Secțiunea a treia Cerere nr. 76987/01 prezentată de Mihai Apollo Mircea IONESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 13 decembrie 2005 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Biersan mes Tsatsa-Nikolovska Jaeger domnii Myjer, David Thór Björgvinsson, judecători și V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 12 noiembrie 2001, După ce a deliberat, a făcut următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, domnul Mihai Apollo Mircea Ionescu, resortisant german, născut în 1947, avea reședința în Offenbach, Germania. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul A. Vasiliu, avocat la București. Reclamantul a decedat la sfârșitul anului 2004. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: printr-o decizie din 12 septembrie 1959 de punere în aplicare a Decretului 92/1950, Consiliul Municipal din București a naționalizat mai multe clădiri care aparțin tatălui reclamantului, dintre care o clădire situată pe strada Xenopol din București. În 1997, statul a vândut această clădire unei terțe părți. Prin hotărârea din 17 iunie 1999, care a devenit definitivă în lipsa unei căi de atac, Tribunalul de Primă Instanță din București a primit acțiunea în revendicare a două clădiri, printre care și cea nr. 7 rue Xenopol, introdusă împotriva Consiliului Municipal din București, de către reclamant, în calitatea sa de moștenitor al tatălui său. Printr-o nouă acțiune introdusă împotriva Consiliului municipal București și I.R., moștenitorul terței părți care a achiziționat imobilul mai sus, reclamantul a anulat actul de naționalizare și contractul de vânzare. Prin hotărârea din 28 martie 2000, Tribunalul de Primă Instanță din București a dispus disjuncția instanței în două acțiuni separate : luna care are ca obiect anularea actului de naționalizare și al doilea referitor la anularea contractului de vânzare din 1997. Acțiunea în anulare a actului de naționalizare printr-o hotărâre din 3 mai 2000, instanța a primit acțiunea reclamantului și a constatat că actul de naționalizare a imobilului. La apelul și acțiunea I.R., tribunalul județ din București și instanța de apel din București au confirmat temeinicia sentinței menționate anterior. Acțiune în anulare a contractului de vânzare printr-o hotărâre din 28 martie 2000, tribunalul a dat dreptul la acțiune și a anulat contractul de vânzare a imobilului, pe motiv că La apelul I.R. și al Consiliului Municipal, printr-o decizie din 24 ianuarie 2001, tribunalul departamental din București a confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță. I.R. și Consiliul municipal au introdus o acțiune împotriva acestei decizii. În motivele acțiunii, I.R. susținea că acțiunea reclamantului ar fi trebuit să fie respinsă ca inadmisibilă pentru că nu ar fi dovedit că tatăl său era titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză și că, prin urmare, nu justifică un interes de a acționa. Într-un memoriu în apărare, reclamantul susținea că calitatea de proprietar al tatălui său era dovedită prin decizia de naționalizare din 1959, în care tatăl său figura ca proprietar al imobilului. Prin hotărârea definitivă din 26 iunie 2001, instanța de apel din București a respins recursul Consiliului Municipal ca fiind introdus cu întârziere. Pe de altă parte, ea a primit recursul d.I.R. și a respins acțiunea reclamantului ca inadmisibilă pentru lipsa de interes în acțiune, judecând că nu a dovedit că tatăl său fusese proprietarul imobilului. La 26 iunie 2002, procurorul general a formulat în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție o acțiune în anulare în favoarea reclamantului și a susținut că recursul a comis erori de drept grave, ceea ce a dus la o soluție greșită a litigiului. Printr-o hotărâre din 10 martie 2004, recursul a fost acceptat, iar dosarul a fost retrimis în fața instanței de apel din București pentru o nouă examinare a acțiunii I.R. printr-o hotărâre definitivă din 18 octombrie 2004, instanța de apel a respins acțiunea I.R. și a confirmat anularea vânzării proprietății respective. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plângea de caracterul presupus inechitabil al procedurii pronunțate prin hotărârea din 26 iunie 2001 a instanței judecătorești din București. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, acesta a declarat că hotărârea La 21 noiembrie 2003, președintele celei de a doua secțiuni a Curții a decis să prezinte cererea guvernului pârât, invitând să își prezinte în scris observațiile cu privire la admisibilitate și la temeinicia acesteia. La 13 februarie 2004, Curtea a primit observațiile guvernului, care menționează redeschiderea procedurii interne ca urmare a introducerii, de către procurorul general, a unei acțiuni în anulare împotriva hotărârii din 26 iunie 2001 a Tribunalului de apel din București. La cererea reclamantului, având în vedere redeschiderea procedurii interne, Curtea a decis la 25 martie 2004 să amâne pentru șase luni examinarea cauzei. Prin scrisoarea din 3 ianuarie 2005, avocatul reclamantului a informat Curtea cu privire la decesul clientului său și a solicitat o amânare suplimentară de șase luni din cauza deschiderii procedurii succesoare. 2005, Curtea a acceptat această cerere. La 18 octombrie 2005, Curtea a solicitat avocatului reclamantului informații cu privire la succesiunea succesiunii și la intenția moștenitorilor reclamantului de a continua cererea. Prin faxul din 24 octombrie 2005, avocatul a informat Curtea că a pierdut orice contact cu moștenitorii reclamantului și, prin urmare, nu a putut furniza informațiile solicitate. La 28 octombrie 2005, printr-o scrisoare cu confirmare de primire, trimisă la adresa menționată de reclamant în formularul de cerere, grefa a solicitat eventualilor moștenitori ai reclamantului să precizeze dacă intenționează să continue cererea, atrăgând atenția asupra faptului că, în lipsa unui răspuns, Curtea ar putea anula cererea de rol. Scrisoarea a revenit la grefa de la 7 noiembrie 2005, cu mențiunea "necunoscută la această adresă ÎN" Având în vedere cele menționate anterior, Curtea consideră că moștenitorii reclamantului nu mai intenționează să mențină această cale de atac, în sensul articolului (a) din Convenție. Prin urmare, este necesar să se elimine cauza rolului în aplicarea articolului 37 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să elimine cererea de rol. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič grefier Președintele
Requête n
o
76987/01
présentée par Mihai Apollo Mircea IONESCU
contre la Roumanie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 13 décembre 2005 en une chambre composée de
:
MM.
B.M.
Zupančič
,
président
,
J.
Hedigan
,
C.
Bîrsan
,
M
mes
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
R.
Jaeger
,
MM.
E.
Myjer,
David Thór
Björgvinsson,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 12 novembre 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Mihai Apollo Mircea Ionescu, ressortissant allemand, né en 1947, résidait à Offenbach, Allemagne. Il était représenté devant la Cour par M
e
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Par une décision du 12 septembre 1959, faisant application du décret
n
o
92/1950, le conseil municipal de Bucarest nationalisa plusieurs immeubles appartenant au père du requérant, dont un immeuble sis au n
o
7
rue Xenopol à Bucarest. En 1997, l’État vendit cet immeuble à un tiers.
Par un jugement du 17 juin 1999, devenu définitif en l’absence de recours, le tribunal de première instance de Bucarest accueillit l’action en revendication de deux immeubles, dont celui sis n
o
7 rue Xenopol, introduite à l’encontre du conseil municipal de Bucarest, par le requérant, en sa qualité d’unique héritier de son père.
Par une nouvelle action introduite à l’encontre du conseil municipal de Bucarest et de I.R., l’héritier du tiers ayant acheté l’immeuble susmentionné, le requérant demanda l’annulation de l’acte de nationalisation et du contrat de vente.
Par un jugement du 28 mars 2000, le tribunal de première instance de Bucarest ordonna la disjonction de l’instance en deux actions séparées
: l’une ayant pour objet l’annulation de l’acte de nationalisation et l’autre portant sur l’annulation du contrat de vente de 1997.
1.
Action en annulation de l’acte de nationalisation
Par un jugement du 3 mai 2000, le tribunal accueillit l’action du requérant et constata la nullité de l’acte de nationalisation de l’immeuble.
Sur appel et recours de I.R., le tribunal départemental de Bucarest et la cour d’appel de Bucarest confirmèrent le bien-fondé du jugement susmentionné.
2.
Action en annulation du contrat de vente
Par un jugement du 28 mars 2000, le tribunal fit droit à l’action et annula le contrat de vente de l’immeuble, au motif que l’acquéreur avait été de mauvaise foi au moment de l’achat.
Sur appel de I.R. et du conseil municipal, par une décision du 24
janvier
2001, le tribunal départemental de Bucarest confirma le jugement rendu en premier ressort. I.R. et le conseil municipal introduisirent un recours contre cette décision.
Dans les motifs du recours, I.R. faisait valoir que l’action du requérant aurait dû être rejetée comme irrecevable parce qu’il n’aurait pas prouvé que son père était le titulaire du droit de propriété sur l’immeuble en cause et que dès lors, il ne justifiait pas d’un intérêt à agir.
Dans un mémoire en défense, le requérant faisait valoir que la qualité de propriétaire de son père était prouvée par la décision de nationalisation de 1959, dans laquelle son père figurait en qualité de propriétaire de l’immeuble.
Par un arrêt définitif du 26 juin 2001, la cour d’appel de Bucarest rejeta le recours du conseil municipal comme tardivement introduit. Par contre, elle accueillit le recours d’I.R. et rejeta l’action du requérant comme irrecevable pour défaut d’intérêt à agir, jugeant qu’il n’avait pas prouvé que son père avait été le propriétaire de l’immeuble.
Le 26 juin 2002, le procureur général forma devant la Haute Cour de cassation et de justice un recours en annulation en faveur du requérant. Il fit valoir que la cour d’appel avait commis de graves erreurs de droit, entraînant une mauvaise solution du litige.
Par un arrêt du 10 mars 2004, le recours fut accueilli, et le dossier fut renvoyé devant la cour d’appel de Bucarest pour un nouvel examen du recours de I.R.
Par un arrêt définitif du 18 octobre 2004, la cour d’appel rejeta le recours de I.R. et confirma l’annulation de la vente de l’immeuble litigieux.
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaignait du caractère prétendument inéquitable de la procédure tranchée par l’arrêt du 26
juin
2001 de la cour d’appel de Bucarest.
2.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, il alléguait que l’arrêt susmentionné l’avait privé de son droit de propriété sur l’immeuble litigieux.
Le 21 novembre 2003, le président de la deuxième section de la Cour a décidé de porter la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, l’invitant à présenter par écrit ses observations sur sa recevabilité et son bien-fondé.
Le 13 février 2004, la Cour a reçu les observations du Gouvernement, qui font état de la réouverture de la procédure interne à la suite de l’introduction, par le procureur général, d’un recours en annulation contre l’arrêt du 26
juin
2001 de la cour d’appel de Bucarest.
A la demande du requérant, compte tenu de la réouverture de la procédure interne, la Cour a décidé le 25 mars 2004 d’ajourner pour six
mois, l’examen de l’affaire.
Par un courrier du 3 janvier 2005, l’avocat du requérant a informé la Cour du décès de son client et a demandé un nouvel ajournement de six
mois en raison de l’ouverture de la procédure successorale. Le
1
er
février
2005, la Cour a accédé à cette demande.
Le 18 octobre 2005, la Cour a demandé à l’avocat du requérant des renseignements sur l’issue de la succession et l’intention des héritiers du requérant de poursuivre la requête.
Par une télécopie du 24 octobre 2005, l’avocat a informé la Cour qu’il avait perdu tout contact avec les héritiers du requérant et que, par conséquent, il lui était impossible de fournir les renseignements sollicités.
Le 28 octobre 2005, par une lettre avec accusé de réception, envoyée à l’adresse mentionnée par le requérant dans son formulaire de requête, le greffe a demandé aux éventuels héritiers du requérant de préciser s’ils entendaient poursuivre la requête, en attirant leur attention sur le fait qu’en l’absence de réponse, la Cour pourrait rayer la requête du rôle. La lettre est revenue au greffe, le 7 novembre 2005, avec la mention «
inconnu à cette adresse
».
Au vu de ce qui précède, la Cour considère que les héritiers du requérant n’entendent plus maintenir la requête, au sens de l’article
37
§
1
a) de la Convention. Par ailleurs, conformément à l’article
37
§
1
in fine
, elle estime qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits garantis par la Convention et ses Protocoles n’exige la poursuite de l’examen de la requête.
En conséquence, il convient de
rayer l’affaire du rôle en application de l’article 37 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle.
Vincent
Berger
Boštjan M.
Zupančič
Greffier
Président