ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2957/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2957/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra recursului

comercial de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Târgu Mureș, sub nr. 1726/2004 reclamanta C.E.C., sucursala Târgu-Mureș

a chemat în judecată pe pârâta S.N.T.C.R. SA, solicitând instanței obligarea

acesteia la recunoașterea dreptului său de proprietate asupra unui număr de 32

de încăperi, în suprafață totală de 900,89 m.p., dispuse la subsolul, parterul,

mezaninul și etajul 1 al clădirii situate în Târgu Mureș, P-ța Victoriei,

precum și a cotei de teren aferente, motivat de faptul că deține aceste spații

în temeiul H.G. nr. 834/1991.

Ulterior, reclamanta și-a precizat

acțiunea în sensul că solicită anularea certificatului de atestare a dreptului

de proprietate asupra terenului și rectificarea cărții funciare prin înscrierea

dreptului său de proprietate asupra imobilelor pe care le posedă de peste 30 de

ani.

Prin sentința civilă nr. 559 din 3

februarie 2005, judecătorul din cadrul Judecătoriei Târgu Mureș a admis

excepția de necompetență materială și a declinat cauza în favoarea Curții de

Apel Târgu Mureș, secția de contencios administrativ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de contencios administrativ,

sub nr. 1560/2005/CCA. În fața acestei instanțe, reclamanta și-a precizat din

nou acțiunea în sensul că solicită pârâtei să-i recunoască dreptul de

proprietate asupra celor 32 de încăperi și rectificarea înscrierilor din cartea

funciară, iar în subsidiar a solicitat obligarea pârâtei să-i recunoască

dreptul de proprietate asupra cotei de teren în suprafață de 166,76 m.p.

aferentă spațiilor proprietatea reclamantei. În raport de această precizare,

prin sentința nr. 208 din 5 septembrie 2005, judecătorul din cadrul Curții de

Apel Târgu Mureș, secția comercială și de contencios administrativ, a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș, potrivit art.

2 lit. b) C. proc. civ.

Pe rolul Tribunalului Comercial

Mureș, cauza a primit nr. 2275/2006.

Prin sentința comercială nr. 914 din

23 mai 2007, judecătorul fondului a respins excepția lipsei calității

procesuale active, invocată de pârâtă; a admis în parte cerere de chemare în

judecată, precizată de reclamantă și a obligat pârâta să recunoască dreptul de

proprietate al reclamantei asupra spațiilor și căilor de acces pe care le ocupă

în imobilul situat în Târgu Mureș, Piața Victoriei, jud. Mureș, identificate în

raportul de expertiză, parte integrantă a hotărârii, a respins petitele

referitoare la obligarea pârâtei la recunoașterea dreptului de proprietate al

reclamantei asupra cotei de teren aferentă spațiilor respective și la

rectificarea înscrierilor în cartea funciară nr. 4671/I Târgu Mureș.

În considerentele sentinței,

judecătorul fondului a reținut următoarele: pârâta a invocat excepția

inadmisibilității și cea a lipsei calității procesuale active, alternativ, în

funcție de precizările succesive ale acțiunii introductive. A apreciat că față

de ultima precizare, se impune a fi analizată doar excepția lipsei calității

procesuale active, pe care a respins-o raportat la faptul că reclamanta a

calificat acțiunea ca fiind o acțiune în revendicare.

Pe fondul cauzei, judecătorul a

reținut că imobilul în litigiu a fost proprietatea unor persoane fizice până în

anul 1962 când a fost trecut în proprietatea statului, prin sentința nr. 3977

pronunțată de Tribunalul Popular al raionului Târgu Mureș la data de 10

decembrie 1962, ca bun părăsit. În anul 1992 s-a înscris în cartea funciară

dreptul de administrare asupra terenului în favoarea D.T. Mureș, în baza

Deciziei nr. 57 din 30 ianuarie 1968, în anul 1993 imobilul a fost evidențiat

ca Platul Poștei, iar în anul 1998, în baza certificatului de atestare a

dreptului de proprietate seria M 12/0063 din 17 septembrie 1998 s-a întabulat

dreptul de proprietate asupra respectivului imobil în favoarea pârâtei.

Redând istoricul imobilului, judecătorul

a reținut că ulterior emiterii Deciziei nr. 57/1968, prin Ordinul nr. 180/1970

al Ministerului Poștelor s-a dispus transmiterea din administrarea D.J.P.T. în

administrarea D.J.C.E.C. Mureș a spațiilor ocupate de C.E.C. în clădirea P.T.T.R.

Târgu Mureș, situația de fapt nefiind contestată de pârâtă. A fost înlăturată

apărarea pârâtei referitoare la faptul că nu au fost indicate în cuprinsul

ordinului spațiile ocupate de reclamantă, fiind reținut că acestea sunt

identificate în planul de situație anexat la ordin, iar prevederile legale nu

impunea o anumită formă de acceptare a spațiilor, ordinul consfințind o stare

de fapt. S-a mai reținut că reclamanta a dovedit folosirea spațiilor, aceasta

achitând impozitul aferent. Judecătorul a apreciat incidența prevederilor art. 20

alin. (2) din Legea nr. 15/1990 prin aceea că spațiile asupra cărora reclamanta

avea doar un drept de administrare, au devenit proprietatea acesteia, prin

efectul legii. S-a apreciat că ceea ce a dobândit pârâta prin H.G. nr. 834/1991

este doar dreptul de proprietate asupra terenului, în timp ce cu privire la

construcțiile edificate pe respectivul teren, nu a fost indicată modalitatea de

dobândire a dreptului de proprietate. A fost înlăturată prezumția înscrisă în art.

492 C. civ., în raport de dovezile aduse de reclamantă prin care demonstrează

dreptul său de proprietate asupra spațiilor indicate în acțiune. În consecință,

a apreciat temeinicia cererii reclamantei, sub aspectul recunoașterii dreptului

său de proprietate asupra spațiilor.

A fost respinsă solicitarea de

recunoaștere a dreptului de proprietate asupra terenului, față de faptul că

pârâta a obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra

întregului teren, iar reclamanta nu a contestat acest act în termenul de

decădere de un an, prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004. A fost respinsă

și solicitarea de rectificare a cărții funciare, motivat de faptul că

înscrierile în cartea funciară se pot face doar pe baza actului prin care s-au

constituit ori s-a transmis în mod valabil, ori în baza hotărârii judecătorești

definitive și irevocabile, ori în baza actului administrativ, dacă este

opozabil titularilor; în consecință, doar după rămânerea definitivă și

irevocabilă a hotărârii, reclamanta poate acționa potrivit art. 4 lit. i) din

Legea nr. 7/1996 pentru întocmirea documentației tehnice.

Sentința de fond a fost apelată de

pârâta R. SA, aceasta solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței în

sensul respingerii acțiunii reclamantei, criticile sale vizând greșita

soluționare a excepției lipsei calității procesuale active și a excepției

lipsei capacității procesuale a reclamantei.

Prin decizia nr. 2/ A din 7 ianuarie

2008, pronunțată în dosarul nr. 758/43/2007, completul de judecată din cadrul

Curți de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de contencios administrativ și

fiscal, a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat în tot hotărârea apelată

în sensul că a admis excepția lipsei capacității procesuale și a calității

procesuale active a reclamantei C.E.C., sucursala MUREȘ și a respins acțiunea

acesteia în consecință.

În considerentele deciziei,

completul de apel a reținut că sunt incidente prevederile art. 41 C. proc. civ.,

acțiunea fiind formulată de sucursală, statutul C.E.C. SA prevăzând că banca

își desfășoară activitatea prin sucursale fără personalitate juridică, cu rolul

de a promova și vinde oferta de produse de activ și pasiv și de servicii

bancare. A fost înlăturată apărarea reclamantei în sensul că a avut mandatul

societății C.E.C. SA, fiind reținut că lipsa capacității procesuale și a

calității procesuale active nu poate fi evitată prin înlocuirea persoanei

lipsită de calitate procesuală cu o altă persoană care ar avea și capacitate și

calitate procesuală, acest lucru fiind permis în mod excepțional doar în cazul

arătării titularului dreptului, conform art. 66 C. proc. civ. S-a apreciat că

precizarea reclamantei privind existența împuternicirii societății C.E.C. SA nu

poate fi calificată cu o cerere de arătare a titularului dreptului, mai ales că

prin acțiune se solicită recunoașterea unui drept de proprietate al sucursalei

asupra imobilului, nefiind prezentate acte din care să rezulte că în

patrimoniul societății C.E.C. SA ar figura acest imobil.

Decizia de apel a fost recurată de

reclamanta C.E.C. SA, sucursala TÂRGU MUREȘ, pe aspectul greșitei soluționări a

cauzei prin admiterea excepției lipsei capacității procesuale și a excepției

lipsei calității procesuale active. Prin decizia nr. 812 din 11 martie 2009,

completul de recurs din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a admis

recursul reclamantei, a casat decizia de apel și a trimis cauza spre rejudecare

la aceeași instanță, reținându-se că aceasta are calitate procesuală în cauză,

raportat la faptul că atât în fața primei instanței, cât și în apel societatea

mamă a precizat că își însușește cererea de chemare în judecată formulată de

sucursală, fiind dovedit, totodată, că a primit împuternicire de reprezentare

de la C.E.C. SA.

Dosarul a promit în rejudecare

numărul 758/43/2007.

Prin decizia nr. 85/ A din 16

noiembrie 2009, completul de apel din cadrul Curți de Apel Târgu Mureș, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul formulat de

pârâta R. SA și a schimbat în tot sentința de fond în sensul că a respins acțiunea

reclamantei ca neîntemeiată.

În raport de criticile formulate de

pârâtă în apel, s-a reținut că aceasta susține calitatea de proprietar tabular

al întregului imobil, reclamanta folosind o parte din imobil ca detentor

precar. Prin raportare la modul de transmitere în folosință (administrare) al

imobilului, s-a apreciat că întregul imobil s-a aflat în administrarea strictă

a R. SA (în vechea denumire D.R. P.T.T.R. Mureș – Regiunea Autonomă), aceste

drept de administrare fiind transmis în virtutea prerogativelor legale ale

sfatului popular, așa cum acestea au fost instituite prin art. 8 din Decretul nr.

409/1955. S-a mai apreciat că transmiterea ulterioară, dispusă prin Ordinul nr.

180/1970, nu a avut drept consecință înscrierea în patrimoniul C.E.C. a spațiilor,

întrucât titlul cu care a fost dobândită administrarea nu a fost valabil, iar

protocolul și procesul verbal privind limitele de hotar și stabilirea cotelor

indivize nu pot fi avute în vedere, în lipsa datelor de întocmire.

S-a mai reținut că pârâta a dobândit

prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate, dreptul de

proprietate asupra bunului înscris în C.F. nr. 4671/I Târgu Mureș, astfel încât

reclamanta nu poate dobândi dreptul de proprietate asupra spațiilor menționate,

nefiind întemeiate cele reținute de judecătorul fondului în sensul că pârâta ar

deține imobilului doar în virtutea prezumției instituită de art. 492 C. civ. De

altfel, s-a reținut și că reclamanta nu a putut justifica proprietatea asupra

spațiilor decât prin faptul transmiterii administrării acestora în favoarea sa.

În urma comparării titlurilor

deținute de părți, completul de judecată a constatat anterioritatea dobândirii

imobilului în întregime de către pârâtă.

Decizia de apel a fost recurată de

către reclamanta C.E.C. SA, sucursala TÂRGU MUREȘ, care a solicitat admiterea

recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului

pârâtei și menținerii sentinței de fond.

Criticile reclamantei, subsumate

prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au vizat greșita aplicare a

prevederilor art. 492 C. civ., art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 și ale H.G.

nr. 834/1991. Reclamanta a arătat că în mod greșit a apreciat completul de apel

că S.P.R.M.A.M. ar fi avut bunul în litigiu în proprietate, acest drept aparținând

statului, iar transmiterea dreptului de administrare s-a făcut cu respectarea

prevederilor art. 1 lit. a) și b) din Decretul nr. 409/1955. A mai susținut că

la data apariției Legii nr. 15/1990, banca era titulara dreptului de

administrare asupra încăperilor menționate în cererea de chemare în judecată,

acesta devenind proprietatea băncii, în temeiul art. 20 alin. (2) din aceeași lege.

A mai precizat că a plătit impozit pentru încăperile enumerate, ca un adevărat

proprietar, iar pârâta a dobândit doar dreptul de proprietate asupra terenului,

ea neavând un titlu asupra clădirii.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat

respingerea recursului, ca nefondat, cu următoarele considerente: în mod corect

a reținut completul de apel situația juridică a clădirii, Decizia nr. 57/1968

menționând transmiterea imobilului de către C.E.S.P. al orașului Târgu Mureș în

administrarea D.R.P.T.T.R. Mureș – Autonom maghiară. În consecință, corect a

apreciat completul de judecată cu privire la nevalabilitatea titlului prin care

s-au transmis unele spații în administrarea reclamantei; a mai arătat că în

cartea funciară este înscris dreptul de administrare al R. SA pentru întregul

imobil. A mai arătat că a fost înlăturată corect aplicarea prevederilor art. 492

C. civ., reclamanta nedovedind dreptul său de proprietate asupra spațiilor din

litigiu, singurul argument fiind acela al transmiterii dreptului de

administrare, transmitere care nu a fost efectuată cu respectarea prevederilor

legale.

Nu au fost administrate probe în

această fază procesuală.

Analizându-se actele și lucrările

dosarului în raport de criticile formulate și de apărările invocate, se

apreciază că recursul nu este fondat.

Este înlăturată critica reclamantei

vizând greșita aplicare a prevederilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990,

prin raportare de prevederile Decretului nr. 409/1955. Se reține corecta

apreciere efectuată de completul de apel cu privire la textele din Decretul

menționat ca fiind aplicabile în speță, raportat la faptul că imobilul se afla

în proprietatea S.P. al orașului Târgu Mureș. Acest aspect rezultă din actul

prin care s-a transmis dreptul de administrare asupra imobilului către pârâtă,

act emis de C.E.S.P. al orașului Târgu Mureș. În lumina acestui act

administrativ, se reține că titularul dreptului de proprietate unitatea

administrativ teritorială, iar nu statul, prin autoritățile sale centrale. Este

cunoscut, de altfel, că și în perioada anterioară anului 1989, proprietatea de

stat nu era caracterizată prin deținerea tuturor proprietăților de către stat,

prin autoritățile sale centrale, ci exista proprietate de stat și la nivelul

unităților administrativ teritoriale, în funcție de natura acestor proprietăți.

Acest aspect rezultă și din prevederile art. 409/1955 care consacră modul de

transmitere al dreptului de administrare asupra bunurilor proprietate de stat,

actul normativ făcând distincții cu privire la procedura de urmat, după cum

bunul se afla în proprietatea autorităților centrale, sau în cea a

autorităților administrativ teritoriale.

În consecință, nu este reținută

critica reclamantei vizând greșita încadrare a în prevederile Decretului nr. 409/1955,

câtă vreme probele administrate dovedesc că imobilul se afla în proprietatea

unității administrativ teritoriale.

Față de considerentele reținute, în

mod corect a statuat completul de apel cu privire la nerelevanța înscrierii

spațiilor în patrimoniul reclamantei, în baza art. 19 și 20 alin. (2) din Legea

nr. 15/1990, în condițiile în care aceasta nu se pute prevala de transcrierea

în favoare sa a administrării acestor spații. Corect a fost reținută și

nerelevanța plății impozitului, acest aspect nefiind de natură a caracteriza

mai bine titlul reclamantei, în urma comparării cu titlul pârâtei, care a

deținut spațiul în administrare, iar ulterior a dobândit și dreptul de

proprietate asupra terenului, în cartea funciară fiind înscris în mod exclusiv

dreptul pârâtei asupra clădirii.

Deși reclamanta a criticat și

greșita aplicare a prevederilor H.G. nr. 834/1991, aceasta nu a indicat în ce

măsură nu au fost respectate și aplicate prevederile actului normativ

menționat, în condițiile în care chiar reclamanta a recunoscut că pârâta deține

certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra întregului imobil,

reclamanta nepromovând o acțiune în anularea acestui certificat, în termenul de

decădere prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Pentru considerentele reținute, și

constatându-se că decizia pronunțată de completul de judecată în apel este

legală, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul declarat în cauză va fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

recurenta – reclamantă C.E.C.B. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 85/ A din

16 noiembrie 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de

contencios administrativ fiscal ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 28 septembrie 2010.