotărî astfel Înalta Curte de Casație și Justiție

a reținut că cercetarea penală s-a efectuat de un alt organ decât cel competent

așa încât singura sancțiune ce intervine este nulitatea absolută conform art. 197

alin. (2) și (3) C. proc. pen.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție iar prin decizia penală nr. 103

din 23 februarie 2009 Completul de 9 judecători a admis recursul, a casat

sentința atacată și a trimis cauza spre continuarea judecății la Secția Penală

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Rezultă din motivarea deciziei că în mod neîntemeiat prima

instanță a apreciat că urmărirea penală a fost efectuată de procurorii unei

secții necompetente din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție în condițiile în care nu există norme care să stabilească în mod

expres competența unei structuri a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție de efectuare a urmăririi penale, secțiile acestei unități

de parchet și respectiv procurorii ce funcționează în cadrul acestora, fără

distincție, au competența materială generală în orice situație în care legea

stabilește existența competenței Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție.

Procedând la judecarea cauzei, Înalta Curte a luat

declarație inculpatului M.V. și martorului T.M.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte

reține următoarea situație de fapt:

Inculpatul

M.V.

a îndeplinit funcția de prim procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria

Bacău în perioada noiembrie 1997 - noiembrie 1999.

Întrucât existau anumite indicii referitoare la

deficiențele în activitatea de conducere desfășurată de M.V., conducerea

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău a

procedat

la verificarea activității

desfășurate la

Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău în perioada 1

aprilie 1998 - 30 septembrie 1999, reținându-se în legătură cu dosarul nr. 1233/P/1999

al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău următoarele:

La data de 6 septembrie 1998, aflându-se în fața blocului

unde locuia, T.T.V., în vârstă de 22 ani a fost înjunghiat cu un cuțit în zona

hemitoracelui stâng de către O.L.C. pe fondul unui conflict spontan.

Victima a fost transportată la Spitalul Județean Bacău,

unde a stat internat până la data de 10 septembrie 1998, din raportul de

constatare medico-legală efectuat în cauză rezultând că leziunile suferite de

victimă necesită circa 13-15 zile îngrijiri medicale și care nu au fost de

natură să îi pună viața în pericol.

După reexaminare, medicii legiști au apreciat că pentru

vindecarea leziunilor provocate sunt necesare îngrijiri medicale de 22-24 zile,

procesul de vindecare nefiind încheiat.

În timpul spitalizării părții vătămate, tatăl acesteia, T.M.,

chiar în ziua agresiunii s-a deplasat la Poliția Municipiului Bacău, unde a

formulat o plângere penală împotriva agresorului O.L.C.

După constituirea dosarului penal, T.M. a dat o declarație

în fața lucrătorilor de poliție

la data de

6

septembrie 1998 iar după 4 zile, fiul său T.T.V. și-a însușit plângerea depusă

de tatăl său solicitând trimiterea în judecată a lui O.L.C.

Cercetările au fost definitivate la data de 7 ianuarie 1999

după care, prin referatul nr. 3661/1998 s-a propus punerea în mișcare a

acțiunii penale și trimiterea în judecată a învinuitului O.L.C. pentru

săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală prevăzută de art. 181 C. pen.

Cauza a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă

Judecătoria Bacău la data de 19 februarie 1999 sub nr. 1233/P/1999 însă prim

procurorul a repartizat dosarul înainte de înregistrare, la data de 15

februarie 1999 procurorului B.M.

În perioada 15 februarie 1999 - 22 iulie 1999 procurorul B.M.

a nu a efectuat nici un act de urmărire penală în dosar iar la data de 22 iulie

1999 M.V. și-a atribuit dosarul spre soluționare însă și el l-a ținut în

nelucrare până la data de 15 noiembrie 1999.

În tot acest timp, conform declarației martorului T.M., socrul

învinuitului O.L.C., Z.C. afirma că ginerele său nu va păți nimic, că va

interveni în sprijinul acestuia și că "totul se va rezolva".

Aflând despre aceste afirmații T.M. și fiul său T.T.V. s-au

deplasat personal atât la Poliția Bacău cât și la Parchetul de pe lângă

Judecătoria Bacău unde s-au interesat de soarta dosarului solicitând chiar o

finalizare operativă a lucrării, depunând și o plângere împotriva tergiversării

cauzei la Poliția municipiului Bacău fără a primi însă vreun răspuns.

La data de 15 noiembrie 1999, M.V. a scris o declarație

conform căreia T.M. și-ar fi retras plângerea prealabilă împotriva lui O.L.C. deoarece

s-ar fi împăcat cu acesta.

Pe baza acestei

declarații procurorul M.V. a dispus prin ordonanță încetarea urmăririi penale

față de O.L.C. în baza art. 10 lit. h) C. proc. pen.

Ordonanța nr. 1233/P/1999

a fost scrisă de mână de către inculpatul M.V. pe spatele adresei de înaintare

a dosarului nr. 1233/P/1999, adresă întocmită de către Poliția Municipiului

Bacău.

Se reține în actul de

sesizare a instanței că declarația concepută și scrisă de către M.V. prin care T.M.

își retrăgea plângerea penală este falsă iar

soluția

dispusă de încetare a

urmăririi penale față de cel cercetat penal, este nelegală.

Fiind

audiați, atât T.M. cât și fiul său T.T.V. au arătat că nu au dat nici o

declarație de retragere a plângerii penale și nici nu au semnat o asemenea

declarație.

În

această situație s-au efectuat cercetări și s-a constatat că declarația a fost

scrisă și semnată de inculpatul M.V.

Situația

de fapt astfel cum a fost reținută în rechizitoriu și avută în vedere și de

Înalta Curte, a fost dovedită cu

declarațiile

martorilor, procese verbale de confruntare, actele dosarului nr. 1233/P/1999,

expertizele criminalistice întocmite de către Laboratorul de Expertize

Criminalistice și Institutul Național de Expertize Criminalistice, raportul

procurorilor inspectori nr. 339/C/4558/2001 și informarea nr. S/70/1/2/1999 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, procese verbale de verificare a

registrului de dosare penale, a registrului de evidență acces în obiectiv și a

borderoului privind corespondența de la Parchetul de pe lângă Judecătoria

Bacău, toate coroborate cu declarațiile inculpatului.

Analizând actele depuse la dosar și probele

administrate în cauză, Înalta Curte reține că inculpatul M.V. se face vinovat

de comiterea infracțiunilor de favorizarea infractorului prevăzută de art. 264 C.

pen. și fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. pentru considerentele ce

urmează:

Martorii T.M. și T.V.T. fiind audiați pe parcursul

procesului penal, au declarat în mod constant că nu au fost la parchet, nu au

dat nici o declarație de retragere a plângerii penale și nici nu îl cunosc pe

inculpatul M.V.

Situația menționată de cei doi martori corespunde

adevărului având în vedere că în urma verificării Registrului de evidență acces

în obiectiv, ținut de jandarmii care asigurau paza sediilor Parchetului de pe

lângă Judecătoria Bacău și respectiv Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău a

rezultat că la datele de 12 noiembrie 1999, 15 noiembrie 1999, 16 noiembrie 1999,

17 noiembrie 1999 și 18 noiembrie 1999 numiții T.M. și T.T.V. nu figurează ca

prezenți la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău.

Din analiza registrului de evidență rezultă faptul că

T.M. în perioada sus-menționată nu s-a prezentat niciodată la Parchetul de pe

lângă Judecătoria Bacău sau la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău însă T.T.V.

s-a prezentat în audiență la procurorii de serviciu în zilele de 15 aprilie 1999,

23 septembrie 1999 și 10 decembrie 1999.

Aceeași poziție au menținut-o martorii și cu ocazia

confruntării lor cu inculpatul M.V., precum și în toate declarațiile date de

martori în fața instanței de judecată.

Această situație de fapt, dovedită cu probe

indubitabile, conduce la concluzia că declarația de retragere a plângerii

penale nu a fost scrisă și nici semnată de către martorul T.M.

Fiind audiat în faza de urmărire penală, inculpatul M.V.,

în declarația dată la data de

la 4 aprilie 2002

a arătat

că T.M. s-a mai interesat la parchet despre procurorul căruia

îi este repartizat dosarul și așa își explică faptul că în ziua de 15 noiembrie

1999 acesta s-a prezentat direct la el și a completat declarația acestuia de

retragere a plângerii prealabile formulată împotriva lui O.C.L. cu motivarea că

s-a împăcat cu acesta și nu solicită trimiterea acestuia în judecată.

Arată inculpatul că nu l-a înscris în condica sa de

audiente împrejurare justificată de faptul că urma să pronunțe o soluție în

dosar și a apreciat că nu mai este necesar acest lucru.

În declarația dată la 3 octombrie 2001 inculpatul M.V.

a precizat că semnătura aparține părții vătămate T.M. și nu înțelege poziția

acestuia în sensul că nu a semnat declarația de retragere a plângerii penale.

În declarația dată la 16 iulie 2002 inculpatul

menționează că motivul pentru care nu a soluționat dosarul după preluarea de la

procurorul B.M. constă în volumul mare de muncă, în perioada anului 1999 având

de soluționat un număr foarte mare de lucrări.

Arată de asemenea că în ziua de 15 noiembrie 1999 a

avut o discuție cu T.M. și în aceeași zi a observat că pe procesul verbal de

prezentare a materialului de urmărire penală nu era trecută data și numărul

dosarului așa încât a trecut pe procesul verbal data de 15 noiembrie 1999 și

numărul dosarului, deși în declarația din 4 aprilie 2002 declară că a ținut

dosarul în nelucrare întrucât procurorul nu procedase la prezentarea

materialului de urmărire penală.

Aceste contradicții existente în declarațiile date pe

parcursul procesului penal denotă nesinceritatea inculpatului în încercarea lui

de a denatura adevărul cu scopul vădit de a fi exonerat de răspundere penală.

Inculpatul M.V. nu a putut da o explicație credibilă a

preluării dosarului nr. 1233/P/1999.

Susținerea inculpatului în sensul că ar fi luat dosarul

pentru o soluționare operativă nu este reală cât timp inculpatul a ținut

dosarul în nelucrare timp de aproximativ 4 luni deși nu prezenta un grad

ridicat de complexitate iar materialul de urmărire penală fusese prezentat,

urmând a fi dată soluția.

În altă ordine de idei, atitudinea manifestată de

inculpat în legătură cu modul de soluționare a dosarului nr. 1233/P/1999 este

total surprinzătoare, dând dovadă chiar de lipsă de profesionalism, în

condițiile în care susține că T.M. s-a prezentat în biroul său și a arătat că

vrea să-și retragă plângerea, el luând act de această manifestare de voință fără

a proceda la identificarea martorului și fără a observa că acesta nu avea

calitatea de parte vătămată ci fiul său T.T.V.

Nu poate fi neglijat faptul că inculpatul M.V. deținea

și o funcție de conducere, fiind prim procuror al Parchetului de pe lângă

Judecătoria Bacău, împrejurare în raport de care trebuia să manifeste mai multă

fermitate atât cu privire la accesul în instituție al justițiabililor cât și cu

privire la modul de soluționare a cauzelor, aspecte invocate de inculpat cu

privire la suprasolicitarea sa datorată volumului mare de muncă, fiind

nerelevante și denotă încercarea inculpatului de a induce ideea unei eventuale

neglijențe.

Pentru a se stabili cine este autorul semnăturii de pe

cererea de retragere a plângerii penale în cauză s-a dispus efectuarea unei

constatări tehnico-științifice.

Astfel prin raportul de constatare tehnico-științifică

nr. 29.322 din 12 iunie 2001 întocmit la IPJ Neamț Serviciul Criminalistic s-a

stabilit că semnătura depusă pe declarația de retragere a reclamației ce are ca

titular pe T.M. nu aparține numitului T.M.

Se menționează că semnătura întrunește

caracteristicile grafice specifice falsului prin imitație după modelul de

semnătură autentică.

Se specifică faptul că modul de executare a semnăturii

în litigiu nu permite identificarea autorului grafic.

Tot în cursul urmăririi penale s-a dispus efectuarea

unei expertize grafoscopice pentru a se stabili dacă declarația a fost emisă de

inculpat, dacă semnătura de la poziția „parte vătămată” a fost executată de M.V.,

T.M., T.T.V., B.M. sau orice altă persoană și dacă instrumentul folosit la redactarea

declarației este același cu cel folosit pentru executarea semnăturii de la poziția

„parte vătămată”.

Prin raportul de expertiză criminalistică nr. 340 din

21 decembrie 2001 efectuată de Laboratorul interjudețean de expertize criminalistice

București, de expert P.I. s-a stabilit că actul intitulat „Declarație” încheiat

la 15 noiembrie 1999 a fost scris de M.V. iar semnătura de la poziția „parte

vătămată” nu a fost executată de T.M. și nici nu se poate stabili dacă această

semnătură a fost executată de M.V., T.T.V., B.M. sau de o altă persoană.

De asemenea s-a stabilit că instrumentul folosit la

redactarea declarației din 15 noiembrie 1999 nu este același cu cel folosit

pentru executarea semnăturii de la poziția „parte vătămată”.

Ulterior, prin ordonanța din 24 aprilie 2002 s-a

dispus efectuarea unei alte expertize care să stabilească dacă semnătura de la

rubrica „parte vătămată” de pe declarația din 15 noiembrie 1999 aparține

titularului T.M. sau a fost executată de T.T.V., B.M. ori M.V.

Prin raportul de expertiză criminalistică nr. 167 din 29

mai 2002 întocmit de Institutul Național de Expertize Criminalistice, expert S.D.

s-a stabilit că semnătura aflată sub mențiunea „parte vătămată” de pe

declarația din 15 noiembrie 1999 nu a fost executată de T.M., fiind contrafăcută

prin imitație de către M.V.

În faza de cercetare judecătorească s-a dispus

efectuarea unei noi expertize criminalistice inculpatul M.V., având aceleași

obiective ca și expertizele efectuate în faza de urmărire penală.

Prin raportul de expertiză criminalistică nr. 61 din

14 martie 2006 întocmit de Institutul Național de Expertize Criminalistice,

experții M.C., G.C. și D.C. s-a stabilit că semnătura de la poziția „parte

vătămată” a declarației din 15 noiembrie 1999 nu a fost executată de titularul T.M.,

ci de către numitul M.V.

Având în vedere multitudinea expertizelor efectuate în

cauză, ultima efectuată de trei experți criminaliști, Înalta Curte a respins

cererea inculpatului de a se efectua o nouă expertiză criminalistică, această

cerere fiind doar o încercare de tergiversare a soluționării cauzei în

condițiile în care instanța a fost sesizată cu soluționarea în fond a cauzei la

data de 17 octombrie 2002.

Față de

probele administrate pe parcursul procesului penal, Înalta Curte reține că

declarația de retragere a plângerii penale întocmită la data de 15 noiembrie 1999

având ca titular pe martorul T.M. este falsă fiind concepută și scrisă de către

inculpatul M.V.

Pe lângă

faptul că această declarație nu corespunde adevărului, în condițiile în care

atât T.M. cât și fiul său T.T.V. nu numai că nu s-au prezentat la Parchet dar

nici nu îl cunoșteau pe inculpat nefiind invitați la parchet pentru a da

declarație sau pentru efectuarea oricărui act de urmărire penală, însă nici nu

au semnat o atare declarație de retragere a plângerii penale.

Întreaga

activitate desfășurată de inculpat în legătură cu soluționarea dosarului nr. 1233/P/1999,

începând de la preluarea dosarului de la procurorul B.M. căreia îi fusese

repartizat inițial, faptul că a ținut dosarul în nelucrare timp de 4 luni

menționarea pe procesul verbal de prezentare a materialului de urmărire penală

a datei de 15 noiembrie 1999, toate culminând cu scrierea declarației de

retragere a plângerii penale în numele lui T.M. și contrafacerii semnăturii de

pe această declarație, a fost desfășurată numai cu scopul de a-l ajuta pe

inculpatul O.L.C. în sensul de a zădărnici urmărirea penală și trimiterea

acestuia în judecată.

Faptul că

inculpatul M.V. nu îl cunoștea pe numitul O.L.C., așa cum susține inculpatul în

apărarea sa, nu poate conduce la concluzia că vinovăția sa nu a fost dovedită, cât

timp nici inculpatul M.V. nu a prezentat motivele care l-au determinat să scrie

acea declarație în numele lui T.M., care nici nu avea calitatea de parte

vătămată în sensul că își retrage plângerea penală, după care, a contrafăcut semnătura

acestuia.

De altfel,

latura obiectivă a infracțiunii de favorizarea infractorului prevăzută de art. 264

C. pen., constă în ajutorul dat unui infractor pentru a îngreuna sau zădărnici

urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei.

Ajutorul

acordat făptuitorului trebuia să vizeze urmărirea penală, judecata sau

executarea pedepsei, în sensul îngreunării acestora sau zădărnicirii lor,

rezultat obținut de inculpat întrucât prin ordonanța din 15 noiembrie 1999 s-a

dispus încetarea urmăririi penale față de O.L.C.„ ca urmare a retragerii

plângerii prealabile de către partea vătămată T.M.”.

Întrucât

„adevărata” parte vătămată T.T.V. a contestat rezoluția dată de procurorul M.V.

și a solicitat redeschiderea dosarului, prin ordonanța din 26 aprilie 2001 a

Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău a fost admisă plângerea formulată de T.T.V.

și s-a dispus redeschiderea urmăririi penale față de O.C.L. sub aspectul

săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 181 C. pen.

Nu prezintă

relevanță faptul că în cursul procesului penal partea vătămată T.M. și-a retras

plângerea prealabilă cât timp pe parcursul urmăririi penale acesta dorea continuarea

procesului penal și trimiterea cauzei la instanța de judecată.

Probele

administrate în cauză atât în faza de cercetare penală cât și în faza de

cercetare judecătorească fac dovada faptului că inculpatul a comis faptele ce i

se rețin în sarcină, toate aspectele invocate de inculpat în apărare în sensul că

nu îl cunoștea pe O.L.C., că aceasta era modalitatea de lucru la Parchetul de

pe lângă Judecătoria Bacău în sensul că procurorul consemnează pe verso-ul

plângerii soluția ce urma a se pronunța în cauză, nefiind în măsură să conducă

la adoptarea unei soluții de achitare.

Chiar dacă

modalitatea de lucru era aceea de a scrie soluția pe verso-ul plângerii părții

vătămate, este greu de crezut că „ modalitatea de lucru” la Parchetul de pe

lângă Judecătoria Bacău era aceea de a scrie, în numele părții vătămate

declarațiile de retragere a plângerii prealabile și semnarea acesteia în locul

titularului.

Contradicțiile

existente în declarațiile inculpatului, date pe parcursul procesului penal, cu

privire la adoptarea acestei modalități de lucru fac dovada faptului că

inculpatul încearcă să denatureze adevărul, cu scopul vădit de a fi absolvit de

răspundere penală.

Susținerea

apărării în sensul că Înalta Curte nu poate avea în vedere probele administrate

în fața unei instanțe necompetente, nu este întemeiată, în condițiile în care

dispozițiile art. 42 alin. (2) C. proc. pen. prevăd că dacă declinarea a fost determinată

de competența materială sau după calitatea persoanei, instanța căreia i s-a

trimis cauza poate folosi actele îndeplinite și poate menține măsurile dispuse de

instanța desesizată.

Solicitarea apărării cu

restituirea cauzei la procuror pentru nulitatea actelor de urmărire penală întrucât

au fost efectuate de un organ competent apreciind că Secția de combatere a

criminalității organizate și antidrog nu avea competența să cerceteze această

faptă nu este întemeiată.

Această situație a

fost tranșată definitiv și cu autoritate de lucru judecat prin decizia penală

nr. 103 din 23 februarie 2009 pronunțată de Completul de 9 judecători a Înaltei

Curți de Casație și Justiție prin care s-a stabilit că în absența unor norme

care să stabilească în mod expres competența unei structuri a Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de efectuare a urmăririi penale

într-o cauză penală, secțiile acestei unități de parchet și respectiv

procurorii ce funcționează în cadrul acestora, au competență materială generală

în orice situație în care legea stabilește existența competenței Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, trimiterea în cursul urmăririi

penale a cauzei de la una din secții la alta sau sesizarea instanței cu rechizitoriu

de o altă secție a unității de parchet decât cea care a început urmărirea

penală neconducând la concluzia efectuării urmăririi penale și emiterea

rechizitoriului de un procuror necompetent.

Nici aspectele

invocate cu privire la necompetența procurorului de a efectua urmărirea penală

în cauză, pe motiv că nu avea gradul profesional de procuror la Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, nu sunt întemeiate întrucât

procurorul care a efectuat urmărirea penală și a sesizat instanța cu

rechizitoriul era procurorul delegat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție situație în care avea competența de a efectua acte de

urmărire penală ce intrau în competența materială a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, acesta fiind și scopul delegării sale la această unitate de parchet.

Având în vedere toate

considerentele arătate, față de materialul probator administrat în cauză,

Înalta Curte reține că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale

infracțiunilor de favorizarea infractorului prevăzută de art. 264 C. pen. și

fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen., fiind pe deplin justificată tragerea

la răspundere penală a inculpatului sub aspectul săvârșirii acestei

infracțiuni.

Față de împrejurarea

că în cauză s-a împlinit termenul prescripției răspunderii penale cu privire la

infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen., termen reglementat de dispozițiile

art. 122 cu referire la art. 124 C. pen., Înalta Curte urmează ca în baza art. 11

pct. 2 lit. b) raportat la art. 19 lit. g) C. proc. pen. să înceteze procesul

penal pornit împotriva inculpatului M.V.

Cu privire la

infracțiunea prevăzută de art. 264 C. pen., Înalta Curte urmează să dispună

condamnarea inculpatului prin aplicarea unei pedepse cu închisoare în limitele prevăzute

de acest text de lege.

La individualizarea

pedepsei, Înalta Curte va avea în vedere toate criteriile de individualizare

judiciară a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. și anume gradul de pericol

social concret al faptei comise, limitele speciale ale pedepsei cuprinse între

3 luni și 7 ani închisoare, modalitatea și împrejurările comiterii faptei, ca

și datele ce caracterizează persoana inculpatului relevantă sub acest aspect

fiind poziția nesinceră adoptată pe parcursul procesului penal cu scopul vădit

de a îngreuna aflarea adevărului.

Faptul că inculpatul nu

este cunoscut cu antecedente penale nu poate fi determinant la stabilirea

cuantumului pedepsei întrucât această situație reprezintă o condiție esențială pentru

ocuparea unei funcții de procuror și în nici un caz nu reprezintă o virtute.

Înalta Curte urmează

să-l condamne pe inculpat la o pedeapsă cu închisoare orientată către minimul special

prevăzut de lege, apreciind că în acest mod, în raport de toate datele ce

caracterizează persoana inculpatului, poate fi atinsă finalitatea prevăzută de

art. 52 C. pen.

Apreciind că scopul

educativ și coercitiv al pedepsei poate fi atins fără privarea de libertate și

chiar fără executarea acesteia, Înalta Curte urmează ca în baza art. 81 C. pen.

să dispună suspendarea condiționată a executării pedepsei pe un termen de

încercare prevăzut de art. 82 C. pen.

În baza art. 359 C.

proc. pen. va atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. privind

revocarea suspendării condiționată a executării pedepsei.

Înalta Curte va

interzice inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și

lit. b) C. pen. în condițiile prevăzute de art. 71 C. pen. cu titlu de pedeapsă

accesorie ce urmează a fi suspendată în conformitate cu dispozițiile art. 71

alin. (5) C. pen.

În baza art. 348 C.

proc. pen. va dispune anularea înscrisului falsificat intitulat „declarație” și

datat 15 noiembrie 1999.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E:

În baza art.264 C. pen. condamnă pe

inculpatul M.V. la 3 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de

favorizarea infractorului .

Face aplicarea art. 71

și art. 64 lit. a) teza a II a și lit. b) C. pen.

În baza art. 81-82 C.

pen., dispune suspendare condiționată a executării pedepsei de 3 luni

închisoare, pe un termen de încercare de 2 ani și 3 luni.

În baza art. 71 alin. (5)

C. pen., dispune suspendarea executării pedepsei accesorii a interzicerii

exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II a și lit. b) C.

pen.

În baza art. 359

C. proc. pen., atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen.

privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 11

pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen., cu referire la art. 122

și art. 124 C. proc. pen., încetează procesul penal pornit împotriva

inculpatului M.V., referitor la infracțiunea de fals intelectual, prev. de art.

289 C. pen., în cauză intervenind prescripția specială a răspunderii penale.

În baza art. 348 C.

proc. pen., dispune anularea înscrisului aflat la fila 102 verso din dosarul

nr. 214/P/2001 - volumul I - al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, intitulat

„declarație" și datat 15 noiembrie 1999.

În baza art. 191 C.

proc. pen. obligă pe inculpatul M.V. la plata sumei de 2000 lei cheltuieli

judiciare către stat.

Cu recurs.

Pronunțată în ședință publică, azi 5 martie 2010.